ICCJ. Decizia nr. 1302/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1302/2014
Dosar nr. 8292/306/2008
Şedinţa publică din 7 mai 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1/2013, Tribunalul Sibiu a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC U. SA Sibiu în acţiunea principală.
A fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta B.D., prin mandatar C.I.M., în contradictoriu cu pârâţii: M.M., S.G. şi S.M., M.L.I., în nume propriu şi ca moştenitoare a lui A.F., C.L.O., S.A., B.B.O., C.D. şi C.E., J.E., P.P.R. şi P.D., C.D. şi C.T.D., ambii în nume propriu şi ca moştenitori al lui C.E., M.P., S.A. şi SC U. SA Sibiu şi, în consecinţă:
Au fost obligaţi pârâţii, persoane fizice, să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentele pe care le ocupă în imobilul proprietatea reclamantei, situat în Sibiu, str. N.B., imobil înscris în CF nr. F1 Sibiu nr. top. T1, prin predarea posesiei şi folosinţei acestuia şi s-a dispus evacuarea pârâţilor din acest imobil. S-a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea acţiunii civile în contradictoriu cu pârâţii A.F. şi F.M.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în cererea reconvenţională, a municipiului Sibiu reprezentat de Primar, şi în consecinţă s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii M.L.I. şi B.B.O. în contradictoriu cu municipiul Sibiu reprezentat de Primar.
Au fost respinse excepţiile lipsei capacităţii procesuale a numitei A.F., inadmisibilităţii acţiunii principale şi prescripţiei achizitive, invocate de pârâţii-reclamanţi reconvenţionali.
S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii M.L.I. şi B.B.O. în contradictoriu cu B.D., G.G.M., C.M. şi C.E.A., C.O.M. şi C.D.A., şi SC U. SA Sibiu.
A fost obligată pârâta SC U. SA la plata către reclamantă a sumei de 30.289,9 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Imobilul în litigiu este înscris în CF F1 Sibiu nr. top. T1 şi este în prezent proprietatea tabulară a reclamantei, proprietate dobândită prin cumpărare în anul 2006. Acest imobil a fost proprietatea, în anul 1928, a lui G.E., pentru ca mai apoi să devină proprietatea prin cumpărare, în anul 1949, a lui E.S., pentru ca mai apoi, în anul 1999, în baza certificatului de moştenitor din 1999 eliberat de Biroul Notarului Public B.V. şi a încheierii de întabulare din 1999, bunul să treacă, prin moştenire, în proprietatea lui G.G.M. La rândul său, acesta a vândut imobilul, în anul 2000, soţilor C.M. şi C.E.A., iar apoi imobilul a fost vândut soţilor C.O.M. şi C.D.A., iar, în final, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de către Notarul Public G.L., imobilul a ajuns în proprietatea reclamantei B.D. (încheierea de întabulare din 19 octombrie 2006).
Pârâţii persoane fizice au cumpărat apartamentele pe care, în mare parte, le-au deţinut cu chirie de la Statul Român (a se vedea copiile contractelor de vânzare-cumpărare la dosar fond) şi şi-au întabulat dreptul de proprietate în CF-uri individuale în topograficul T2, dezmembrat.
Expertiza efectuată în cauză a explicat faptul că imobilul din Sibiu, str. N.B. este situat pe nr. top. T3, fiind iniţial un corp de clădire A, care, în anul 1928, a fost dezmembrat în două loturi, respectiv: nr. top. T2, 220 mp, cu corpul de clădire A, amplasat la zona stradală, şi nr. top. T1, de 331 mp, amplasat în zona posterioară a primului imobil, corpul B de clădire, între care s-a edificat ulterior o plombă (clădire de legătură). S-a mai explicat de unde a provenit eroare de identificare, şi anume faptul că, contrar uzanţelor generale, în care prin dezmembrarea pe loturi, nr. top al unui nou lot creat, cu terminaţie /1, rămâne notat în CF-ul iniţial, în acest caz, imobilul cu nr. top. nou T2 a trecut în CF F2, iar imobilul nou creat, cu nr. top. T1 a rămas notat în CF-ul vechi, F1. Acest fapt a favorizat confuzia creată ulterior relativ la spaţiile cumpărate de pârâţi. Ca şi concluzie a experţilor, relativ la înscrierile din CF, „de drept imobilul de la nr. top. T1 nu a fost operat ca fiind trecut în proprietatea Statului Român în anul 1952, deoarece nu s-a efectuat nicio operaţiune de carte funciară în acest sens pe CF F1, în care se afla înscris acest nr. top. T1”. Experţii au mai arătat că „toate locuinţele din imobil au fost considerate (în mod eronat) ca fiind situate pe nr. top. T2, fără a se evidenţia spaţiile de locuit de pe nr. top. T1. În această din urmă situaţie se află cele 9 apartamente nominalizate în raportul de faţă (apartamentele pârâţilor) care în fapt sunt situate pe lotul de teren nr. T1 (în CF F1), în timp ce în fapt au fost notate eronat de către entităţile abilitate pe nr. top. T1, din CF F2.”
Cu privire la acţiunea în evacuare formulată de reclamantă, instanţa de fond a reţinut că în anul 2007 aceasta a promovat o acţiune în evacuarea pârâţilor, acţiune ce a făcut obiectul Dosarului nr. 865/306/2007 al Judecătoriei Sibiu, ocazie cu care pârâţii au invocat un drept de proprietate asupra apartamentelor deţinute. Prin sentinţa civilă nr. 3693/2007, Judecătoria Sibiu a respins acţiunea cu motivarea, în esenţă, că în condiţiile în care ambele părţi invocă un titlu de proprietate asupra aceluiaşi imobil, analiza acestuia nu poate fi făcută pe calea acţiunii în evacuare, ci pe calea unei acţiuni în care instanţa să fie învestită cu compararea titlurilor. Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului, prin decizia civilă nr. 380/2007 a Tribunalului Sibiu şi mai apoi irevocabilă, prin respingerea recursului, prin decizia civilă nr. 80/2008 a Curţii de Apel Alba-Iulia.
Cu privire la acţiunea în anularea actelor de proprietate ale proprietarilor de CF şi pentru înscrierea în CF a dreptului de proprietate a imobilului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 3469/2006, pronunţată de Judecătoria Sibiu, instanţa a respins acţiunea reclamantei SC U. SA prin care aceasta solicita, pe de-o parte, înscrierea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului ce face obiectul acţiunii de faţă, în temeiul prevederilor Decretului nr. 92/1950, precum şi cererile de anulare a certificatului de moştenitor din 1999 suplimentar, eliberat de Biroul Notarial Public B.V. în ce priveşte acest imobil, a înscrierii dreptului de proprietate în favoarea pârâtei J.E. în CF F2 Sibiu, nr. top. T2 şi CF F3 nr. top. T4, înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei J.E. în CF corectă, respectiv CF F1 Sibiu, nr. top. T1, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public B.M., nulitatea absolută a încheierilor de întabulare, modificarea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei J.E. în ceea ce priveşte coordonatele de carte funciară ale imobilului cumpărat. Sentinţa a rămas irevocabilă la data de 23 august 2006.
