ICCJ. Decizia nr. 1301/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1301/2014

Dosar nr. 32853/3/2007**

Şedinţa publică din 7 mai 2014

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 7 decembrie 2006, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 41899/2006, reclamantul D.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC E.C. SRL şi SC A.M.C. SRL, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte şi obligarea pârâtei SC E.C. SRL, să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul (teren în suprafaţă de 1643 mp) situat în Bucureşti, str. C., sector 2.

La data de 9 martie 2007, pârâta SC A.M.C. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia de litispendenţă faţă de existenţa Dosarului nr. 10567/2002 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia tardivităţii solicitării de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.

La data de 4 mai 2007, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare a cererii principale, prin care a mai invocat un motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv vânzarea bunului altuia.

Prin sentinţa civilă nr. 962 din 29 iunie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 41899/3/2006, a fost admisă excepţia netimbrării, a fost anulat capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului şi a fost disjuns primul capăt de cerere, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, formându-se prezentul Dosar nr. 32853/3/2007.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 26 octombrie 2007, tribunalul a respins excepţia de litispendenţă şi excepţia prescripţiei, ca neîntemeiate şi a unit excepţia lipsei calităţii procesuale active cu fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 1610 din 21 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi acţiunea, ca neîntemeiate.

Obiectul prezentei cauze îl reprezintă constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat între pârâte, nulitate care poate fi invocată de orice persoană interesată.

Sub aspectul chestiunii dacă reclamantul justifică sau nu un interes în promovarea prezentei cereri, prima instanţă a reţinut că reclamantul invocă, în susţinerea cererii sale, că ar fi moştenitorul autorului său T.C., cel care a dobândit, prin actul de vânzare-cumpărare din 28 august 1910, imobilul situat în Bucureşti, strada C., care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită a se constata.

Din analiza actelor dosarului, tribunalul a constatat că T.C. a fost moştenit de către fiica sa, S.D. şi soţia sa, P.T., conform încheierii din 1 aprilie 1925 a Tribunalului Ilfov şi testamentului lăsat de acesta şi înscris în condica de documente a Tribunalului Ilfov şi conform procesului-verbal din 1940 al Comisiunii pentru înfiinţarea cărţilor funciare Bucureşti.

S.D. a fost moştenită de către soţul supravieţuitor, C.D. şi de către cei cinci copii: P.T.A., N.T., C.D., I.L.D. şi A.D., conform jurnalului din 10 ianuarie 1946 al Tribunalului Ilfov, iar P.T. a fost moştenită de către cei cinci nepoţi: P.T.A., N.T., C.D., I.L.D. şi A.D., conform procesului-verbal pentru stabilirea impozitului succesoral pe anul 1949.

C.D., soţul supravieţuitor al S.D., a fost moştenit de A.D., conform certificatului de moştenitor din 28 martie 2001. P.T.A. a fost moştenit de soţia supravieţuitoare, T.E. şi cei patru fraţi, conform certificatului de moştenitor din 27 iulie 1984. T.E. a instituit ca legatari universali cu privire la bunurile sale pe fraţii şi surorile fostului său soţ, şi anume: T.N., D.C.L.M., D.I.M.I. şi D.A.V., conform testamentului olograf întocmit la data de 19 iulie 1984. Conform actelor de stare civilă ataşate la dosar, T.E. a decedat la data de 28 septembrie 1988, ulterior D.I.M.I. (decedată în 1984), D.A.V. (decedată în 1986) şi a lui D.C.L.M. (decedat în 1985), astfel că legatele instituite în favoarea acestora şi-au pierdut efectul, bunurile revenind legatarului în viaţă T.N.

D.A.V. a lăsat ca moştenitori legali pe reclamantul D.G., pe D.M.S. şi pe R.M.C., conform certificatului de moştenitor legal din 28 martie 2001, iar T.N., decedat în 1988, a lăsat ca unic moştenitor pe reclamantul D.G., conform certificatului de moştenitor din 1989.

Pe de altă parte, s-a remarcat şi faptul că, prin decizia civilă nr. 1 din 3 ianuarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 3312/2004, s-a constatat în mod irevocabil, că reclamantul are calitate de moştenitor al mamei sale, D.A.V., însă Curtea, prin această decizie, s-a pronunţat de fapt asupra calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită să revendice imobilul situat în Bucureşti, str. C., sector 2, constatând că are calitate procesuală activă, fiind moştenitorul autorului său, T.C.

Apărările pârâtei SC E.C. SRL, în sensul că această decizie nu îi este opozabilă este neîntemeiată, întrucât acel proces a avut ca părţi pe reclamant şi pe pârâta SC A.M.C. SRL, iar pârâta SC E.C. SRL este succesoarea cu titlu particular a pârâtei menţionate.

Chiar dacă, în cauză, nu s-a făcut dovada succesiunii neîntrerupte cu autorul său, tribunalul nu a putut ignora şi nu a putut trece peste considerentele deciziei mai sus enunţate, întrucât, prin aceasta, s-a stabilit, în mod irevocabil, calitatea reclamantului de moştenitor al autorului său.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că primul motiv invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată este acela că ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (5) şi art. 44 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a apreciat că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Astfel, pârâta SC A.M.C. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului din anul 1993, ca aport în natură la constituirea capitalului social, de la SC A.M.S. SRL Bucureşti, fapt constatat doar prin hotărârea din 2 septembrie 2001, dată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Asociaţia Naţională a Cooperaţiei Meşteşugăreşti U.C.E.C.O.M., iar SC A.M.S. SRL Bucureşti dobândise, la rândul ei, imobilul de la întreprinderea chimică V. Bucureşti, fapt ce rezultă din factura din 1989, adresa din 29 iulie 1994 a Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, procesul-verbal de predare primire din 3 aprilie 1989, procesul-verbal de evaluare a bunurilor şi procesul-verbal din 18 aprilie 1994, transcris din 7 aprilie 1996 la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.

Apărările reclamantului, sub aspectul lipsei formei autentice a actului constitutiv şi al statutului pârâtei SC A.M.C. SRL, sunt neîntemeiate, având în vedere înscrisul aflat la dosar.

Aşadar, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, imobilul în discuţie era în patrimoniul pârâtei SC A.M.C. SRL, o societate comercială cu capital integral privat, hotărârea din 12 septembrie 2001, dată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Asociaţia Naţională a Cooperaţiei Meşteşugăreşti U.C.E.C.O.M., fiind doar o hotărâre în constatare, deci declarativă, iar nu constitutivă de drepturi.

Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul noului chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile-terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.

Un aspect importat de clarificat, din punct de vedere ai acestui text de lege, este acela cui revine obligaţia de a se abţine a încheia actele enumerate mai sus.

Astfel, trebuie pornit de la interpretarea art. 9 din aceeaşi lege, care prevede că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se afiă în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini, art. 9.1 din Normele metodologice venind şi subliniind că sintagma „indiferent în posesia cui se află” are semnificaţia, pe de o parte, a incidenţei legii erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului, deţinător care este: minister, primărie, instituţie publică, societate comercială cu capital de stat, organizaţie cooperatistă şi alte asemenea, din această sintagmă, nefăcând parte societăţile comerciale cu capital integral privat.

Pe de alta parte, prin art. 21.1 din H.G. nr. 250/2007, se arată că societăţile comerciale privatizate integral nu sunt entităţi învestite cu soluţionarea notificărilor.

Interpretând sistematic aceste texte legale, se desprinde ideea că numai unităţile deţinătoare, în accepţiunea legii, aveau şi au obligaţia prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Cum, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, pârâta SC A.M.C. SRL, nu făcea parte din categoria unităţilor deţinătoare, în sensul descris mai sus, acesteia nu îi revenea obligaţia de a nu înstrăina imobilul în discuţie, nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte sancţiunea aplicată unei astfel de operaţiuni.

Un al doilea motiv de nulitate absolută, invocat prin precizarea cererii de chemare în judecată, a fost acela al existenţei unei cauze ilicite la încheierea acestui contract, respectiv vânzarea lucrului altuia, în cunoştinţă de cauză.

S-a reţinut faptul că, în speţă, nu este vorba despre împrejurarea că părţile au cunoscut că imobilul aparţine altei persoane. Simpla împrejurare că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, există o notificare adresată Primăriei Municipiului Bucureşti, în vederea restituirii acestui imobil, precum şi faptul că există, pe rol, o acţiune în revendicare împotriva pârâtei SC A.M.C. SRL nu presupune că imobilul era în proprietatea reclamantului, astfel că nici nu se pune problema de vânzare a lucrului altuia şi nici de cauză ilicită. Se putea analiza existenţa cauzei ilicite doar în ipoteza în care vânzătorul nu ar fi deţinut niciun titlu de proprietate asupra imobilului ce făcea obiectul contractului de vânzare-cumpărare şi ambele părţi cunoşteau că altcineva este proprietarul acestuia.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul D.G., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În motivarea cererii sale, apelantul reclamant a arătat că, după ce a aflat că deţinătorul imobilului este pârâta SC A.M.C. SRL, a formulat o cerere de chemare în judecată a acesteia, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 10567/2002 al Judecătoriei sector 2 Bucureşti, prin care a solicitat instanţei să constate că trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în Bucureşti, str. C., sector 2, s-a făcut fără titlu valabil, să se constate că este îndreptăţit la restituirea în deplină proprietate a imobilului în cauză şi, de asemenea, să se constate nulitatea absolută a actului juridic în baza căruia pârâta a obţinut dreptul de proprietate asupra imobilului. Această cerere se află în recurs la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, Dosarul nr. 21567/3/2006, judecata acestuia fiind suspendată, prin încheierea din 9 octombrie 2007, până la soluţionarea prezentei acţiuni, soluţionarea notificării prin restituirea în natură a imobilului, în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, depinzând de constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat de Biroul Notarial Public C.C., din 21 iunie 2002.

La data de 26 august 2006, apelantul reclamant a aflat că imobilul proprietatea sa, ce face obiectul notificării depuse în baza Legii nr. 10/2001 şi al litigiului care se afla la acel moment pe rolul Tribunalului Bucureşti, în care pârâtă este SC A.M.C. SRL, a fost înstrăinat de aceasta către SC E.C. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare atacat, cu încălcarea interdicţiei de înstrăinare prevăzute, sub sancţiunea nulităţii absolute, de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată şi art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 241/2001.

Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile şi în privinţa acestui imobil, pârâta SC A.M.C. SRL având, la data intrării în vigoare a legii, calitatea de unitate deţinătoare obligată la restituirea în natură, în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2), coroborate cu cele ale alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială (art. 21 în forma republicată).

Conform actelor care au stat la baza constituirii şi înmatriculării societăţii SC A.M.C. SRL şi informaţiilor comunicate de Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti, SC A.M.S. SRL (societate cooperativă meşteşugărească) este asociat fondator al SC A.M.C. SRL, deţinând peste 45% din acţiuni, cu o valoare de patru ori mai mare decât cea a imobilului a cărui restituire în natură a solicitat.

Din adresa comunicată de Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti din 27 septembrie 2002, reiese că SC A.M.S. SRL este o organizaţie cooperatistă şi, pe cale de consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi cele privind mdisponibiiizarea acestor bunuri, de la momentul intrării în vigoare a legii, până la momentul soluţionării notificării, prin procedurile administrative şi judiciare.

Având în vedere că notificarea a fost depusă în termen la Primăria Municipiului Bucureşti, în condiţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată, iar dispoziţiile art. 22 alin. (4) din lege prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină a respectării termenului, chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul, consideră că imobilul a fost vândut cu încălcarea interdicţiei de înstrăinare, contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credinţă de pârâte, fiind nul absolut.

Mai mult, prin dispoziţia din 12 decembrie 2007, Primarul General al Municipiului Bucureşti a dispus restituirea în natură, în proprietatea apelantului reclamant, a terenului liber, în suprafaţă de 581 mp, situat în Bucureşti, str. C., teren care, împreună cu suprafaţa de 1643 mp ce face obiectul contractului a cărui nulitate a solicitat-o, face parte din proprietatea autorului său, şi la care ar fi fost îndreptăţit la restituire în integralitate, dacă societăţile pârâte nu ar fi încheiat contractul menţionat.

Susţinerile instanţei de fond cu privire la acţiunea sa sunt nelegale şi netemeinice, pentru că, în realitate, astfel cum rezultă din probele existente la dosar, dreptul de proprietate asupra terenului din str. C. nu a fost adus aport la capitalul social al pârâtei SC A.M.C. SRL şi nici nu putea fi adus, deoarece SC A.M.S. SRL nu l-a avut în proprietate niciodată şi nici nu deţine titlu de proprietate asupra acestuia.

