ICCJ. Decizia nr. 1313/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1313/2014
Dosar nr. 4758/1/2013
Şedinţa publică din 7 mai 2014
Asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 ianuarie 2011 pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe, sub nr, 72/305/2011 reclamantul Municipiul Sfântul Gheorghe, prin Primar, a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâta SC I.L.G.D.C. SRL, obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul „Cinematograful A.”, proprietate publică a municipiului Sfâtu Gheorghe, situat în str. K.C.S., compus din teren în suprafaţă de 1722 mp, cinematograf şi centrala termică, cu obligarea pârâtei la plata echivalentului în RON a sumei de 784 euro/lună reprezentând despăgubiri civile aferente folosinţei imobilului după data de 31 decembrie 2010 şi până la data predării efective, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta SC I.L.G.D.C. SRL a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate existenţa unui drept de creanţă împotriva reclamantului, în sumă de 458.726,26 euro, reprezentând cheltuieli necesare şi utile, cu titlu de investiţii efectuate la imobilul în litigiu, ca urmare a contractului de închiriere din 24 ianuarie 2006 modificat prin actele adiţionale aferente; obligarea reclamantului să achite contravaloarea acestor investiţii necesare şi utile, cu dobânda legală de la data formulării acţiunii şi până Ia data plăţii efective; recunoaşterea existenţei unui drept de retenţie al pârâtei asupra spaţiului cinematografului „A.” până la plata sumei anterior menţionate.
Prin sentinţa nr. 707 din 23 martie 2011 pronunţată de Judecătoria Sfântu Gheorghe în dosarul menţionat, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Covasna, raportat la criteriul valoric al pretenţiilor deduse judecăţii.
La Dosarul nr. 72/305/2011 au fost conexate Dosarele nr. 3654/119/2011 şi nr. 1713/119/2011 ale Tribunalului Covasna.
Municipiul Sfântu Gheorghe a formulat cerere de chemare în garanţie a Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film, solicitând ca, în situaţia în care s-ar dovedi că SC I.L.G.D.C. SRL a efectuat totuşi unele investiţii minore, atunci acestea să fie suportate de Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film în solidar cu Municipiul Sfântu Gheorghe.
Prin sentinţa civilă nr. 2187 din 22 iunie 2012 Tribunalul Covasna a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film; a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere pentru predarea imobilului în litigiu; a suspendat judecata capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei SC I.L.G.D.C. SRL la plata unor despăgubiri în cuantum de 784 euro/lunar începând cu data de 31 decembrie 2010 şi până la data predării imobilului în discuţie, 22 martie 2012; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea conexă formulată de reclamanta SC I.L.G.D.C. SRL împotriva pârâtului Municipiul Sfântu Gheorghe prin Primar, având ca obiect constatarea existenţei dreptului acesteia de a încheia cu pârâtul contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul „Cinematograful A.”, obligarea pârâtei la încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare în caz contrar pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care suplineşte actul autentic, radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al Municipiului Sfântu Gheorghe şi a dreptului de administrare operativă a Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film, corelativ înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei; a admis în parte cererea reconvenţională; a constatat existenţa unui drept de creanţă al pârâtei-reclarnante asupra reclamantului-pârât, în sumă de 838.000 RON, născut din efectuarea de cheltuieli necesare şi utile ca urmare a lucrărilor de construcţii şi instalaţii din imobilul reprezentând „Cinematograful A.”; a obligat reclamantul-pârât municipiul Sfântu Gheorghe, prin Primar, să plătească pârâtei reclamante SC I.L.G.D.C. SRL suma de 838.000 RON, cu dobânda legală, începând cu data introducerii cererii 28 februarie 2011 şi până la stingerea debitului; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere din acţiunea reconvenţională, având ca obiect recunoaşterea în favoarea pârâtei reclamante a unui drept de retenţie asupra imobilului „Cinematograful A.” până la plata creanţei în sumă de 838.000 RON; a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere conexe acţiunii reconvenţionale, având ca obiect în principal constatarea compensaţiei legale dintre suma de 109.019,49 RON cu penalităţi de întârziere şi cea de 458.726,26 euro, în subsidiar dispunerea compensaţiei judiciare; a respins, ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantul pârât municipiul Sfântu Gheorghe, prin Primar, împotriva Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor.