Referitor la jurisprudenţa şi dreptul intern aplicabil cauzei, instanţa de fond a reţinut:
Art. 480 C. civ.: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”
Art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii ori a amenzilor.”
Cu privire la soluţionarea excepţiilor invocate de părţi, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În prezenta cauză atât reclamanta, cât şi pârâţii au invocat o serie de excepţii care, având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. s-a impus a fi analizate şi soluţionate cu precădere, înainte de cercetarea fondului cauzei. Reclamanta a invocat, în final, excepţia autorităţii de lucru judecat, sub aspectul pozitiv, în ultimă instanţă, raportat la primul petit al cererii reconvenţionale şi prin raportare la considerentele sentinţei civile nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu.
Pârâtul G.G.M. a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte petitele din cererea reconvenţională, excepţie asupra căreia instanţa de fond, Judecătoria Sibiu, înainte de declinarea competenţei, s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă din data de 11 decembrie 2009, admiţând-o în parte.
Pârâta din acţiunea principală SC U. SA a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, aceeaşi excepţie fiind invocată şi de pârâtul din cererea reconvenţională, municipiul Sibiu, reprezentat de Primar.
De asemenea, reclamanţii reconvenţionali au invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii reclamantei şi, în ceea ce-i priveşte, pe cale de excepţie, dobândirea dreptului de proprietate ca efect al prescripţiei achizitive, de 10-20 de ani pentru pârâta M.L.I. şi de 10 ani pentru pârâtul B.B.O. Reclamanţii reconvenţionali au invocat şi insuficienţa timbrare a acţiunii reclamantei, precum şi lipsa calităţii procesuale pasive (de fapt a capacităţii procesuale) a pârâtei A.F., decedată.
De asemenea, s-a invocat şi excepţia de necompetenţă materială a instanţei iniţial învestită, Judecătoria Sibiu, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 5369/2010, urmare căreia Tribunalul Sibiu a fost învestit, în mod corect, cu soluţionarea cauzei în fond.
Excepţia de netimbrare, excepţie de procedură, este prima într-o ordine firească asupra căreia instanţa a trebuit să ofere un răspuns. Ea, de altfel, nici nu a mai fost susţinută după ce, prin precizarea de către reclamantă a valorii imobilului în litigiu, la 500.001 RON, instanţa i-a pus în vedere şi aceasta s-a conformat dispoziţiei de completare a timbrajului, conform prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, achitându-se în total o taxă judiciară de timbru de 8.189 RON şi un timbru judiciar de 5 RON. Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, tribunalul a găsit neîntemeiată excepţia insuficientei timbrări a acţiunii.
Celelalte excepţii invocate sunt excepţii de fond, iar instanţa de fond s-a pronunţat mai întâi asupra calităţii procesuale, capacităţii procesuale, a inadmisibilităţii şi apoi a autorităţii de lucru judecat.
În ceea ce o priveşte pe pârâta SC U. SA Sibiu, reclamanta a justificat formularea acţiunii şi în contradictoriu cu aceasta ca urmare a faptului că este parte, fiind vânzătorul, din contractele de vânzare-cumpărare în raport cu care solicită compararea titlului ei, aşa încât instanţa a acceptat acest punct de vedere şi a respins ca neîntemeiată excepţia invocată.
Municipiul Sibiu prin Primar a fost chemat în judecată de către reclamanţii reconvenţionali şi din lecturarea petitelor cererii reconvenţionale s-a observat că nu există nicio cerere în raport cu acest pârât, aşa încât în mod corect s-a impus concluzia că municipiul Sibiu prin Primar nu-şi justifică, din punct de vedere pasiv, calitatea în această cauză, considerent pentru care s-a admis această excepţie şi s-a respins cererea reconvenţională formulată în contradictoriu cu acesta.
Aspectul legat de lipsa capacităţii procesuale a pârâtei A.F., decedată la momentul soluţionării acţiunii, dar în viaţă la data introducerii acţiunii, nu s-a mai impus a fi soluţionată, întrucât prin declaraţie autentică reclamanta a renunţat la judecată în contradictoriu cu aceasta, aşa încât instanţa a luat act, în temeiul dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., de această renunţare.
Excepţia de inadmisibilitate invocată de reclamanţii reconvenţionali în ceea ce priveşte acţiunea reclamantei este neîntemeiată şi a fost respinsă. Această excepţie de fond vizează, în general, lipsa dreptului la acţiune al părţii pentru respectiva acţiune. Nu poate fi reţinută această excepţie în ceea ce o priveşte pe reclamantă care a înţeles să formuleze o acţiune în revendicare, prin comparare de titluri, fiind în situaţia în care invocă existenţa unui titlu de proprietate asupra imobilului în privinţa căruia şi pârâţii invocă un titlu valabil.
Autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte petitul cererii reconvenţionale a fost respinsă deja de instanţă şi deşi s-a invocat faptul că instanţa nu a fost competentă, tribunalul a apreciat că nu se poate pronunţa din nou asupra excepţiei, încheierea fiind interlocutorie. Reclamanta a insistat ca tribunalul să reţină, în ultimă instanţă, această excepţie sub aspectul ei pozitiv, de prezumţie de adevăr judecat. Acest efect presupune situaţia în care persoana interesată solicită instanţei să accepte ca impunându-i-se o constatare jurisdicţională deja realizată în alt proces în legătură cu problema litigioasă din cauza aflată spre soluţionare, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1200 alin. (4) C. civ., în scopul evitării unor soluţii contradictorii. Cum aceasta nu este o excepţie procesuală, ci o prezumţie absolută, care presupune analiza în fond a litigiului, instanţa s-a pronunţat asupra ei cu ocazia cercetării fondului cauzei.
Cu privire la acţiunea principală, pârâţii, în acţiunea reconvenţională, au susţinut că acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun este inadmisibilă şi au adus ca argument deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Tribunalul a apreciat însă, că în cauză nu ne găsim în situaţia reglementată de Legea nr. 10/2001, pentru că reclamanta nu este un fost proprietar care solicită restituirea imobilului de la Statul Român, ci este o persoană care deţine un titlu de proprietate şi se îndreaptă împotriva altor persoane, care deţin bunul şi invocă şi ele un titlu de proprietate, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 480 C. civ.
Aşa fiind, în cadrul unei asemenea acţiuni în revendicarea unui imobil pentru care atât reclamanta, cât şi pârâţii invocă titluri, se impune compararea lor, pentru a se da eficienţă celui mai caracterizat. Titlul reclamantei este preferat titlurilor deţinute de pârâţi, întrucât al reclamantei provine de la adevăratul proprietar, în timp ce al pârâţilor provine de la Statul Român, un non dominus.