Susţinerile pârâtelor, însuşite de instanţa, în sensul că SC A.M.S. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, anterior anului 1990, în baza unei facturi şi a unei adrese, sunt greşite. în 1989, terenul era considerat proprietate de stat şi nu putea fi vândut. Conform adresei Primăriei Municipiului Bucureşti, Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală, Serviciul Evidenţa Proprietăţii din 31 ianuarie 2006, anterior anului 1989, imobilul a fost proprietate de stat, aflat, conform evidenţelor cadastrale din 1986, în posesia întreprinderii chimice V. În această adresă, se menţionează că SC A.M.S. SRL a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti avizarea documentaţiei întocmite conform H.G. nr. 834/1991, în vederea dobândirii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, cerere care, nici până în prezent, nu a fost soluţionată.

În plus, aşa cum rezultă din contractul de societate şi statutul anexate, terenul nu a fost adus ca aport la capitalul social cu respectarea dispoziţiilor legii: - niciunde, în actele menţionate, nu se prevede că se aduce ca aport dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 1643 mp, cu minime date de identificare (proprietar, act de proprietate etc,); - din actele depuse la Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti şi care au stat la baza înfiinţării societăţii SC A.M.C. SRL, rezultă că toţi asociaţii fondatori au făcut dovada vărsământului capitalului social, mai puţin asociatul SC A.M.S. SRL, care nu a depus actele de proprietate ale bunurilor aduse ca aport în natură, astfel cum prevedeau dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 31/1990, în forma iniţială; - anexa care detaliază aportul în natură nu este autentificată de notarul de stat, în încheierea de autentificare, fiind menţionată doar autentificarea contractului de societate şi statutului anexă la acesta, iar anexa care prevede aportul în natură nu are aplicată ştampila notarului de stat, conform legii.

Reaua-credinţă a vânzătoarei reiese cât se poate de clar din faptul că, în litigiul aflat în prezent pe rolul Tribunalului Bucureşti, (litigiu declanşat în anul 2002), aceasta a ascuns faptul că a înstrăinat imobilul, deşi era parte în proces, în calitate de pârâtă,

Pârâta-cumpărătoare SC E.C. SRL a fost, de asemenea, de rea-credinţă, acceptând să dobândească în proprietate un imobil, fără să depună minime diligenţe pentru a verifica titlul de proprietate al vânzătoarei şi al autorului acesteia, deşi, din contractul de vânzare-cumpărare atacat, rezultă că succesiunea acestor titluri se opreşte în 1989; or, era evident că cel mai vechi titlu nu putea data doar din 1989.

Prin decizia civilă nr. 763 din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul, reţinând că pârâta SC A.M.C. SRL, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, nu făcea parte din categoria unităţilor deţinătoare şi, astfel, nu îi revenea obligaţia de a nu înstrăina imobilul în litigiu, nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte sancţiunea aplicată unei astfel de activităţi.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 22 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondată, cererea reclamantului de comunicare a deciziei menţionate.

Împotriva acestei decizii, la data de 20 ianuarie 2009, a declarat recurs reclamantul D.G., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Ia data de 24 februarie 2009.

La data de 10 februarie 2009, recurentul reclamant a declarat recurs şi împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009.

Prin decizia nr. 2159 din 26 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca tardiv, recursul declarat împotriva deciziei.

Împotriva acestei decizii, la data de 9 aprilie 2010, reclamantul D.G. a formulat contestaţie în anulare, care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 2998/1/2010.

Prin decizia nr. 994 din 8 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare.

Împotriva acestei decizii, la data de 18 ianuarie 2012, reclamantul D.G. a formulat revizuire, care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. 396/1/2012.

Prin decizia nr. 7370 din 29 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de revizuire şi a fixat termen pentru judecarea recursului, reţinând că, prin sentinţa civilă nr. 9707 din 25 mai 2012, irevocabilă prin neapelare, a fost admisă cererea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, precum şi cererea de intervenţie accesorie formulată de D.G. şi a fost desfiinţată în totalitate dovada de comunicare a hotărârii civile din 22 decembrie 2008, emisă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 32853/3/2007.

În rejudecare, în Dosarul nr. 32853/3/2007*, prin decizia civilă nr. 1590 din 21 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat de recurentul reclamant D.G. împotriva deciziei civile nr. 763A din 23 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel şi a respins, ca rămas fără obiect, recursul declarat de recurentul reclamant împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reţinând, în considerentele deciziei, că motivarea hotărârii instanţei de apel nu respectă prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage nelegalitatea deciziei, în raport de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cauza a fost reînregistrată, la data de 22 aprilie 2013, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr, 32853/3/2007*.

Prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 23 mai 2013, intimata pârâtă SC E.C. SRL a arătat că, pe lângă excepţiile şi apărările invocate în primul ciclu procesul, înţelege să invoce şi excepţia lipsei de interes a apelantului reclamant, D.G., în continuarea judecării prezentei pricini, prin raportare la stadiul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, procedură urmată şi finalizată de către apelantul reclamant D.G.

În acest sens, a arătat că, în perioada derulării litigiului ce face obiectul acestui dosar, apelantul reclamant D.G. a obţinut, în temeiul Legii nr. 10/2001, două dispoziţii emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care i-a fost restituit în natură terenul liber, în suprafaţa de 581 mp, situat în Bucureşti str. C., sector 2 (dispoziţia din 12 decembrie 2007) şi s-au acordat despăgubiri materiale pentru imobilul situat în Bucureşti, str. C., sector 2, comun cu Calea M., sector 2, compus din teren în suprafaţă de 3737,00 mp (teren în care se regăseşte şi terenul cumpărat de societatea intimată pârâtă prin actul de vânzare-cumpărare atacat cu nulitate), afectat de elemente de sistematizare, şi construcţie în suprafaţă de 2022 mp, demolată (dispoziţia din 12 decembrie 2007).

Mai mult, întrucât SC A.M.C. SRL, autoarea sa, a fost între timp dizolvată şi lichidată, în situaţia anulării contractului de vânzare-cumpărare, terenul, care şi-a pierdut individualitatea ca bun aparţinând unui anume asociat, ca urmare a faptului că a reprezentat aport la capitalul social, ar urma să fie lichidat, iar suma obţinută prin eventuala vânzare la licitaţie publică să fie repartizată proporţional cu cota de participare la capitalul social către foştii acţionari.

