ICCJ. Decizia nr. 1304/2014. Civil. Expropriere. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şi JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1304/2014

Dosar nr. 14478/118/2012

Şedinţa publică din 7 mai 2014

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele;

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 14478/118/2012, reclamantul C.I. a chemat în judecată Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să stabilească valoarea despăgubirilor pentru exproprierea terenului situat în M., în suprafaţă de 70000 mp, din care s-a expropriat suprafaţa de 11832 mp, categoria de folosinţă arabil extravilan, proprietatea sa, conform titlului de proprietate din 20 septembrie 2005, să i se acorde daune pentru exproprierea efectuată precum şi cheltuieli de judecată.

Reclamantul a arătat că figurează în anexa la H.G. nr. 200/2011, în calitate de expropriat pentru suprafaţa de 11832 mp, categoria de folosinţă arabil extravilan, fiind despăgubit cu suma de 5.796 RON, acelaşi cuantum al despăgubirilor fiind specificat şi în decizia de expropriere din 19 mai 2011.

Deşi a expirat termenul prevăzut de art. 18 din Legea nr. 255/2010, iar lucrările de construire la tronsonul de autostradă ce se efectuează pe terenul proprietatea reclamantului au început, până la momentul demersului judiciar iniţiat nu a primit nici hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi nici dovada că s-au consemnat la dispoziţia sa, sumele cuvenite cu titlu de despăgubiri.

A mai arătat că nu a fost convocat şi nu i s-a comunicat raportul de evaluare pentru a cunoaşte modul în care s-a expertizat imobilul şi a precizat că despăgubirile pe care le solicită sunt în cuantum de 23.670 euro pentru suprafaţa de 11832 mp.

În drept a invocat Legea nr. 255/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 2233 din 8 mai 2013, Tribunalul Constanţa, secţia l civilă, a respins, ca prematură, acţiunea civilă formulata de către reclamantul C.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţa a reţinut, în esenţă, ca prin H.G. nr. 415/2010, în baza dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada B.-C1, tronsonul 6, C2-C1, expropriator fiind Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA.

Imobilul în litigiu, proprietatea reclamantului C.I. a fost cuprins în lista imobilelor supuse exproprierii situate pe acest tronson, terenul în suprafaţă de 11832 mp având categoria de folosinţă teren agricol intravilan.

Privitor la legea aplicabilă procedurii de expropriere a imobilului proprietatea reclamantului, instanţa a reţinut incidenţa Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, ce a stat la baza adoptării H.G. nr. 200/2011.

Tribunalul Constanţa a reţinut că acţiunea reclamantului este prematură întrucât în speţă nu au fost parcurse toate etapele procedurii de expropriere, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 255/2010, iar până la data sesizării instanţei de judecată nu a fost emisă o hotărâre de stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru terenul expropriat, care să poată fi contestată de acesta, conform art. 22 din lege.

Tribunalul a reţinut că reclamantul a formulat acţiunea în justiţie imediat după ce a luat cunoştinţă de decizia de expropriere şi de cuantumul provizoriu al despăgubirilor, prin adoptarea şi publicarea H.G. nr. 200/2011 şi că aşa fiind, dreptul la acţiune al reclamantului nu era născut la data formulării cererii şi nici pe parcursul derulării cauzei deduse judecăţii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat „recurs” reclamantul C.I., calea de atac fiind calificată de instanţă ca apel, la termenul de judecată din 2 octombrie 2013.

Prin decizia nr. 78C din 2 octombrie 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele argumente:

În situaţia lucrărilor de autostrăzi şi drumuri naţionale există o reglementare specială a fazei administrative a procedurii exproprierii. Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA întocmeşte o documentaţie tehnico-economică pentru fiecare lucrare care cuprinde date privind încadrarea în planurile de urbanism şi de încadrare a teritoriului, planuri cu amplasamentul lucrării vizate de Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie, care includ delimitarea terenurilor şi a construcţiilor propuse expropriere, cu indicarea numelor proprietarilor şi a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, stabilite de către persoane autorizate în evaluare (art. 4 din Legea nr. 255/2010).