Pârâţii au invocat în apărarea lor buna-credinţă pe care cumpărătorii au avut-o la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, anume faptul că au avut reprezentarea că contractează cu adevăratul proprietar şi că eroarea lor a fost una invincibilă, în sensul că era imposibil oricărei persoane şi nu numai lor să se fi înşelat în condiţiile date. În primul rând se cuvine a fi făcută precizarea că în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară buna-credinţă se analizează doar în situaţia în care nici una dintre părţi nu are titlu de proprietate, situaţie în care s-ar da câştig de cauză celei care are posesia mai bine caracterizată, dar nu aceasta este şi situaţia în litigiu. În al doilea rând, este cel puţin discutabil să se susţină, în regim de carte funciară, eroarea invincibilă a cumpărătorilor relativ la situaţia cărţii funciare. Este adevărat, însă, că în litigiu situaţia este una aparte, eroarea având cauze vechi, de la dezmembrarea imobilului, şi-i impută în mod prioritar vânzătorului, însă aşa cum s-a dovedit această eroare prin expertiza efectuată, se putea afla şi în faza premergătoare încheierii vânzării. Oricum, buna-credinţă nu duce prin ea însăşi şi în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară. Consecinţa unui asemenea raţionament este aceea că dacă s-ar da eficienţă titlului pârâţilor, ţinând cont de faptul că provine de la un neproprietar, ar echivala, pentru adevăratul proprietar, de data aceasta înscris în cartea funciară, cu o privare de un bun şi o încălcare nu numai a prevederilor art. 480 C. civ., dar şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâţii, pierzând în această acţiune în comparare de titluri, au la îndemână, în funcţie de situaţia concretă a fiecăruia, fie acţiunea în evicţiune, conform art. 1337 şi urm. C. civ., fie cea care rezultă din prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Una dintre apărările pârâţilor, în raport cu care reclamanta a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, a fost şi cea legată de faptul că întreg imobilul din Sibiu, str. N.B., deci şi nr. top. T1, a făcut obiectul naţionalizării, arătându-se că fostul proprietar figura în lista anexă la decretul de naţionalizare cu 6 apartamente. În primul rând, doar înscrierea sa în anexa la decretul de naţionalizare, fără înscrierea dreptului statului în cartea funciară, în condiţiile în care la acea dată erau aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, care consfinţea caracterul constitutiv de drepturi al întabulării în cartea funciară, era ineficientă pentru dobândirea dreptului de proprietate de către stat. În al doilea rând, aşa cum s-a remarcat, în nr. top. T1 se află 9 apartamente, aşa încât există neconcordanţe din acest punct de vedere.
Prin considerentele sentinţei civile nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu s-a reţinut, în acelaşi sens, că imobilul cu nr. top. T1 nu a făcut obiectul naţionalizării, ceea ce creează în plus o prezumţie de adevăr cu privire la acest aspect.
Cu privire la cererea reconvenţională, pârâţii M.L.I. şi B.B.O. au mai invocat, pe cale de excepţie, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Prevederile C. civ., invocate în susţinerea cererilor lor nu sunt aplicabile în speţă, întrucât pentru posesiile începute după anul 1947 au devenit inaplicabile, în Transilvania, prevederile C. civ. în această materie şi şi-au găsit aplicarea cele ale Decretului-lege nr. 115/1938, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, când s-au aplicat aceste din urmă dispoziţii. Ambele acte normative indicate prevăd alte condiţii în care se poate uzucapa şi pârâţii nu se află în niciuna dintre ele. Pe de altă parte posesia exercitată de chiriaş nu este una aptă să conducă la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune, iar după dobândirea titlului de proprietate, cu vicii ce nu le erau cunoscute, nu sunt îndeplinite dispoziţiile legale.
Primul capăt de cerere, de altfel formulat inexact doar ca o acţiune în constatare în condiţiile în care dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. declară inadmisibile aceste acţiuni atunci când există cale realizării dreptului, a fost respins însă ca neîntemeiat, pentru considerentele de fapt şi de drept deja arătate, instanţa reţinând din cuprinsul întregii probaţiuni administrate în cauză că imobilul cu nr. top. T1 nu a făcut obiectul naţionalizării.
Al doilea petit al cererii reconvenţionale este, din nou, redactat ca o acţiune în constatare ce nu poate fi primită. Pârâţii au solicitat să se constate o eroare de identificare fără a solicita înscrierea dreptului lor de proprietate în topograficul corect, chiar dacă acest lucru este neîntemeiat pentru considerente deja arătate. În condiţiile unei erori de identificare a bunului vândut în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, cu prealabila rectificare a contractului în acest sens, ceea ce nu s-a cerut, ar fi fost admisibilă cel mult în situaţia în care imobilul ar mai fi fost proprietatea Statului Român (iar în cazul în speţă nu a fost niciodată), aşa încât şi acest capăt de cerere din acţiunea reconvenţională a fost respins.
Petitele (aşa cum au fost redate în motivare) au fost respinse ca urmare a admiterii deja de către instanţă a excepţiei autorităţii de lucru judecat.
În ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2006 şi a încheierii de întabulare subsecvente, pentru preţ neserios, lipsa obiectului şi cauză ilicită, aceste cereri sunt neîntemeiate pentru considerentele ce urmează:
În primul rând nu s-a făcut nicio dovadă cu privire la nici unul din motivele de nulitate absolută a contractului invocate. Preţul este neserios atunci când el este atât de mic încât nu reprezintă o cauză suficientă pentru vânzător transmiterea proprietăţii bunului. Aprecierea nu este una matematică, nici măcar prin raportare la o valoare de circulaţie a bunului, ci se face în mod concret în funcţie de circumstanţele cauzei. În cazul de faţă, existenţa unui preţ inferior valorii de circulaţie a bunului se justifică foarte uşor prin situaţia incertă a acestuia, în care există titluri ce se suprapun din partea diverselor persoane, aşa încât pentru o eventuală redobândire a posesiei sau mai mult a confirmării priorităţii titlului, e necesară promovarea de acţiuni în justiţie. Cauza în contractul de vânzare-cumpărare este consideraţia prestaţiei celeilalte părţi. Potrivit art. 968 C. civ., cauza este ilicită când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice. Contractul atacat este unul parţial cauzal, ipoteză în care, scopul mediat putea fi dovedit, dacă a fost determinant la încheierea contractului şi prin mijloace de probă extrinseci înscrisului contractual. Nicio dovadă administrată în cauză nu susţine poziţia pârâţilor de nulitate a contactului pentru cauză ilicită. În ceea ce priveşte lipsa obiectului contractului, pârâţii nu au precizat nici dacă „obiectul contractului” vizează naşterea, modificarea sau stingerea raportului contractual sau e vorba de „obiectul obligaţiilor contractuale”, care ar viza prestaţiile pe care fiecare parte şi le asumă, însă în condiţiile date, de vânzare a unui bun înscris în cartea funciară, nu se dovedeşte lipsa obiectului acestuia, fiind irelevant dacă bunul era sau nu în posesia vânzătorului.
Pentru toate aceste considerente, nu a fost admisă nici cererea de revenire la situaţia anterioară de carte funciară, cerere care a fost respinsă.
Prin admiterea acţiunii şi respingerea cererii reconvenţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanta este în drept să obţină cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În cazul în speţă ele constau în taxe de timbru, 8.192 RON, onorariu de avocat în sumă de 17.388,9 RON, şi parte din contravaloarea expertizei efectuată în cauză, adică 4.700 RON, în total 30.289,9 RON. Tribunalul a dispus obligarea SC U. SA Sibiu la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, apreciind că acesteia îi revine în mod covârşitor culpa în greşeala de dezmembrare şi înscriere în cartea funciară a imobilului.