Prin decizia civilă nr. 109 din 19 septembrie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis în parte, apelul reclamantului Municipiul Sfântu-Gheorghe împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a constatat existenţa unui drept de creanţă al pârâtei reclamante asupra reclamantului pârât, în sumă de 797.363 RON în loc de 838.000 RON, născut din efectuarea de cheltuieli necesare şi utile ca urmare a lucrărilor de construcţii şi instalaţii din imobilul reprezentând „Cinematograful A.”; a obligat reclamantul pârât reconvenţional Municipiul Sfântu Gheorghe, prin Primar, să plătească pârâtei reclamante SC I.L.G.D.C. SRL suma de 797.363 RON în loc de 838.000 RON cu dobânda legală, începând cu data pronunţării prezentei decizii şi până la stingerea debitului; a obligat Municipiul Sfântu Gheorghe să plătească intimatei SC I.L.G.D.C. SRL suma de 4.000 RON cheltuieli de judecată parţiale în apel.
Prin decizia nr. 3896 din 23 septembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul reclamantului Municipiul Sfântu Gheorghe, prin Primar împotriva deciziei civile nr. 109 din 19 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie; a modificat în parte decizia atacată, în sensul că a respins capătul din cererea reconvenţională şi acţiunea conexă având ca obiect constatarea dreptului de creanţă pentru investiţiile realizate la Cinematograful „A.” precum şi capătul de cerere din cererea reconvenţională având ca obiect obligarea reclamantului-pârât la plata contravalorii acestor investiţii, cu dobânda legală; a înlăturat obligarea reclamantului Municipiul Sfântu Gheorghe, prin Primar, de a plăti suma de 4.000 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC I.L.G.D.C. SRL, prin administrator judiciar I.C.I.; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei; în baza dispoziţiilor ari 274 C. proc. civ. a obligat pârâta SC I.L.G.D.C. SRL, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 6.047 RON către recurentul Municipiul Sfântu Gheorghe, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, respectiv, taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar.
La data de 30 septembrie 2013, SC I.L.G.D.C. SRL a formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 3896 din 23 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, solicitând admiterea cererii de revizuire şi schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul constatării ca nul a recursului, pentru nemotivare, iar în subsidiar, în sensul respingerii, ca nefondat,
În motivarea cererii de revizuire, revizuenta SC I.L.G.D.C. SRL a susţinut următoarele:
Instanţa de recurs nu a pus în discuţie şi nu s-a pronunţat cu privire la excepţia nulităţii recursului declarat de Municipiul Sfântu-Gheorghe prin Primar pe care a invocat-o la termenul când au avut loc dezbaterile asupra cauzei, hotărârea astfel pronunţată fiind supusă sancţiunii nulităţii absolute prin prisma prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., incidente în cauză fiind dispoziţiile art. 322 pct. 2 C.proc. civ. pentru „minus petita”.
Instanţa de recurs a dispus, totodată, plus petita, acordând mai mult decât ceea ce s-a cerut, în sensul că a admis în totalitate recursul şi a respins capătul de cerere pe care l-a formulat SC I.L.G.D.C. SRL pe cale reconvenţională, având ca obiect despăgubiri, deşi soluţia care se impunea ar fi fost aceea de admitere în parte şi de recunoaşterea ca temeinic şi legal a dreptului său la despăgubiri, cel puţin pentru cel de al doilea ciclu investiţional, când părţile contractuale iniţiale, Regia Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film şi SC I.L.G.D.C. SRL, nu au convenit ca lucrările de amenajări, modernizări etc. reprezentând sporul de valoare să treacă în patrimoniul Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film cu titlu gratuit.
Recursul nu este o cale de atac devolutivă, prin intermediul căreia cauza se rejudecă, ci un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspect legalităţii acesteia, dar în limita motivelor invocate de parte. Controlul judiciar nu poate privi decât ceea ce s-a dezbătut şi soluţionat în faţa instanţei de apel.