Prin decizia civilă nr. 208A din 26 septembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins excepţia lipsei de interes, ca nefondată.

A respins apelul declarat de apelantul reclamant D.G., împotriva sentinţei civile nr 1610 din 21 decembrie 2007, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte SC E.C. SRL şi SC A.M.C. SRL, radiată la 9 februarie 2011, în privinţa căreia s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, la termenul din 5 septembrie 2013, ca nefondat.

S-a luat act că apelantul reclamant şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A respins cererea intimatei pârâte SC E.C. SRL privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin procesul-verbal din 14 decembrie 1949, întocmit de Judecătoria populară 7 Bucureşti, judeţul Ilfov, s-a constat ca sunt îndeplinite, cu privire la înfiinţarea cooperativei „D.S.”, condiţiile cerute de Decretul nr. 133/1949 pentru organizarea cooperaţiei.

Prin decizia din 31 octombrie 1959, emisă de Comitetul Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei, au fost înfiinţate, la data de 1 noiembrie 1959, în baza Decretului nr. 199/1949 pentru organizarea şi funcţionarea întreprinderilor şi organizaţiilor economice ale statului, mai multe întreprinderi, printre care şi întreprinderea Chimică D.S., menţionându-se că vechea denumire a unităţii, în cadrul cooperaţiei, era Cooperativa D.S. Prin cererea din 12 noiembrie 1959, adresată Secţiunii Financiare a Capitalei, Serviciul Veniturilor de Stat, întreprinderea Chimică „D.S.” a solicitat înregistrarea sa la Secţiunea Financiară a Capitalei a cooperativelor şi organizaţiilor cooperatiste, precum şi a unităţilor economice de pe lângă instituţii şi organizaţiuni sociale, arătând, între altele, că secţia a II-a are ca obiect „lacuri-vopsele, grunduri, chituri, aux. textile, aux. Tăbăcărie” şi sediul în str. C.

Prin decizia din 17 septembrie 1964, emisă de fostul Sfat Popular al Capitalei, Comitetul Executiv, pe data de 1 octombrie 1964 s-a înfiinţat întreprinderea chimică de industrie locală „V.”, ca urmare a comasării, prin fuziune, a întreprinderilor chimice V. şi D.S. Prin decizia din 1 octombrie 1964, emisă de Comitetul Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei, în baza Decretului nr. 409/1955 privind bunurile proprietatea statului, s-a prevăzut ca obiectul întreprinderii Chimice de Industrie Locală „V.” este producerea de bunuri de consum şi produse chimice de uz industrial, arătându-se că secţia a VI-a, „produse chimice” are sediul în Bucureşti, str. C.

Prin Ordinul nr. 308/1989, emis de Ministerul Industriei Chimice şi Petrochimice, avându-se în vedere acelaşi Decret nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului, s-au transmis, din administrarea întreprinderii chimice V. Bucureşti, în administrarea Cooperativei SC A.M.S. SRL Bucureşti, din cadrul U.C.E.C.O.M., fondurile fixe specificate în anexă, în baza procesului-verbal de predare-primire, la aceeaşi dată, fiind predată unitatea de producţie din str. C., sector 2, compusă din mai multe clădiri şi instalaţii. Având în vedere acest proces-verbal din 3 aprilie 2009, întreprinderea chimică V. a emis şi o factură, din 5 aprilie 1989, cu valoarea bunurilor predate (în administrare).

Prin contractul de societate pe acţiuni, intervenit între SC A.M.S. SRL (42,865% din capitalul social),SC G.C.P. SA (27%), SC C.F.M. SA (4%), Banca C.I.T. SA (20%) şi SC S. SA (6,135%), autentificat din 25 august 1993 de fostul notariat de Stat al Municipiului Bucureşti, s-a constituit SC A.M.C. SRL. Conform anexei nr. 2, SC A.M.S. SRL a adus ca aport fonduri fixe, în valoare de 14.070,792 ROL, construcţii industriale şi din beton armat situate la adresa str. C., sector 2 Bucureşti, în valoare de 145.099.202 ROL şi teren, în valoare de 50.430.000 ROL, total 209.600.000 ROL. Totodată, a primit 8384 acţiuni nominative (a câte 25.000 ROL fiecare), total 209.600.000 ROL.

Potrivit adresei din 31 ianuarie 2006, emise de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală, societatea comercială SC A.M.S. SRL a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti avizarea documentaţiei întocmite conform H.G. nr. 834/1991, în vederea dobândirii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru amplasamentul str. C., sector 2, însă nu există date privind obţinerea acestuia.

Prin hotărârea din 12 septembrie 2001, dată de Asociaţia Naţională a Cooperaţiei Meşteşugăreşti, U.C.E.C.O.M., a fost admisă cererea reclamantei SC A.M.C. SRL, în contradictoriu cu SC A.M.S. SRL, şi s-a constatat că imobilul teren, mijloc fix, situat în Bucureşti, str. C., sector 2, în suprafaţă de 1580 mp şi imobilul clădire, în suprafaţă construită de 250 mp, este proprietatea reclamantei. Prin cerere, reclamanta arătase că pârâta a cumpărat, din surse proprii, imobilul, în anul 1989, şi l-a adus ca aport în natură la capitalul social al reclamantei. Prin întâmpinare, pârâta a fost de acord cu susţinerile reclamantului.

În fine, prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat din 21 iunie 2002, de notar public C.C., care face obiectul prezentului litigiu, pârâta SC A.M.C. SRL a înstrăinat pârâtei SC E.C. SRL dreptul de proprietate exclusivă asupra imobilului situat în Bucureşti, str. C., sector 2, compus din teren intravilan, în suprafaţă totală de 1643 mp şi două corpuri de clădire, existente pe acesta. Ca modalitate de dobândire, au fost indicate hotărârea Curţii de Arbitraj şi factura din 1989.

Prin notificarea trimisă din 14 noiembrie 2001, prin executor judecătoresc C.S.A., reclamantul D.G. a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Calea M., sector 2, iar, prin notificarea trimisă din 14 noiembrie 2001, prin acelaşi executor judecătoresc, a solicitat restituirea în natură a imobilului, casă şi teren, situat în Bucureşti, str. C., sector 2. Constatând că, la ambele notificări, a fost anexat acelaşi act de vânzare-cumpărare, datat 28 august 1910, ce face referire la fostul imobil din Calea M. şi str. C., Primăria Municipiului Bucureşti, reţinând că obiectele celor două notificări sunt părţi ale aceluiaşi imobil, a dispus, la data de 30 aprilie 2007, analizarea împreună a celor două dosare administrative.