Soluţionând apelurile declarate împotriva susmenţionatei hotărâri, curtea de apel a reţinut următoarele:
Instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, în cadrul căreia sunt cercetate titlurile aflate în coliziune.
În sistemul cărţii funciare reglementată de Decretul-lege nr. 115/1938, singura modalitate de dobândire a dreptului de proprietate este înscrierea în cartea funciară.
Deci, în situaţia imobilelor evidenţiate în regimul real de publicitate, acţiunea în revendicare se întemeiază pe înscrierile operate în cartea funciară, titularul dreptului înscris putând opune dreptul său oricărei persoane care pretinde un drept real, indiferent de titlul pe care îl deţine.
Înscrierea dreptului de proprietate în evidenţele reale mobiliare au forţa deplină probantă şi efect constitutiv de drept, conform art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, creează în favoarea titularului dreptului o prezumţie legală de proprietate, care nu poate fi combătută decât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă în rectificare de carte funciară, întemeiată pe unul din motivele prevăzute de art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938.
În speţă, proprietarul tabular al imobilului în litigiu este reclamanta, care a dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare de la succesorii în drepturi ai proprietarului tabular.
Astfel, în CF F1 Sibiu, este înscris imobilul cu nr. top. T1, casă de piatră cu II etaje şi care conform înscrierilor s-a dezmembrat din nr. top. T3 în anul 1928 şi s-a întabulat în favoarea lui G.E. în baza contractului de donaţiune, cu încheierea din 13 decembrie 1928.
Nr. top. T2 s-a transcris în CF F2 în favoarea numiţilor F.J. şi M.S. (conform extraselor de carte funciară, dosar Judecătoria Sibiu).
Asupra acestui număr topografic, T1, nu s-au mai efectuat înscrieri în cartea funciară, deci a rămas în proprietatea tabulară a G.E. până în anul 1999 când succesorul acesteia, G.G.M. şi-a întabulat dreptul de proprietate în baza certificatului de moştenitor cu încheierea din 7 iulie 1999.
Pârâţii sunt posesori ai apartamentelor ce compun imobilul în litigiu, foşti chiriaşi, şi care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu reprezentanţii Statului Român.
Asupra concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, reţinut de instanţa de fond, s-a considerat că nu se mai impune a se insista, întrucât acest raport a fost însuşit de către toate părţile şi nu se contestă.
În concluzie, faţă de aspectele reţinute, curtea a constatat că în mod corect Tribunalul Sibiu a dat prioritate titlului reclamantei reţinând că provine de la adevăratul proprietar, în timp ce al pârâţilor provine de la Statul Român, un non dominus.
Cu privire la apelul declarat de către pârâţii J.E., M.L.I. şi B.B.O.:
Împrejurarea că succesorii în drepturi ai proprietarului tabular ai imobilului în litigiu nu au avut posesia imobilului nu prezintă relevanţă, aspect ce rezultă din definiţia acţiunii în revendicare, care este acţiunea proprietarului neposesor formulată împotriva posesorului neproprietar.
Toate părţile susţin că imobilul în litigiu a fost naţionalizat prin Decretul de naţionalizare nr. 50/1952 odată cu nr. top. T2, proprietar ce era trecut în anexele decretului.
Aceste susţineri nu au fost primite. Pe de o parte, în anexa la decretul de naţionalizare, cum chiar părţile arată, erau trecute doar cele 6 apartamente ale nr. top. T2, număr dezmembrat în anul 1928 şi înscris în altă carte funciară pe numele celor doi proprietari, care de altfel, au fost trecuţi în anexele decretului.
Pe de altă parte, deşi imobilul în litigiu a fost preluat în fapt de Statul Român, în cartea funciară nu a fost înscrisă această naţionalizare.
Or, corect a reţinut instanţa de fond că preluarea în fapt fără înscriere în fapt, în cartea funciară în condiţiile Decretului-lege nr. 115/1938, era ineficientă pentru dobândirea dreptului de proprietate.
În cele ce preced s-au analizat principiile de carte funciară. Astfel, faţă de principiul efectului constitutiv de drepturi reale al înscrierii în cartea funciară, reglementat de dispoziţiile art. 18 din Decretul-lege nr. 115/1938, şi lipsa înscrierii în cartea funciară a preluării imobilelor cu nr. top. T1 statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, acesta rămânând în proprietatea celui înscris în cartea funciară.
În cauză nu sunt incidente nici excepţiile prevăzute de art. 26 din acelaşi decret potrivit căruia drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară în cazul dobândirii prin succesiune legală şi testamentară, vânzare silită şi expropriere.
Prin urmare, în situaţia în care imobilul a făcut obiectul naţionalizării, acesta trebuia întabulat în favoarea statului cu acest titlu, pentru ca acesta din urmă să dobândească dreptul de proprietate, ceea ce în speţă nu s-a efectuat.
Faţă de lipsa înscrierii în CF a vreunui drept al imobilului de către Statul Român, orice susţineri referitoare la fişa imobilului, posesia statului sunt lipsite de relevanţă.
Este adevărat că actele de vânzare-cumpărare ale foştilor chiriaşi sunt titluri valabile, însă provin de la un neproprietar, iar în situaţia dată, a comparării titlurilor, preferinţa titlului reclamantei ce provine de la succesorii proprietarului tabular corect a fost reţinută de prima instanţă.
Susţinerile referitoare la uzucapiune nu au fost primite, întrucât în cauză corect a reţinut Tribunalul Sibiu că prevederile C. civ. nu sunt aplicabile întrucât pentru posesiunile începute după anul 1947 au devenit aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, deoarece prin Legea nr. 241/1947 a fost completată şi pusă în aplicare pe tot cuprinsul Transilvaniei, Legea nr. 115/1938, lege prin care s-a unificat reglementarea privitoarea la unificarea cărţilor funciare.
Astfel numai uzucapiunile începute între momentul extinderii legislaţiei române în Transilvania prin Legea nr. 219/1943 şi data intrării în vigoare a Legii nr. 115/1938, prin Legea nr. 241/1947, cad sub incidenţa reglementărilor din Cartea a III-a Titlul XX C. civ. român.
Legea nr. 115/1938, intrată în vigoare la 22 iulie 1947 reglementează uzucapiunea diferit, instituind două cazuri. Or apelanţii B.B.O., J.E. şi M.L.I. nu au invocat aceste cazuri, şi astfel nu au fost analizate.
Criticile referitoare la buna credinţă, eroarea comună, caracterul invincibil al erorii comune nu au fost, de asemenea, primite întrucât în cauză prezintă relevanţă aspectele expuse mai sus, şi anume lipsa titlului vânzătorului, respectiv lipsa întabulărilor în cartea funciară, aspecte care primează în sistemul cărţilor funciare.
Cu referire la apelul declarat de pârâtul B.B.O., Curtea a reţinut următoarele:
Curtea a constatat că este insuficient timbrat şi l-a anulat ca atare.
Prin încheierea de şedinţă din data de 21 martie 2013 pârâţii-apelanţi au fost obligaţi la plata taxei judiciare de timbru, calculată la valoarea de impunere a apartamentelor deţinute de fiecare.