Pe baza acestei documentaţii, Guvernul aprobă prin hotărâre, amplasamentul lucrării, declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor, suma globală exprimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar al C.N.A.D.N.R. SA şi sursa de finanţare. Planul cu amplasamentul lucrării întocmit pentru fiecare unitate administrativ-teritorială se afişează la sediul consiliului local al unităţii respective publicat într-un ziar local.

La nivelul fiecărei unităţi administrative se constituie o comisie care verifică dreptul de proprietate ori alt drept real în temeiul căruia se formează cererea de despăgubiri de către persoanele care justifică un interes legitim (art. 8 din Legea nr. 255/2010).

Faza administrativă a procedurii exproprierii se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri în care se va preciza valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora, concluzie ce rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 38 şi art. 19 din Legea nr. 255/2010.

În temeiul considerentelor expuse şi în raport de situaţia de fapt instanţa de apel a constatat că faza administrativă a exproprierii nu a fost epuizată în prezenta cauză, Comisia constituită în temeiul art. 18 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 255/2010, neemiţând până la momentul sesizării instanţei de judecată nicio hotărâre cu privire la valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora.

Spre deosebire de procedura de drept comun a exproprierii, în procedura specială reglementată de Legea nr. 255/2010, etapa judiciară este declanşată de către persoanele îndreptăţite la despăgubiri, nemulţumite de hotărârea pronunţată de Comisia înfiinţată la niveiul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale în raza teritorială a căreia se află imobile expropriabiie, conform art. 20 din lege.

Astfel, conform art. 22 din lege „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubiri prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi transferul dreptului de proprietate.”

Prin urmare, declanşarea procedurii judiciare a exproprierii, conform art. 22 din Legea nr. 255/2010 este precedată de emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat, hotărâre ce se emite pentru titularii dreptului de proprietate ai terenului expropriat (art. 18 coroborat cu art. 19 din lege).

În speţă până la momentul sesizării instanţei de judecată de către reclamantă nu fusese emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor propuse reclamantei, conform dispoziţiilor legale mai sus­menţionate, situaţie în care în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că cererea reclamantei este prematură în raport de situaţia concretă a reclamantei şi de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010.

H.G. nr. 200/2011 invocată de apelanta reclamantă care cuprinde „Lista imobilelor supuse exproprierii situate pe tronsonul M.-C1, a proprietarilor sau deţinătorilor acestora, precum şi a sumelor individuale aferente despăgubirilor” nu poate fi asimilată hotărârii de stabilire a despăgubirilor prevăzute de art. 22 din actul normativ mai sus indicat, valoarea estimată în această hotărâre de guvern pentru despăgubirea reclamantei este orientativă, pentru stabilirea bugetului de cheltuieli necesar pentru realizarea exproprierii, astfel cum rezultă din economia dispoziţiilor art. 8 din lege coroborat cu art. 7 din lege.

Art. 8 alin. (8) din Legea nr. 255/2010 prevede că „Sumele individuale prevăzute la art. 7 pot fi suplimentate, prin hotărâre a Guvernului la cererea expropriatorului, în situaţia modificării numărului de imobile necesare a fi expropriate, precum şi în orice alte situaţii, temeinic motivate, inclusiv pentru situaţia prevăzută la alin. (2) [asigurarea unei juste despăgubiri a expropriatului, art. 8 alin. (2)].

Această interpretare a dispoziţiilor legale nu aduce atingere însă dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului supus procedurii exproprierii, până la momentul consemnării despăgubirilor la dispoziţia expropriatului neoperând un transfer al dreptului de proprietate către expropriator.

Art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010 prevede în mod expres că „Transferul dreptului de proprietate publică asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii”.