Instanţa de recurs trebuia să prezume ca recurentul a achiesat la valoarea de despăgubire acordată de prima instanţă şi cenzurată din oficiu de către instanţa de apel, întrucât nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză în prima instanţă şi nu a solicitat refacerea sau întocmirea unei noi expertize în faţa curţii de apel, iar criticile care au fost formulate prima oară în recurs şi care nu au fost invocate în apel erau inadmisibile, fiind promovate omisso medio.
A decide altfel, înseamnă să se permită părţii să invoce pentru prima dată un ternei de modificare prin intermediul unei căi extraordinare de atac, ceea ce nu poate fi admis.
Instanţa de recurs a analizat susţinerile recurentului încadrându-le în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deşi, astfel cum este calificat de doctrină, acesta reprezintă un motiv de netemeinicie şi nu unul de nelegalitate.
Argumentele care au stat la baza modificării deciziei din apel rezidă în recalificarea raportului juridic existent între SC I.L.G.D.C. SRL şi Regia Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film în baza contractului de asociere în participaţiune din 4 iulie 1997, urmat de contractele de închiriere din 23 august 2004 şi din 24 ianuarie 2006, instanţa de recurs conchizând că, deşi SC I.L.G.D.C. SRL a efectuat investiţii asupra spaţiului „Cinema A.”, aceasta nu ar avea dreptul la despăgubiri întrucât sporul de valoare adus imobilului, este executat şi transferat cu titlu gratuit în baza prevederilor art. 6 din contractul de asociere în participaţiune, aceeaşi chestiune fiind reglementată de către părţile contractante şi ulterior, când SC I.L.G.D.C. SRL devine locatar al imobilului în baza contractelor de închiriere precizate. În acest ultim caz însă, instanţa de recurs nu a mai identificat clauza contractuală prin care investiţiile efectuate trecute în patrimoniul Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film, sunt cu titlu gratuit sau din contră, aceasta ar fi fost obligată să suporte c/v acestora pentru beneficiul obţinut. Instanţa de recurs nu a analizat dispoziţiile art. 30 din Capitolul XI, Alte clauze, din contractul de asociere în participaţiune din 4 iulie 1997, potrivit căruia „în cazul rezilierii contractului din motive neimputabile părţilor construcţiile definitive executate în perioada asocierii trec în proprietatea Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film care va despăgubi SC I.L.G.D.C. SRL pentru valoarea nerecuperată de aceasta prin amortizarea pe durata cât a funcţionat asocierea”.
Chiar dacă părţile au convenit ca lucrările investiţionale să treacă în proprietatea Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film, nu rezultă de nicăieri şi nici părţile nu au tranşat această chestiune dacă pentru aceste bunuri trecerea în patrimoniul locatorului se face cu titlu gratuit sau oneros, problemă la care instanţa de recurs nu a dat nici un răspuns.
Motivele de nelegalitate învederate din perspectiva dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. nu subzistau în cauză, acestea fiind simple interpretări personale de netemeinicie a hotărârii pronunţate.
În cadrul judecăţii de fond instanţa a încuviinţat toate probatoriile solicitate de părţi, respectiv, interogatoriu, expertiză tehnică de specialitate în construcţii necontestată de vreuna din părţi, astfel încât nu se poate reţine că nu a avut un rol activ în soluţionarea cauzei, concluzia fiind aceea că lucrările de investiţii efectuate de reclamanta reconvenţională în calitate de locatar au adus un spor de valoare spaţiului închiriat, astfel încât pârâta, în calitate de locator, datorează acesteia preţul lucrărilor edificate, stabilit în funcţie de valoarea tehnică a investiţiilor.
În mod corect instanţele de fond şi apel au avut în vedere acordul proprietarului la efectuarea investiţiilor de către locatar Ia imobilul închiriat şi au apreciat că valoarea reală a acestora a fost stabilită prin concluziile experţilor, în considerarea normelor de evaluare în vigoare şi înscrisurilor depuse de părţi, neputându-se face o raportare a valorii despăgubirilor la contractul de asociere în participaţiune şi la transferul dreptului de proprietate către municipalitate conform Legii nr. 303/2008.