Apelanţii M.L.I. şi B.B.O. au fost obligaţi şi la plata sumei de 1.355,5 RON pentru cererea reconvenţională. Această încheiere a rămas irevocabilă faţă de aceşti apelanţi, care nu au formulat cerere de reexaminare.
Prin înscrisul de la dosar, apelantul B.B.O. a arătat că valoarea apartamentului este conformă certificatului de impunere, recunoscând că datorează taxă de timbru de 1.505,4 RON şi pentru care a formulat cerere de ajutor public judiciar.
De asemenea, la dosar s-a făcut dovada achitării sumei de 1.355,55 RON stabilită pentru cererea reconvenţională.
Deşi prin încheierea din 11 aprilie 2013 aceşti apelanţi au fost citaţi cu menţiunea de a depune la dosar acte în susţinerea cererii, nu s-au conformat acestei dispoziţii şi, astfel, prin încheierea din camera de consiliu din 30 mai 2013 s-a respins cererea de ajutor public judiciar formulată de apelanţii B.B.O. şi M.L.I.
Împotriva acestei încheieri, apelantul B.B.O. nu a formulat cerere de reexaminare în termen legal şi, deşi a fost citat cu menţiunea de a achita taxa judiciară de timbru, acesta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei şi nu a depus la dosar chitanţa taxei judiciare de timbru.
Astfel, deşi criticile formulate de apelantul B.B.O. au fost analizate, fiind comune cu cele ale apelanţilor J.E. şi M.L.I. (declaraţia de apel fiind comună), întrucât acesta nu a depus taxa judiciară de timbru aferentă acţiunii precizată, calculată la valoarea de impunere a apartamentului pe care îl ocupă, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 apelul pârâtului B.B.O. a fost anulat ca insuficient timbrat.
Cu referire la apelul declarat de pârâţii C.D., C.T.D., B.L.O. şi M.P. s-au reţinut următoarele:
Solicitarea formulată în principal de desfiinţare cu trimitere, cu evidenţă nu poate fi primită, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 297 C. proc. civ, deoarece prima instanţă a soluţionat procesul cu cercetarea fondului, iar judecata s-a făcut cu legala citare (prezenţă) a părţilor.
Susţinerile referitoare la încheierea din 11 decembrie 2009, pronunţată de Judecătoria Sibiu sunt nefondate, întrucât excepţia pusă în discuţia părţilor şi soluţionată prin această încheiere a fost pusă din nou în dezbaterea părţilor de către Tribunalul Sibiu şi analizată de această din urmă instanţă, aşa cum rezultă din încheierea de amânare a pronunţării din data de 17 decembrie 2012 şi considerentele sentinţei atacate.
Împrejurarea că anterior declinării, Judecătoria Sibiu a admis cererea în probaţiune nu atrage nulitatea încheierii atacate, întrucât potrivit art. 160 C. proc. civ, în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate de instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii, iar instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice. Mai mult, expertiza tehnică ce a stat la baza soluţionării cauzei a fost administrată de instanţa competentă material, respectiv Tribunalul Sibiu.
Nici susţinerile referitoare la cele două persoane decedate nu pot fi primite, întrucât în cauză au fost introduşi moştenitorii defunctei, C.E. şi M.M.M., respectiv prezenţii apelanţi.
Împrejurarea că în dispozitiv au fost menţinuţi din eroare şi pârâţii decedaţi nu produce apelanţilor nicio vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ, atâta timp cât sunt introduşi şi moştenitorii acestora iar apelul moştenitorilor se analizează prin prezenta hotărâre.
Susţinerile referitoare la sentinţa civilă nr. 3697/2007 s-au reţinut a fi vădit nefondate.
Această sentinţă, rămasă definitivă urmare a respingerii recursului de către Curtea de Apel Alba-Iulia, corect reţinută de către instanţa de fond, s-a pronunţat în procesul de evacuare iniţiat de reclamantă, cerere respinsă, pe considerentul că în condiţiile în care ambele părţi invocă un titlu de proprietate asupra aceluiaşi imobil, analiza acestora nu poate fi făcută pe calea acţiunii în evacuare ci pe calea unei acţiuni în care instanţa să fie învestită cu compararea titlurilor, ceea ce a şi demarat reclamanta prin prezentul proces.
Contrar susţinerilor apelanţilor, instanţa de fond nu a reţinut o împrejurare contrară celor stabilite prin sentinţa nr. 3697/2007, nu a constatat nevalabilitatea titlurilor apelanţilor şi a procedat conform investirii, la compararea titlurilor şi a acordat preferinţă titlului reclamantei.
Susţinerile referitoare la greşita reţinere a instanţei de fond sub aspectul preferabilităţii titlului reclamantei au fost găsite ca nefondate, astfel cum s-a analizat în cele ce preced, în analiza apelului celorlalte părţi.
S-a arătat că în cauză nu prezintă relevanţă că imobilul forma un tot unitar, atâta timp cât dezmembrarea lui în două corpuri de clădire, un corp cu nr. top. T2 şi un corp cu nr. top. T1 s-a realizat în 1928, deci cu mult înainte de instaurarea regimului comunist în România şi adoptarea decretului de naţionalizare.
Mai mult, s-a reţinut mai sus că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul naţionalizării şi oricum statul român nu şi-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate sub acest titlu, imobilul continuând să fie proprietatea tabulară a antecesoarei intimatului G.G.M.
Împrejurarea că apelanţii C. au cumpărat imobilul în 1974, iar ceilalţi în baza Legii nr. 112/1995, nu prezintă relevanţă sub aspectul celor invocate de apelanţi, întrucât contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate de un neproprietar. Împrejurarea că s-a înscris dreptul de proprietate cu titlu de moştenire în anul 1994 şi apoi imobilul s-a vândut succesiv mai multor persoane, contrar susţinerilor apelanţilor, nu constituie un dubiu cu privire la valabilitatea titlului înscris, şi aceasta cu atât mai mult cu cât certificatul de moştenitor, emis în favoarea fiului proprietarului tabular, au făcut obiectul cenzurii judiciare prin sentinţa civilă nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu şi sentinţa civilă nr. 6548 corect reţinută de instanţa de fond.
Cu referire la prescripţia achizitivă invocată prin motivele de apel, curtea a reţinut admisibilitatea invocării direct în apel a acestei apărări de fond faţă de dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ, potrivit cărora părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului.
Potrivit dispoziţiilor art. 1842 C. civ., prescripţia poate fi opusă în cursul unei instanţe până la momentul când se va pronunţa o decizie definitivă.
Din examinarea acestor dispoziţii legale rezultă că prescripţia achizitivă poate fi invocată inclusiv în faţa instanţei de apel, aceasta fiind cea care pronunţă hotărârea definitivă în sensul celor indicate în textul de lege.
Invocarea uzucapiunii nu are caracterul unor pretenţii de sine stătătoare ci este o apărare de fond, ea putând fi invocată atât pe cale de acţiune cât şi pe cale de excepţie.
În speţă, apelanţii au invocat uzucapiunea prin motivele de apel, ca o apărare de fond, ca un mijloc de apărare faţă de cererea în revendicare.