Prin dispoziţia Primarului General ai Municipiului Bucureşti din 12 decembrie 2007, a fost restituit în natură, în proprietatea reclamantului D.G., terenul liber în suprafaţă de 581 mp, situat în Bucureşti, str. C., comun cu Calea M., sector 2, identificat conform raportului de expertiză extrajudiciară, întocmit de expert ing. C.V.S. Este de menţionat că, prin expertiza întocmită de expertul tehnic judiciar C.V.S., a fost identificat terenul situat în Bucureşti, str. C., în suprafaţă totală de 2227 mp, învederându-se că există un teren liber de construcţii, în suprafaţă de 581 mp, fiind ocupat de o construcţie C1, în suprafaţă construită la sol, având regimul de înălţime P+4, o construcţie C2, în suprafaţă construită la sol de 165 mp, având regimul de înălţime parter şi un post trafo, având o suprafaţă construită la sol de 26 mp.

Prin dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti din 12 decembrie 2007, au fost respinse cele două notificări privind restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. C., comun cu Calea M., sector 2, compus din teren în suprafaţă de 3737 mp, afectat de elemente de sistematizare şi construcţie în suprafaţă de 2022 mp, demolată, solicitat de reclamantul D.G. (art. 1) şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest imobil (art. 2). În motivare, s-a arătat că: „- terenul în suprafaţă de 3737 mp este afectat de elemente de sistematizare; trotuar pietonal, carosabil, actuala Calea M., construcţii tip A (P+8, P+10), zonă verde aferentă blocului, carosabil alee acces, identificat conform notei de reconstituire din 13 octombrie 2005; - construcţia în suprafaţă de 2022 mp a fost demolată şi, în baza adresei SC F. SA din 2005, nu au fost încasate despăgubiri”. Nota de reconstituire respectivă priveşte amplasamentul fostului imobil, situat în Bucureşti, Calea M., sector 2, care avea suprafaţa de 3275 mp, din anul 1960, actualizat în anul 1988, conturul fiind determinat prin anexa nr. 1, zona plasată cu roşu pe planul din anul 1960. În raportul întocmit de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Juridic, contencios şi Legislaţie, la data de 18 mai 2007, s-a arătat ca; „Conform procesului-verbal din 1940, suprafaţa totală a imobilului din Calea M. şi str. C. era de 4318 mp. Din această suprafaţă, cca. 600 mp sunt liberi de construcţii, 1643 mp sunt ocupaţi de o societate, conform contractului de vânzare-cumpărare din 2002 şi restul de 2000 mp sunt ocupaţi de elemente de sistematizare, conform expertizei şi notei de reconstituire”.

Împotriva acestei din urmă dispoziţii, reclamantul a formulat contestaţie, arătând, între altele, că imobilul din str. C. a fost înscris în evidenţele cadastrale cu teren în suprafaţă de 1469 mp, din care 970 mp, construcţii, categoria curţi construcţii, proprietate de stat, cu posesor de parcelă întreprinderea chimică V. şi că, după 1989, societatea SC A.M.S. SRL a solicitat avizarea documentaţiei întocmite în vederea dobândirii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, însă, până în prezent, nu a fost emis un asemenea act. Fiind liber, acest teren trebuia restituit în natură. De asemenea, a arătat că, în măsura în care acest teren nu este deţinut de primărie, ci de o altă persoană juridică, soluţionarea notificării nu mai era de competenţa acesteia, având obligaţia să identifice persoana juridică deţinătoare şi să îi transmită notificarea.

Prin încheierea din 9 septembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 1799/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., suspendarea judecării respectivei contestaţii, până la soluţionarea prezentului Dosar nr. 32853/3/2007.

După respingerea, ca tardiv, a recursului în prezenta cauză, prin decizia nr. 2159 din 26 martie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamantul a solicitat, la data de 27 aprilie 2010, astfel cum rezultă din informaţiile din sistemul informatizat Ecris, repunerea pe rol a Dosarului nr. 1799/3/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 1282 din 24 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1799/3/2008, contestaţia a fost respinsă, ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 186A din 21 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat. Potrivit informaţiilor din sistemul informatizat Ecris, împotriva acestei decizii, nu s-au exercitat căi de atac.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, Curtea a reţinut, sub un prim aspect, că, potrivit tezei susţinute de reclamant pe parcursul prezentului litigiu şi necombătută până la momentul soluţionării irevocabile a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, de constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, intervenit între cele două pârâte, ar depinde natura măsurilor reparatorii la care este îndreptăţit reclamantul, respectiv restituire în natură, în loc de măsuri reparatorii prin echivalent. De altfel, conform celor expuse anterior, Dosarul nr. 1799/3/2008 a şi fost suspendat de către tribunal, la un moment dat, până la soluţionarea prezentei cauze.

Soluţionarea irevocabilă a dosarului în care s-a judecat contestaţia emisă de Primăria Municipiului Bucureşti nu schimbă prin sine însăşi datele problemei, pentru ca, potrivit unei jurisprudenţe constante şi literaturii de specialitate, în eventualitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti favorabile de constatare a nulităţii contractului, intervenite ulterior rămânerii irevocabile a soluţiei din celălalt dosar, s-ar deschide reclamantului calea revizuirii, în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., dat fiind că cererea de constatare a nulităţii a fost introdusă mai înainte de rezolvarea litigiului în care s-ar cere revizuirea.

În consecinţă, instanţa de apel a respins excepţia, ca nefondată.

Pe fondul litigiului, Curtea a reţinut ca, potrivit art. 44 din O.U.G. nr. 44/1999: „Sunt interzise, sub sancţiunea nulităţii absolute, înstrăinarea sub orice formă, concesionarea, ipotecarea, contractul de leasing, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, a bunurilor imobile, terenuri şi construcţii cu destinaţia de locuinţă, care fac obiectul unei încunoştinţări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate, din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri”.

În acelaşi sens, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede că; „Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile, terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi”.

În aceste condiţii, trebuie rezolvată chestiunea dacă pârâta SC A.M.C. SRL avea, la data formulării notificării, calitatea de unitate deţinătoare.