Prin urmare consemnarea despăgubirii la dispoziţia expropriaţilor constituie o condiţie prealabilă transferului dreptului de proprietate în patrimoniul statului, iar în ipoteza în care expropriatul dă dovadă de rea-credinţă şi intră în posesia terenului anterior îndeplinirii formalităţilor legale de evaluare a terenului expropriat şi de consemnare a despăgubirilor Ia dispoziţia proprietarului supus acestei măsuri, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 11, art. 18-art. 20 din Legea nr. 255/2010, proprietarul terenului este îndreptăţit, pe calea dreptului comun să solicite angajarea răspunderii expropriatorului pentru prejudiciile cauzate prin tulburarea dreptului de proprietate de a se folosi de bunul său şi de a-i culege fructele.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 cererile formulate conform acestor dispoziţii legale sunt de competenţa instanţelor de drept comun şi ele se diferenţiază de acţiunea reglementata de dispoziţiile art. 22 din aceeaşi lege, text ce reglementează expres calea de atac, instanţa competentă şi procedura după care se desfăşoară acţiunea în justiţie promovată de expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 din lege. Termenul de declanşare a procedurii judiciare începe să curgă de la data la care i-a fost comunicată celui expropriat hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubiri şi transferului dreptului de proprietate.

Împotriva acestei din armă decizii, reclamantul C.I. a declarat recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susţinut următoarele:

Înainte de emiterea deciziei de expropriere din data de 19 mai 2011 a fost emisă H.G. nr. 200/2011, iar conform listei anexă, pentru terenul expropriat s-a stabilit că, urmare a exproprierii unei suprafeţe de 11832 mp din terenul arabil de 7 ha, proprietatea sa, despăgubirile ce i se cuvin sunt în cuantum de 5.796 RON.

După notificarea de către pârâtă a intenţiei de expropriere, nu a ajuns la nicio înţelegere cu pârâta cu privire la cuantumul just al despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a exproprierii, nefiind de acord cu suma propusă de către expropriator, a cărei valoare a fost menţinută ulterior, fiind precizată în lista anexă la H.G. nr. 200/2011.

Recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit acţiunea sa a fost respinsă, ca prematură, deoarece pârâta nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 255/2010 şi nu a înţeles să constituie, în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, comisia de verificare a dreptului de proprietate, deşi lucrările de construire la tronsonul de autostradă se efectuează pe terenul ce i-a fost expropriat încă din data de 19 aprilie 2011.

Recurentul-reclamant a arătat că nu a primit hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi nici dovada că s-au consemnat sumele aferente despăgubirilor astfel că pârâta nu a respectat condiţiile impuse de Legea nr. 255/2010 cu privire la plata cuantumului despăgubirilor şi nici prevederile art. 4 lit. b) şi art. 7 din lege, situaţie în care nelegal i-a fost respinsă acţiunea, ca prematură.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în fond şi apel şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la tribunal.

Înalta Curte, analizând cererea formulată de recurentul-reclamant în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea definitiva a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. 904/118/2014 al Tribunalului Constanţa, ce are ca obiect obligarea pârâtului Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA de a emite hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru terenul ce i-a fost expropriat, conform art. 20 din Legea nr. 255/2010, o va respinge, întrucât soluţionarea prezentei pricinii nu depinde de dreptul care face obiectul dosarului menţionai, în cauză nefiind întrunite cerinţele impuse de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând recursul declarat de reclamant constată că este fondat pentru considerentele care succed.

În aplicarea H.G. nr. 200/2011, C.N.A.D.N.R. SA a emis decizia de expropriere din 19 mai 2011 pentru coridorul lucrării „Autostrada B.-C1, tronsonul 6 C2-C1 aliată pe tronsonul M.-C1”, în a cărei anexă sunt menţionaţi şi reclamanţii-recurenţi.

În această decizie se arată că: actul constituie titlu executoriu, fără alte formalităţi, pentru predarea bunurilor imobile cuprinse în anexă, împotriva celor expropriaţi; sumele reprezentând despăgubiri au fost consemnate, transferându-se astfel de drept la data emiterii deciziei dreptul de proprietate asupra imobilelor cuprinse în anexă din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a Statului român şi în administrarea expropriatorului; contestaţiile împotriva deciziei nu suspendă transferul dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile în cauză.

Neemiterea hotărârii individuale de stabilire a despăgubirilor, care poate fi contestată în lumina dispoziţiilor Legii nr. 255/2010, a justificat respingerea acţiunii, ca prematură.

Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţie, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, care se stabileşte, potrivit art. 44 alin. (6) de comun acord cu proprietarul, sau în caz de divergenţă, prin justiţie. În sensul dispoziţiilor art. 44 alin. (3) sunt şi cele ale art. 481 C. civ. (în forma în vigoare la data naşterii raportului juridic dedus judecăţii), care prevăd că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Art. 20 din Legea nr. 255/2010 se prevede că hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii emisă în condiţiile acestei legi se comunică solicitantului, precum şi celorlalţi titulari ori, după caz, titulari aparenţi, se afişează în extras la sediul consiliului local pe raza căruia se află situat imobilul expropriat şi în extras pe pagina proprie de internet a expropriatorului.

Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptuiui de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate, potrivit art. 22 alin. (1) din aceeaşi lege.

În art. 4 din aceeaşi lege sunt arătate etapele procedurii de expropriere, în care legiuitorul a prevăzut termene scurte tocmai din perspectiva faptului că se pune problema transferului unui drept de proprietate, iar încălcarea acestora, care generează şi nesocotirea dispoziţiilor susmenţionate îi este imputabilă exclusiv expropriatorului.

Faptul că în cauză nu s-a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor, care poate fi contestată, potrivit normelor legale susmenţionate, nu poate îngrădi dreptul expropriatului de a se adresa instanţei de judecată atât timp cât activitatea expropriatorul, prevăzută de aceeaşi lege, respectiv de a emite şi comunica hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii nu se circumscrie unui termen rezonabil, iar proprietarii sunt lipsiţi de bunul lor şi se află într-o situaţie incertă privind despăgubirile care îi se cuvin şi care trebuie să fie conforme normelor legale susmenţionate.

Prin neemiterea acestei hotărâri, nejustificat, expropriaţii sunt puşi în imposibilitate de a proceda întocmai normelor legale susmenţionate. Aceştia nu îşi pot exprima nici acordul şi nici nu pot constata intervenirea unei divergenţe în stabilirea cuantumului despăgubirilor, aşa cum prevede art. 44 alin. (6) din Constituţie; în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 18 din lege, care prevede că în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real în temeiul căruia cererea a fost formulată şi constată acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii.

Practic, prin neexecutarea unei obligaţii legale, expropriatorul şi prematuritatea reţinută îi pune pe recurentul-recIarnant într-o stare de incertitudine, fără nicio perspectivă de valorificare a drepturilor pe care le deţine, atât cel de proprietate cât şi de acces la instanţă, lipsit fiind însă de bunul lui şi obligat astfel să accepte o despăgubire provizorie impusă prin decizia colectivă de expropriere, fără posibilitatea cenzurării în vreun fel a acesteia, elemente ce îi afectează şi drepturile recunoscute şi protejate de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi art. 6 parag. 1 din Convenţie.

Mai mult, art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010 prevede că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii, ipoteză legală valorificată de altfel de către expropriator prin decizia colectivă de expropriere.

Situaţia este similară celei ce a primit rezolvare prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, care pentru identitate de raţiune poate fi avută în vedere. Prin această decizie, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei, dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

În motivarea acestei decizii s-a reţinut că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, însăşi Constituţia prevăzând, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.

Dat fiind refuzul nejustificat de emitere a hotărârii de despăgubire, o respingere a cererii reclamantului ca prematur formulată îi încalcă acestuia dreptul de a se adresa instanţei pentru apărarea dreptului de proprietate, protejat de art. 44 din Constituţie, art. 480 şi urm. C. civ. şi 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, precum şi dreptul de acces la instanţă, recunoscut de art. 21 din Constituţie şi art. 6 parag. 1 din Convenţie.

În considerarea acestor argumente, cu aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa atât decizia instanţei de apel cât şi sentinţa tribunalului.

Întrucât ambele instanţe au soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu aplicarea şi a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., sentinţa va fi anulată, iar cauza va fi trimisă spre soluţionare pe fond tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge cererea de suspendare a judecăţii cauzei formulată de recurentul-reclamant C.I., în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Admite recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 78C din 2 octombrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează decizia recurată, precum şi sentinţa civilă nr. 2233 din 8 mai 2013 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă şi trimite cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Constanţa.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2014.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1304/2014. Civil. Expropriere. Recurs