Sub aspectul fondului, curtea a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile C. civ. român faţă de data susţinută a începerii posesiei, ulterioare aplicării Decretului-lege nr. 115/1938, aşa cum s-a arătat în analiza apelului declarat de ceilalţi pârâţi.
Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938 faţă de apelanţii C. se reţine că acest text legal reglementează uzucapiunea extratabulară. Astfel, dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938 prevăd că posesorul unui bun imobil care l-a posedat, în condiţiile legii, timp de 20 de ani de la moartea titularului dreptului de proprietate înscris în cartea funciară, poate cere stabilirea dreptului în favoarea sa în temeiul uzucapiunii.
Condiţiile prevăzute de lege pentru a se putea invoca această uzucapiune sunt: titularul dreptului întabulat în cartea funciară să fie decedat; uzucapantul să posede imobilul timp de 20 de ani de la moartea proprietarului tabular; posesia să fie utilă.
Or, în speţă, condiţiile uzucapiunii extratabulare nu sunt îndeplinite întrucât proprietara tabulară a imobilului în litigiu, defuncta G.E., a decedat în anul 1996 (conform certificatului de moştenitor al intimatului G.G.M. arătat mai sus) la 17 iunie.
Astfel, condiţia celor 20 de ani, calculaţi de la decesul proprietarului tabular nu este îndeplinită.
Faţă de această reţinere, celelalte două condiţii nu au mai fost analizate.
Cu referire la apelul declarat de pârâţii S., s-a reţinut următoarele:
Criticile referitoare la naţionalizarea imobilului au fost analizate în apelul celorlalte părţi.
Contrar susţinerilor apelanţilor, instanţa de fond nu înlătură forţa legală a actului de naţionalizare, ci corect a reţinut că acest act nu a fost întabulat în cartea funciară, deci statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Instanţa de fond a reţinut corect prezumţia de adevăr de care se bucură sentinţa civilă nr. 3496/2006 a Judecătoriei Sibiu, prin care s-a stabilit, în acelaşi sens, că imobilul cu nr. top. T1 nu a făcut obiectul naţionalizării, altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat ce se impune în al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contestate [conform art. 1200 alin. (4) şi art. 1202 alin. (2) C. civ. vechi].
Cu referire la apelul declarat de către pârâta SC U. SA s-au reţinut următoarele:
Este real că faţă de obiectul acţiunii în revendicare, această pârâtă nu are calitate procesuală pasivă întrucât nu are posesia imobilului revendicat.
Însă, calitatea de parte în procesul proces este justificată de aspecte de opozabilitate şi faţă de împrejurarea că este parte în contractele de vânzare-cumpărare ce s-au solicitat a fi anulate, prin cererea reconvenţională.
În concluzie, prima critică referitoare la calitatea sa procesuală este nefondată.
S-a reţinut a fi fondată critica referitoare la cheltuielile de judecată.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Astfel, acest text de lege instituie principiul conform căruia acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părţii căzută în pretenţii.
Or, în speţă, părţile căzute în pretenţii sunt pârâţii, persoane fizice, faţă de care a fost admisă acţiunea în revendicare a reclamantei.
Apelanta SC U. SA nu a fost obligată prin hotărârea atacată să îndeplinească vreo obligaţie, să efectueze vreo prestaţie. În concluzie, reţinerea instanţei de fond sub acest aspect exced dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ, motiv pentru care apelul acestei pârâte a fost admis, în temeiul art. 296 C. proc. civ, sentinţa a fost schimbată în sensul că cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă vor fi suportate de pârâţii care au fost obligaţi să predea posesia şi folosinţa imobilului şi faţă de care s-a dispus evacuarea.
Ca urmare, prin decizia nr. 54 din 12 iulie 2013, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC U. SA împotriva sentinţei civile nr. 1/2013, pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosar civil nr. 8292/306/2008, care a fost schimbată în parte numai sub aspectul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în cuantum de 30.289,9 RON, care a fost înlăturată din sarcina pârâtei persoană juridică şi obligaţi pârâţii, persoane fizice, să plătească această sumă.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Au fost respinse apelurile declarate de pârâţii J.E., M.L.I., C.D., C.T.D., B.L.O., M.P., S.G. şi S.M., împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierii din 11 decembrie 2009 a Judecătoriei Sibiu.
A fost anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâtul B.B.O. împotriva aceleiaşi sentinţe şi încheieri.
Au fost obligaţi apelanţii persoane fizice să plătească intimatei B.D. suma de 10.910,75 RON şi intimatului G.G.M. suma de 1.400 RON, cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs M.L.I., J.E., C.D., C.T.D., B.L.O. şi M.P., S.G. şi S.M., criticând-o pentru nelegalitate.
1 .În dezvoltarea recursului său, recurenta M.L.I. a solicitat, în principal, admiterea recursului şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la curtea de apel, iar, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârilor atacate şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii principale şi admiterea cererilor reconvenţionale.
A solicitat, totodată, modificarea hotărârii atacate şi cu privire la plata cheltuielilor de judecată din ambele faze procesuale în sensul ca acestea să cadă numai în sarcina SC U. SA şi a Municipiului Sibiu prin Primar, în cauză fiind dovedită culpa procesuală a acestor pârâţi.
A învederat recurenta că motivarea din apel este contradictorie, sens în care a arătat că litigiul dedus judecăţii impune compararea titlurilor părţilor, nefiind o simplă revendicare.
Nu se poate face abstracţie de modalitatea în care a fost achiziţionat bunul în litigiu, prin cumpărare de la stat, începând cu anul 1974, vânzătorul bunului fiind cel căruia îi incumba răspunderea pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, astfel încât greşit s-a constatat că statul român nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Statul a vândut părţi din acest imobil încă din anul 1974 către chiriaşi, dată la care nu exista SC U. SA, societatea prin care au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare pentru celelalte părţi ale imobilului în litigiu înstrăinate după 1990.
Deşi reţine că întreg imobilul din Sibiu, str. N.B. cu nr. top. T1 a făcut obiectul naţionalizării, în timp fiind compartimentat în 9 apartamente (faţă de 6 câte au fost preluate iniţial) se constată ca nerelevant acest aspect, la fel cum s-a constatat şi în cazul existenţei bunei sau relei credinţe a cumpărătorilor în achiziţionarea bunului litigios.
Şi în legătura cu acest ultim aspect, motivarea hotărârii instanţei de apel este contradictorie, întrucât deşi arată că statul putea dar nu a făcut verificări la înstrăinarea bunului, se reţine în sarcina cumpărătorilor persoane fizice obligaţia de a sesiza neînscrierea dreptului transmiţătorului în cartea funciară. Instanţa ar fi trebuit să procedeze la compararea titlurilor părţilor, operaţiune pe care a refuzat a o face, ocazie cu care ar fi constatat că ei au, pe lângă titlu, şi posesia de bună credinţă a bunului, pe când reclamanţii se prevalează de un titlu ce conţine declaraţii nereale privind predarea proprietăţii şi posesiei aceluiaşi bun pe care nu au avut-o niciodată.
Instanţa se contrazice şi în ceea ce priveşte stabilirea modalităţii de dobândire de către părţi a dreptului pretins, sens în care a arătat recurenta că, deşi reclamantei i se recunoaşte modul originar de dobândire a dreptului, pârâţilor nu li se recunoaşte aceeaşi modalitate.