Admiţând că, în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008, sfera „unităţilor deţinătoare” a fost extinsă şi la persoanele juridice menţionate la art. 29 (fost art. 27), cu singura condiţie ca imobilul să se fi preluat fără titlu de către stat, instanţa de control judiciar a reţinut că, în cauză, s-a stabilit, în mod irevocabil, că această calitate se regăseşte în persoana unităţii administrativ-teritoriale Municipiul Bucureşti.

Astfel, Primăria Municipiului Bucureşti, dispunând de date din care rezultă că o societate comercială a încheiat acte de dispoziţie cu privire la bunul notificat (contractul de vânzare-cumpărare regasindu-se în dosarul administrativ, în care era indicată şi modalitatea de dobândire), dar neconsiderând opozabile asemenea acte, considerând că bunul este în continuare proprietate de stat, a soluţionat ea însăşi cele două notificări.

Deşi reclamantul, prin contestaţia formulată, a pus în discuţie această problemă, care nu este influenţată de soarta contractului de vânzare-cumpărare [indiferent dacă se aplică art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia unitatea deţinătoare îşi păstrează această calitate şi atunci când a înstrăinat bunul sau art. 9.1 teza a II-a din H.G. nr. 250/2007, conform căruia, în cazul în care, după data intrării în vigoare a legii, un imobil notificat potrivit legii a fost transferat în administrarea unei alte entităţi, aceasta din urmă devine entitate deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării), instanţele au respins cererea sa în mod irevocabil.

Nu s-ar putea admite că pârâta SC A.M.C. SRL ar fi în măsură să emită, la rândul ei, o dispoziţie, în temeiul Legii nr. 10/2001, după ce instanţele au analizat dispoziţia emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, fără a reţine că aceasta nu ar fi entitatea competentă să soluţioneze notificarea.

Având în vedere că pârâta SC A.M.C. SRL nu are calitatea de unitate deţinătoare, Curtea a constatat că primul motiv de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare este neîntemeiat.

Cât priveşte aplicarea dispoziţiilor dreptului comun, Curtea a reţinut că, într-adevăr, vânzarea lucrului altuia în cunoştinţă de cauză, reprezentând o operaţie speculativă, are o cauză ilicita şi, deci, este nulă absolut, în baza art. 968 C. civ.

Pe de altă parte, în materia imobilelor preluate în mod abuziv, există dispoziţii legale exprese, ce reglementează soarta juridică a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidenţa acestui act normativ.

Or, existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătura cu dreptul de proprietate, în mod firesc, nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale C. civ., ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat.

În plus, Curtea a reţinut că pârâtei SC A.M.C. SRL nu i-a fost comunicată notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, neregăsindu-se o asemenea dovadă în dosarul administrativ, iar reclamantul a formulat, împotriva acesteia, o acţiune în revendicare, care a făcut obiectul Dosarului nr. 10567/2002 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti (în prezent, cauza fiind suspendată, prin încheierea din 9 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 21567/3/2006), la data de 15 august 2002, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce formează obiectul prezentului litigiu, astfel că nu s-ar putea imputa pârâtei SC E.C. SRL că nu a cunoscut împrejurarea că titlul celui de la care a dobândit imobilul este contestat de o persoană care se pretinde proprietar deposedat de stat în mod abuziv, ceea ce ar fi avut semnificaţia existenţei unui dubiu cu privire la calitatea celui care i-a transmis proprietatea.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul D.G., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului şi desfiinţării în parte a sentinţei instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii şi constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat de Biroul Notarial Public C.C., din 21 iunie 2002.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a arătat următoarele:

Atât instanţa de apel, cât şi cea de fond, au reţinut că, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, pârâta era o societate comercială cu capital integral privat şi nu avea calitatea de unitate deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării, motiv pentru care aceasta nu avea nici obligaţia de a nu înstrăina imobilul până la soluţionarea notificării.

În realitate, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile şi în privinţa acestui imobil, pârâta SC A.M.C. SRL având, la data intrării în vigoare a legii, calitatea de unitate deţinătoare, obligată la restituirea în natură, în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2), coroborate cu cele ale alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială (art. 21, în forma republicată).

Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale menţionate, deoarece, conform actelor care au stat la baza constituirii şi înmatriculării societăţii SC A.M.C. SRL şi informaţiilor comunicate de Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti SC A.M.S. SRL (Societate Cooperativa Meşteşugărească), este asociat fondator al SC A.M.C. SRL, deţinând peste 45% din acţiuni, cu o valoare de patru ori mai mare decât valoarea imobilului a cărui restituire în natură a solicitat-o.

Din adresele comunicate de Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti, reiese că SC A.M.S. SRL Societate Cooperativa Meşteşugărească este o organizaţie cooperatistă şi, pe cale de consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi cele privind indisponibilizarea acestor bunuri, de la momentul intrării în vigoare a legii, până la momentul soluţionării notificării, prin procedurile administrative şi judiciare.

În raport de prevederile legale menţionate, intimatele au încheiat contractul de vânzare-cumpărare, autentificat de Biroul Notarial Public C.C., din 21 iunie 2002, cu încălcarea interdicţiei de înstrăinare, prevăzută, sub sancţiunea nulităţii absolute, de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată şi art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 241/2001, dispoziţii legale nesocotite de instanţa de apel la soluţionarea acestuia.

Această interdicţie este prevăzută, în mod expres, şi de pct. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea nr. 498/2003; în acelaşi punct din norme, prevăzându-se şi faptul că indisponibilizarea operează începând cu data de 14 februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară.

Mai mult, chiar dacă s-ar porni de la premisa că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, bunul era deţinut de o societate comercială cu capital integral privat, aceasta nu exclude în mod automat posibilitatea restituirii în natură. În asemenea situaţii, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 27), în redactarea avută anterior modificării făcute prin art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 (modificare declarata neconstituţională prin Decizia nr. 830/2008), stabilirea măsurilor reparatorii numai prin echivalent depinzând de întrunirea a două condiţii cumulative, imobilul să fi fost preluat cu titlu valabil şi să fie evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale, privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale.

Faţă de cele menţionate şi având în vedere că notificarea a fost depusă în termen la Primăria Municipiului Bucureşti, în condiţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar dispoziţiile art. 22 alin. (4) din lege prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină a respectării termenului, chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul, recurentul a considerat că imobilul a fost vândut cu încălcarea interdicţiei de înstrăinare, contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credinţă de pârâte şi având o cauză ilicită (frauda la lege), fiind nul absolut.