Revizuîenta a mai făcut referire la aspectele legate de modalitatea de preluarea a imobilului în litigiu de către Consiliul Local Sfântu Gheorghe, de raporturile juridice dintre Regia Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film şi contestatoare, de obligaţia de garanţie a acestei societăţi faţă de SC I.L.G.D.C. SRL şi de faptul că operaţiunea de mutare a unui activ din patrimoniul unei persoane juridice în patrimoniul unei autorităţi administrativ teritoriale fără o justă despăgubire echivalează cu o expropriere forţată.
Atâta timp cât municipalitatea a primit un bun prin efectul legii, cu titlu gratuit, Regia Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film nebeneficiind de vreo justă reparaţie, rămâne ca şi sarcinile ce poartă acest imobil să fie suportate de noul dobânditor, conform dispoziţiilor art. 1073-art. 1075 C. civ.
Referitor la dreptul la dezdăunare în funcţie de valoarea de piaţă a imobilului cu dobânda legală de la data formulării acţiunii, revizuienta a susţinut că dobânda legală acordată de instanţele de fond şi apel avea în vedere şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză a noului dobânditor, sens în care o atare soluţie era conformă legii.
Cererea de revizuire este inadmisibilă pentru considerentele care succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază”.
Această dispoziţie legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează.
Potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ., „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.”
Motivul de revizuire reglementat de dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. vizează situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat în limitele obiectului pricinii deduse judecăţii, aşa cum cere art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în sensul că fie a acordat ceea ce nu s-a cerut (extra petita), fie mai puţin decât s-a cerut (minus petita), fie mai mult decât s-a cerut (plus petita).
Instanţa s-a pronunţat extrapetita, de exemplu, când, deşi reclamantul a cerut numai obligarea la plata unei sume datorate, l-a obligat pe pârât şi la plata dobânzilor sau, deşi a solicitat numai restituirea bunului, l-a obligat pe pârât şi la plata fructelor; a acordat execuţia vremelnică a hotărârii sau un termen de graţie ori cheltuielile de judecată deşi nu fuseseră solicitate etc.
Revizuirea nu este însă admisibilă pentru această ipoteză dacă instanţa a comis o greşeală de judecată, în sensul că a primit şi soluţionat o cerere cu încălcarea dispoziţiilor legale (de exemplu, reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată după prima zi de înfăţişare şi, deşi pârâtul s-a opus, instanţa s-a pronunţat şi asupra capătului de cerere formulat peste termen; dacă instanţa de apel a primit şi soluţionat o cerere nouă, inadmisibilă în apel) ori dacă se pretinde că instanţa a admis un capăt de cerere în mod nelegal, întrucât pretenţia formulată ar fi fost contrară normelor de drept substanţial.
Instanţa s-a pronunţat minus petita, de exemplu, atunci când nu a rezolvat unul sau mai multe capete de cerere din acţiunea principală, nu a rezolvat cererea reconvenţională ori cererile de intervenţie etc.
Astfel, nu este un caz de revizuire pentru minus petita situaţia în care instanţa a rezolvat toate capetele de cerere, dar pretenţiile au fost admise doar în parte, revizuirea pe acest motiv neputând fi primită nici atunci când unele capete de cerere accesorii au fost rezolvate implicit prin respingerea capătului de cerere principal.
Instanţa s-a pronunţat plus petita, de exemplu, atunci când l-a obligat pe pârât la plata unei sume de bani mai mari decât cea pretinsă de reclamant, când a recunoscut reclamantului dreptulul de proprietate, deşi acesta pretinsese prin acţiune numai dreptul de uzufruct etc.
În speţă, revizuienta a susţinut că ar fi incidente dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. atât pentru minus petita, întrucât instanţa de recurs a omis să se pronunţe cu privire la excepţia nulităţii recursului cât şi pentru plus petita, deoarece recursul a fost admis şi a fost respins capătul de cerere pe care l-a formulat SC I.L.G.D.C. SRL pe cale reconvenţională, având ca obiect despăgubiri, instanţei de recurs reproşându-i-se totodată că nu a prezumat că recurentul a achiesat la valoarea de despăgubire acordată de prima instanţă şi cenzurată din oficiu de către instanţa de apel şi că nu a reţinut că criticile din cererea de recurs, care nu au fost invocate în apel erau inadmisibile, fiind promovate omisso medio.