Chiar dacă a preluat abuziv bunul în anul 1950, statul a intrat în posesia bunului prin naţionalizare, titlu care, chiar neînscris în cartea funciară, a creat o prezumţie de proprietate, astfel cum arată art. 1854 C. civ.
Reclamanta ca şi antecesorii acesteia nu au avut niciodată posesia imobilului, iar înscrierea dreptului său a fost efectuată în anul 1997.
Sunt neconcordanţe şi în ceea ce priveşte analiza cererilor în constatarea uzucapiunii, determinat de reţinerea eronată a momentului decesului proprietarei tabulare, ce a avut loc în anul 1967 şi nu ulterior cum greşit s-a reţinut, aşa încât, cererea pârâţilor se vădeşte a fi perfect admisibilă la împlinirea a 10 ani.
În drept, calea de atac a fost întemeiata pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
2. Recurenţii J.E., respectiv S.G. şi S.M. (prin memorii separate de recurs dar cu considerente identice) au susţinut, în dezvoltarea recursului lor, următoarele:
- hotărârile atacate sunt lipsite de temei legal şi au fost date cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Ambele instanţe îl caracterizează eronat, atât pe G.E., cât şi pe succesorul ei, G.G.M., ca fiind proprietari neposesori, fără a arăta cum, când şi în favoarea cui au pierdut cei doi posesia imobilului, intervenită prin naţionalizarea bunului, odată cu topul înscris sub nr. T2, în baza Decretului nr. 50/1952, astfel cum s-a dovedit în cauză.
Această concluzie este susţinută şi de expertizele B.V.A. şi F.I.D., care au arătat expressis verbis „clădirea a fost naţionalizată în întregime, în fapt, în anul 1952. Acest fapt poate fi probat prin însăşi faptul că întregul imobil a fost ocupat cu chiriaşi ai statului român.”. Ambii experţi au menţionat şi faptul că „imobilul în litigiu a fost tratat, de la început, ca un tot unitar de către statul român şi nu s-a avut în vedere existenţa a două numere topografice la adresa din str. N.B.”. Concluzia experţilor este susţinută şi de documentul depus la dosar la termenul din 2 martie 2010 care indică explicit că în anul 1950 au fost naţionalizate ambele topografice ale imobilului menţionat, T2 şi T1, act ce a fost avut în vedere şi la întocmirea expertizelor efectuate în cauză.
- instanţa de apel reţine greşit că în anexa la decretul de naţionalizare sunt înscrise, trecute doar 6 apartamente deşi în această anexă nu s-a indicat numărul topografic al imobilelor naţionalizate. Naţionalizarea a vizat întreg imobilul familiei S. (ambele corpuri de clădire, T2 şi T1) iar nu numerele topografice ale bunului. Indicarea numelui persoanei căreia i s-au naţionalizat bunurile a fost efectuată tocmai datorită calităţii persoanei vizate de prevederile actului de naţionalizare.
Compartimentarea iniţială a bunului (cele două corpuri de clădire) nu are nimic comun cu cea efectuată de statul român după naţionalizare, aspect care, de asemenea, rezultă din constatările lucrării de specialitate administrate în cauză: „toate locuinţele din imobil au fost considerate (în mod eronat) ca fiind situate pe nr. top. T2, fără a se evidenţia separate spaţiile de locuit de pe nr. top. T1. În această din urmă situaţie se află cele 9 apartamente nominalizate în raportul de faţă, care în fapt sunt situate pe lotul de teren nr. T1 (în CF F1), în timp ce au fost notate de către entităţile abilitate pe nr. top. T2 din CF F2.”
În acest context greşit reţine instanţa de apel că în lipsa înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, statul nu ar fi devenit proprietar, în condiţiile în care, efect al actului de naţionalizare, odată cu preluarea bunului, a operat integral şi imediat şi transferul dreptului de proprietate asupra acestuia. Dacă s-ar accepta opinia instanţelor de judecată s-ar ajunge la concluzia că în Transilvania, actul de naţionalizare, în lipsa înscrierii operaţiunii în cartea funciară, nu a produs nici un efect, ceea ce nu poate fi acceptat din punct de vedere juridic (întrucât C. civ. recunoaşte legea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate).
- deşi se reţine valabilitatea titlului său de proprietate instanţa acordă preferinţă titlului reclamantei, deşi situaţia juridică reală a bunului litigios, preluat prin naţionalizare, impunea concluzia contrară.
3. Recurenţii C.D., C.T.D., B.L.O. şi M.P. au susţinut, în dezvoltarea recursului lor, următoarele:
- deşi nu constituie un veritabil motiv de recurs, învederează greşita determinare şi, implicit soluţionare a cererii de reexaminare, care trebuia stabilită în raport de fracţiunea bunului pretins, iar nu de valoarea integrală a acestuia.
- sunt nelegale dispoziţiile instanţei de apel prin care au fost menţinute dispoziţiile judecătoriei privind soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat (încheiere din 11 decembrie 2009), deşi această instanţa şi-a constatat propria sa necompetenţă (4 mai 2010).
- un alt element de nelegalitate îl constituie şi faptul că acţiunea a fost soluţionată de prima instanţă în contradictoriu cu două persoane decedate: C.E. şi M.M., chestiune ce, în mod greşit, a fost apreciată ca fiind lipsită de semnificaţie juridică, nerelevantă.
- admisibilitatea acţiunii reclamantei ar fi trebuit să pornească de la analiza mai multor aspecte: caracterul de titlu valabil al statului stabilit cu autoritate de lucru judecat (sentinţa civilă nr. 3693 din 12 iulie 2007, prin care a fost respinsă acţiunea aceleiaşi reclamante pentru evacuarea pârâţilor în cauză, act de procedură care, aşa cum a fost menţinut, a reţinut valabilitatea titlului lor).
Admiţând acţiunea reclamantei, instanţa de fond reţine o împrejurare contrară celei de mai sus, respectiv nevalabilitatea titlului lor care ar proveni de la un neproprietar, concluzie preluată şi de instanţa de apel.
Or, nu se poate face abstracţie de constatările jurisdicţionale irevocabil reţinute în precedentul litigiu, decât cu riscul încălcării puterii lucrului judecat a actului de procedură ce a finalizat acel litigiu, ceea ce nu poate fi primit.
În concluzie, punctul de plecare în analiza admisibilităţii acţiunii reclamantei trebuia să îl constituie existenţa a două titluri de proprietate valabile ale căror efecte trebuiau raportate la mai multe criterii.
Deşi argumentele reclamantei sunt, la prima vedere, solide, în realitate nu se poate face abstracţie de actualul context legislativ, Legea nr. 10/2001, care extinde condiţiile în care o persoană şi-a pierdut proprietatea în favoarea statului şi, astfel, este îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială (art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001).
Fiind preluat efectiv de statul comunist, reclamanta şi-a pierdut efectiv şi definitiv posesia imobilului în litigiu (care a fost închiriat şi, ulterior, înstrăinat chiriaşilor săi), fiind îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială menţionată, în măsura în care antecesorul său ar fi declanşat procedura specială prevăzută de această lege.