În realitate, astfel cum rezultă şi din probele existente la dosar, dreptul de proprietate asupra terenului din str. C. nu a fost adus aport la capitalul social al paratei SC A.M.C. SRL şi nici nu putea fi adus, deoarece Societatea Cooperativa Meşteşugărească SC A.M.S. SRL nu l-a avut în proprietate niciodată şi nici nu deţine titlu de proprietate asupra acestuia.

Conform adresei Primăriei municipiului Bucureşti din 31 ianuarie 2006, anterior anului 1989, imobilul a fost proprietate de stat, aflat, conform evidenţelor cadastrale din 1986, în posesia întreprinderii chimice V. În această adresă, se menţionează că Societatea Comercială SC A.M.S. SRL a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti avizarea documentaţiei întocmite conform H.G. nr. 834/1991, în vederea dobândirii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, cerere care, nici până în prezent, nu a fost soluţionată, motiv pentru care aceasta nu a deţinut niciodată un titlu de proprietate şi nu putea înstrăina terenul.

Astfel, hotărârea pronunţată de Curtea de Arbitraj a U.C.E.C.O.M., prin care s-a constatat că terenul este proprietatea pârâtei SC A.M.C. SRL, nu îi este opozabilă şi nici nu poate constitui titlu de proprietate pentru aceasta, deoarece, fiind dată într-o acţiune în constatare, are doar caracter declarativ, nu constitutiv sau translativ de drept.

Astfel cum s-a statuat, în mod constant, atât în doctrină, cât şi în practica judiciară, în căzul imobilelor preluate fără titlu, adică în fapt, atât înstrăinătorul, cât şi subdobânditorul contractează cu rea-credinţă, ştiind că bunul aparţine altuia. Jurisprudenţa a reţinut ca un contract de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru cauza ilicită atunci când cumpărătorul nu depune minime diligenţe pentru a verifica titlul vânzătorului. Cu privire la bunul în discuţie, la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare fraudulos, erau în curs de soluţionare proceduri administrative de restituire.

Mai mult, în condiţiile în care încheierea contractului s-a făcut cu încălcarea unor norme legale imperative, subdobânditorul nu poate invoca buna-credinţă, deoarece aceasta ar echivala cu acceptarea necunoaşterii legii, or nemo censetur ignorare legem.

În plus, aşa cum rezultă din contractul de societate şi statutul anexate, terenul nu a fost adus ca aport la capitalul social cu respectarea dispoziţiilor legii, pentru următoarele considerente:

- nu se prevede că se aduce ca aport dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1643 mp, cu minime date de identificare (proprietar, act de proprietate etc.);

- din actele depuse la Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti şi care au stat la baza înfiinţării societăţii SC A.M.C. SRL, rezultă că toţi asociaţii fondatori au făcut dovada vărsământului capitalului social, mai puţin asociatul SC A.M.S. SRL, care nu a depus actele de proprietate ale bunurilor aduse ca aport în natură, astfel cum prevedeau dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 31/1990, în forma iniţială;

- anexa care detaliază aportul în natură nu este autentificată de notarul de stat, în încheierea de autentificare, fiind menţionată doar autentificarea contractului de societate şi statutului anexă la acesta, iar anexa care prevede aportul în natură nu are aplicată ştampila notarului de stat, conform legii.

Pârâta-cumpărătoare SC E.C. SRL a fost, de asemenea, de rea-credinţă, acceptând să dobândească în proprietate un imobil, fără să depună minime diligenţe pentru a verifica titlul de proprietate al vânzătoarei şi al autorului acesteia, deşi, din contractul de vânzare-cumpărare atacat, rezultă că succesiunea acestor titluri se opreşte în 1989, or, era evident că cel mai vechi titlu nu putea data doar din 1989.

O simplă verificare la Primăria Municipiului Bucureşti ar fi arătat ca imobilul a fost acordat doar în folosinţă, de Sfatul Popular al Oraşului Bucureşti, că acesta nu are niciun titlu asupra imobilului şi că, pentru acest imobil, a fost depusă notificare, în baza Legii nr. 10/2001.

Recurentul-reclamant a arătat că titlul său de proprietate provine de la adevăratul proprietar; imobilul a fost preluat fără titlu (în fapt), astfel cum este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998; el şi autorii săi şi-au păstrat calitatea de proprietar, avută la data preluării fără titlu, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Principiul instituit de Legea nr. 10/2001 este acela că imobilele preluate de stat în mod abuziv se restituie în natură, conform art. 1 alin. (1) din lege şi că sunt obligate la restituire şi societăţile comerciale la care este acţionar o cooperativă meşteşugărească, în condiţiile art. 21 alin. (2).

Actele de înstrăinare exhibate de intimata-pârâtă SC E.C. SRL au o cauză ilicită şi au fost încheiate cu nerespectarea legilor în vigoare la data încheierii lor, fiind nule absolut, astfel cum rezultă din prevederile art. 21 alin. (5) şi art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, dar şi pentru că vânzătorul nu deţinea un titlu de proprietate asupra imobilului vândut, fiind încălcate dispoziţiile art. 1294, raportat la art. 1310 C. civ. de la 1864.

Intimata-pârâtă SC E.C. SRL a formulat întâmpinare, în termenul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, se impune constatarea că, în bună măsură, motivele de recurs invocate în acest ciclu procesual reprezintă o reiterare a motivelor de apel formulate în cauză.

Încercând sistematizarea acestor motive, instanţa de recurs reţine că acestea vizează, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atât încălcarea normelor legii speciale în materia restituirii imobilelor, Legea nr. 10/2001, republicată, cât şi a normelor generale ale C. civ. de la 1864.

În acest context, trebuie subliniat că, şi în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un temen juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogării (specialul derogă de la general), este ţinută a face aplicarea normelor speciale.

Astfel, existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, acest principiu fiind egal opozabil părţilor şi instanţei, de esenţa lui fiind faptul că părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei şi priorităţilor normelor juridice ce operează într-un stat de drept.

Tot astfel, nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.

Or, este evident că, în ipoteza în care imobilul în litigiu intră în domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001, ipoteză existentă în cauză, se impune aplicarea principiului specialia generalibus derogant şi în ceea ce priveşte regimul nulităţii actelor de înstrăinare cu privire la acest imobil, regulă reţinută în mod just de instanţa de apel.