Având în vedere însă considerentele expuse, eventuala nepronunţare asupra unor excepţii invocate de părţi în apărare pe parcursul soluţionării unei cauze nu echivalează cu nepronunţarea instanţei asupra unui lucru cerut în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., întrucât excepţiile invocate în cursul procesului civil nu reprezintă cereri principale sau accesorii formulate în proces ci doar mijloace de apărare folosite de pârât pentru a obţine respingerea cererii reclamantului sau întârzierea judecăţii ei, în sens larg sau, într-un sens mai restrâns, mijloace care îi permit să invoce obiecţiuni îndreptate împotriva fondului pretenţiei reclamantului, tinzând la respingerea cererii acestuia. Aşa fiind, criticile revizuientei vizând acest aspect nu se circumscriu cazului de revizuire reglementat de textul de lege menţionat pentru minus petita.
Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. este o consecinţă a nesocotirii principiului disponibilităţii. Garanţia aplicării principiului disponibilităţii este dată de respectarea de către judecători a obligaţiei de a hotărî numai asupra obiectului cererii de chemare în judecată, reclamantul fiind cel care stabileşte limitele judecăţii prin fixarea cadrului procesual atât sub aspectul obiectului cât şi al părţilor între care se derulează litigiul, pârâtul având dreptul de a se apăra, de a formula cerere reconvenţională, de a administra dovezi în sprijinul apărărilor şi eventualelor pretenţii pe care, la rândul său, le poate avea asupra reclamantului.
În cauză, instanţa de recurs a examinat raportul juridic dedus judecăţii astfel cum a fost configurat de reclamant prin acţiune şi de pârâtă prin cererea reconvenţională şi nu a încălcat principiul disponibilităţii, pronunţându-se în cadrul procesual în care a fost învestită, iar faptul că soluţia din recurs este diferită de soluţiile instanţelor de fond şi apel este o problemă care ţine de judecata cauzei, şi nu de stabilirea limitelor procesului, astfel că nu se poate reţine că instanţa de recurs ar fi dat nici mai mult, nici mai puţin şi nici ceea ce nu s-a cerut.
Textul legal invocat drept temei al revizuirii este de strictă interpretare şi aplicare, extinderea sa prin analogie altor ipoteze decât cele avute în vedere de legiuitor nefiind posibilă, deoarece, altfel, s-ar denatura scopul şi rolul acestui instrument procesual.
În speţă, deşi revizuienta a invocat ca temei de drept al revizuirii dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., prin motivele invocate tinde să deducă judecăţii chestiuni legate de fondul cauzei, aceasta nefiind mulţumită, în realitate, de soluţia pronunţată, criticile astfel formulate neputând atrage incidenţa textului de lege menţionat, context în care cererea de revizuire apare ca inadmisibilă.
Astfel, criticile referitoare la greşita calificare a raportului juridic existent între contestatoare şi Regia Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film în baza contractului de asociere în participaţiune urmat de contractele de închiriere; modalitatea de preluarea a imobilului în litigiu de către Consiliul Local Sfântu Gheorghe; raporturile juridice dintre Regia Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film şi contestatoare; obligaţia de garanţie a Regia Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film faţă de SC I.L.G.D.C. SRL şi faptul că operaţiunea de mutare a unui activ din patrimoniul unei persoane juridice în patrimoniul unei autorităţi administrativ teritoriale, fără o justă despăgubire, echivalează cu o expropriere forţată; dreptul la dezdăunare în funcţie de valoarea de piaţă a imobilului cu dobânda legală de la data formulării acţiunii, vizează aspecte privind soluţionarea pe fond a cauzei, care nu pot face obiectul examinării în cadrul revizuirii, cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Având în vedere temeiurile expuse, Înalta Curte constată că motivele invocate de revizuientă nu se circumscriu dispoziţiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ. şi, în consecinţă, va respinge, ca inadmisibilă cererea de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuienta SC I.L.G.D.C. SRL prin administrator judiciar C.I.C. împotriva deciziei nr. 3896 din 23 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 72/305/2011.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1312/2014. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 1327/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