Dimpotrivă titlurile lor sunt mai bine caracterizate, sens în care s-a arătat că prin structura sa, imobilul în litigiu este compus din două corpuri de clădire, preluat integral de statul român prin naţionalizare, închiriat astfel cum a fost partajat pe apartamente, şi apoi înstrăinat, în anul 1974 (pârâţii C.D. şi C.T.D.) respectiv după apariţia Legii nr. 112/1995 de către ceilalţi pârâţi, înstrăinări ce au ca element comun faptul de necontestat că nu puteau cumpăra decât ceea ce era închiriat.
Ca urmare, au solicitat, în principal casarea deciziei curţii de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea acesteia şi, consecinţă a reformării acestei hotărâri şi respingerea acţiunii reclamantei.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, se constată următoarele:
Cât priveşte motivul de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. dezvoltat în recursul M.L.I., se constată că acesta nu este fondat.
Potrivit normei ce reglementează acest caz de nelegalitate, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor legale menţionate sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.
Or, greşita calificare a litigiului dedus judecaţii, ori modalitatea greşită de soluţionare în raport de obiectul litigiului ce impunea o anumită analiză, susţinută de recurentă, se constituie în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de asemenea invocat de recurentă şi din a cărui perspectivă va fi analizat, iar nu a celui prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Dimpotrivă, în cauză, instanţa de apel a expus într-o manieră clară, precisă şi concise argumentele de fapt şi de drept ce au stat la baza adoptării hotărârii pronunţate.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de aceeaşi recurentă drept temei al recursului său nu a fost dezvoltat aşa încât nu poate constitui obiect de analiză al instanţei de recurs.
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat în cuprinsul tuturor recursurilor declarate în cauză, privind soluţia dată acţiunii reclamantei, se constată următoarele:
Potrivit înscrierilor de carte funciară, CF F1 Sibiu, imobilul înscris sub nr. top. T3 din această coală funciară, a fost supus unei dezmembrări efectuate de proprietarii tabulari, constituindu-se două topuri, respectiv T1 compus din casa de piatră cu doua etaje ce rămâne înscris în această carte funciară, dreptul de proprietate asupra acestei construcţii fiind dobândit prin donaţie de către G.E. La aceeaşi dată, 13 decembrie 1928, celălalt corp de construcţie înscris sub nr. top. T2 compus, de asemenea din casă de piatră cu doua etaje, fiind transferat în altă carte funciară F2 a localităţii Sibiu, şi asupra căruia a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea lui F.J. şi M.S.
Ulterior, cu privire la acest ultim corp de clădire s-a făcut menţiunea, a preluării bunului în baza Decretului nr. 92/1950.
Iar potrivit anexei la actul de naţionalizare, apare înscris S.F. cu 6 apartamente în Sibiu, str. I.V.S.
Cert este, iar acest aspect nu a fost contestat, fiind, dimpotrivă, susţinut şi de probele administrate în cauză (expertiza tehnică, înscrisuri), că bunul în litigiu, construcţie din Sibiu, str. N.B., înscris în CF nr. F1 sub nr. T1, a făcut obiectul naţionalizării fiind ocupat după data naţionalizării de către chiriaşi ai statului, care încă din anul 1974 au cumpărat părţi, apartamente ce-l compun, restul fiind înstrăinate după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, actele transferului de proprietate fiind şi astăzi în fiinţă.
Ca urmare, în soluţionarea cauzei de faţă nu se poate face abstracţie de datele sale factuale şi de actualul context legislativ care, aşa cum au susţinut recurenţii, reglementează o procedură distinctă, specială, derogatorie celei de drept comun (art. 480 C. civ., Decretul nr. 115/1938) privind restituirea, retrocedarea bunului litigios.
Este adevărat că dispoziţiile Decretului nr. 115/1938 stipulează caracterul constitutiv al înscrierii dreptului în evidenţele de carte funciară, însă aceasta semnifică, în cazul dat, aşa cum stipulează legea specială, a cărei aplicare se impune în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, preluarea bunului cu nerespectarea dispoziţiilor legale, situaţie ce este circumscrisă prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora sunt cuprinse în câmpul de aplicaţiune al acestei legi „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.”
Procedând în maniera menţionată, statul a preluat în fapt imobilul şi, închiriindu-l, s-a comportat ca un adevărat proprietar. În consecinţă, dacă o preluare a bunului de către stat, urmată de înscrierea în cartea funciară, constituie o preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult preluare de la o persoană care nu era proprietarul bunului, urmată de manifestarea statului ca proprietar, fără ca dreptul său să fi fost înscris în cartea funciară are un atare caracter, de preluare abuzivă, înscriindu-se perfect în ipoteza legii speciale susmenţionată.
Cum preluarea bunului a avut loc în intervalul de timp ce constituie perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, este evident, aşa cum au susţinut constant şi recurenţii, pârâţii în cauză, că imobilul în litigiu intră sub incidenţa acestei legi.
Ca urmare, nu prezintă relevanţă nici pretinsele efecte ale sentinţei civile nr. 3469 din 27 iulie 2006 a Judecătoriei Sibiu, şi nu sunt operante regulile specifice modului de soluţionare a unei acţiuni în revendicare de drept comun.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor de către stat. Astfel cum s-a arătat şi în decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură, în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului imobil litigios, cu excepţia situaţiei în care acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Ca urmare şi constatând că, în mod nelegal, instanţele au procedat la soluţionarea pricinii prin reţinerea greşită a situaţiei juridice a bunului litigios cu consecinţa aplicării unor dispoziţii legale ce nu erau incidente în cauză şi prin omisiunea verificării apărărilor pârâţilor privind incidenţa legii speciale, Legea nr. 10/2001, raportului juridic litigios, a admisibilităţii acţiunii reclamantei, chestiuni ce nu pot fi analizate direct în recurs decât cu consecinţa încălcării principiului dublului grad de jurisdicţie, urmează ca, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 312 alin. (5) C. proc. civ. recursurile deduse judecăţii să fie admise.
În raport de prezenta calificare juridică a litigiului dedus judecăţii, este evident faptul că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 146/1997, privind obligativitatea achitării unei taxe judiciare de timbru.
Va fi casată cu trimitere atât decizia curţii de apel, cât şi încheierea din 11 septembrie 2009 a Judecătoriei Sibiu, prin care, nelegal o instanţă ce ulterior şi-a constatat propria necompetenţă a soluţionat o excepţie peremptorie şi dirimantă, chestiune ce urmează a fi analizată de instanţa de trimitere odată cu rejudecarea cauzei.
Celelalte motive din recursurile părţilor urmează a fi analizate de instanţa de trimitere ca apărări ale acestor părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii M.L.I., J.E., C.D., C.T.D., M.P., B.L.O., S.G. şi S.M. împotriva deciziei nr. 54 din 12 iulie 2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă.
Casează decizia recurată, sentinţa civilă nr. 1 din 4 ianuarie 2013 a Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, precum şi încheierea din 11 decembrie 2009 a Judecătoriei Sibiu pronunţată în Dosarul nr. 8292/306/2008.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1301/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1304/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