În acest context, urmează a se analiza dacă, în cauză, au fost corect interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 21 alin. (5) şi art. 44 din Legea nr. 10/2001 republicată, nefiind posibilă şi necesară analizarea cauzelor de nulitate ale contractului de vânzare-cumparare, autentificat din 2002, de notar public C.C., încheiat între intimatele SC A.M.C. SRL şi SC E.C. SRL şi din perspectiva normelor dreptului comun.

În drept conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, (...) sub orice formă a bunurilor imobile, terenuri şi/sau construcţii, notificate potrivit prevederilor prezentei legi.

Pentru a se putea analiza incidenţa acestui text legal, în mod corect, a apreciat instanţa de apel că se impune a fi rezolvată chestiunea dacă intimata SC A.M.C. SRL avea, la data formulării notificării de către persoana îndreptăţită, calitatea de unitate deţinătoare, în sensul legii speciale.

Or, din examinarea ansamblului probator administrat în cauză, expus şi analizat într-o manieră amplă şi esenţială de instanţa de apel, instanţa de recurs constată că, prin notificarea trimisă din 14 noiembrie 2001, prin executor judecătoresc C.S.A., reclamantul D.G. a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti restituirea în natură a imobilului, casă şi teren, situat în Bucureşti, str. C., sector 2, în temeiul actului de vânzare-cumpărare, datat 28 august 1910.

Prin dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti din 12 decembrie 2007, a fost restituit în natură, în proprietatea reclamantului D.G., terenul liber în suprafaţă de 581 mp, situat în Bucureşti, str. C., comun cu Calea M., sector 2, identificat conform raportului de expertiză extrajudiciară, întocmit de expert ing. C.V.S. Este de menţionat că, prin expertiza întocmită de expertul tehnic judiciar C.V.S., a fost identificat terenul situat în Bucureşti, str. C., în suprafaţă totală de 2227 mp, învederându-se că există un teren liber de construcţii, în suprafaţă de 281 mp, restul, fiind ocupat de o construcţie C1, în suprafaţă construita la sol, având regimul de înălţime P+4; o construcţie C2, în suprafaţă construită la sol de 165 mp, având regimul de înălţime parter şi un post trafo, având o suprafaţă construită la sol de 26 mp.

Prin sentinţa civilă nr. 1282 din 24 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, sectia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1799/3/2008, contestaţia a fost respinsă, ca neîntemeiată. Prin decizia civilă m. 186A din 21 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat. Potrivit informaţiilor din sistemul informatizat Ecris, împotriva acestei decizii, nu s-au exercitat căi de atac.

Instanţa de recurs reţine că, pentru ea o persoană să beneficieze de măsuri reparatorii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, trebuie să îndeplinească, în principiu, următoarele condiţii:

- dovedirea dreptului său de proprietate asupra imobilului pretins sau al autorului său, la data preluării şi, în acest caz, verificarea calităţii reclamantului de moştenitor;

- stabilirea calităţii de unitate deţinătoare sau a celei de entitate învestită cu soluţionarea notificării,

- stabilirea caracterului abuziv al preluării şi identificarea tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptăţit reclamantul, dintre cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, în raport de situaţia de fapt reţinută, pe baza ansamblului probator administrat în cauză.

Or, câtă vreme reclamantul D.G. a iniţiat procedura administrativă şi, ulterior, a declanşat procedura judiciară, contestând dispoziţiile emise de autorităţile administrative, în scopul restituirii imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare atacat cu acţiune în nulitate, procedură caracterizată prin contradictorialitate şi în care părţile implicate puteau dezbate şi au dezbătut asupra calităţii de unitate deţinătoare şi, implicit, asupra entităţii abilitate să soluţioneze notificările formulate de reclamant, nu se poate admite ca, după finalizarea acelui litigiu, de o manieră irevocabilă, să se repună în discuţie calitatea de unitate deţinătoare a pârâtei SC A.M.C. SRL şi faptul că ar fi fost încălcate dispoziţiile legii speciale, la momentul înstrăinării imobilului situat în Bucureşti, str. C., sector 2.

În acest sens, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 conferă calitatea de unitate deţinătoare numai acelei entităţi care are în patrimoniul său juridic un drept sau o obligaţie cu privire la imobilul notificat, care este inclus în domeniul de aplicabilitate al actului normativ special.

În consecinţă, epuizarea procedurii judiciare, prin care s-a stabilit irevocabil că Primăria Municipiului Bucureşti este entitatea abilitată să soluţioneze notificările formulate de reclamantul D.G. şi s-a decis asupra naturii măsurilor reparatorii la care este îndreptăţit acesta, fără a se stabili că, în cauză, ar fi aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, exclude posibilitatea ca, ulterior, pe calea acţiunii în nulitate întemeiată pe dispoziţiile art. 21 şi art. 44 din Legea nr. 10/2001, să se solicite restituirea în natură a aceluiaşi bun imobil, pentru care reclamantul a primit măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât ar fi atinsă prezumţia de validitate de care se bucură hotărârile judecătoreşti irevocabile (res iudicata pro veritate habetur), ar fi afectată manifestarea efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat, care asigură evitarea contrazicerii între două hotărâri judecătoreşti şi se impune faţă de părţile ce ar fi putut să-şi expună argumentele în litigiile anterioare, precum şi stabilitatea raporturilor juridice civile.

În acest context procesual, devin irelevante celelalte argumente expuse de recurent privind modalitatea în care terenul din Bucureşti, str. C. ar fi fost adus ca aport la capitalul social al intimatei S.C. SC A.M.C. SRL SRL, privind atitudinea subiectivă a pârtilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 21 iunie 2002 de Biroul Notarial Public C.C. şi cele privind compararea titlului recurentului cu cel al intimatei SC E.C. SRL, succesoarea cu titlu particular a intimatei SC A.M.C. SRL.

Pentru considerentele expuse, în temeiul ari. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

În temeiul art. 274 raportat la art. 298 coroborat cu art. 316 C. proc. civ., instanţa îl va obliga pe recurentul-reclamant D.G. la plata sumei de 4.712 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei-pârâte SC E.C. SRL, reprezentând onorariu avocaţial, conform facturii din 26 martie 2014, depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva deciziei nr. 208A din 26 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant D.G. la plata sumei de 4.712 RON, cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă SC E.C. SRL.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1289/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1302/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... →

ICCJ. Decizia nr. 1301/2014. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1301/2014. Civil