ICCJ. Decizia nr. 1333/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1333/2014
Dosar nr. 2205/97/2010
Şedinţa publică din 8 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 6 mai 2010 pe rolul Tribunalului Hunedoara sub Dosar nr. 2205/97/2010, reclamantul B.F. a solicitat în contradictoriu eu pârâtul Statul Român, prin SC H. SA Bucureşti pronunţarea unei sentinţe prin care:
- să se constate calitatea sa de proprietar, ca fiu şi nepot al defuncţilor B.I., tată decedat, şi B.M., bunic decedat, şi de legatar al numiţilor J.I. şi J.E. asupra terenului în suprafaţă de 18.142,96 mp ocupat de pârâta SC H. SA din anul 1989 şi expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, fără despăgubiri;
- să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 232.015 RON reprezentând valoarea de piaţă a terenului şi suma de 185.620 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a terenului respectiv, în perioada 1990-2010, iar în subsidiar obligarea la plata sumei de 83.529 RON reprezentând folos de tras pe perioada 2002-2010.
S-au solicitat cheltuieli de judecată.
Acţiunea a fost întemeiata în drept pe dispoziţiile art. 1-art. 4, art. 21, art. 25-art. 26, art. 30, art. 38 din Legea nr. 33/1994, art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi alin. (2), art. 44 alin. (1)-alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtul Statul Român prin SC H. SA, a depus întâmpinare, invocând pe cale de excepţie inadmisibilitatea acţiunii, a prematurităţii acesteia, a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii sale procesuale pasive, raportat la cadrul legal al exproprierii, astfel cum este reglementai de Legea nr. 33/1994, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Pârâtul Statul Român, prin SC H. SA, a formulat cerere de chemare în garanţie prin care a solicitat, ca în situaţia în care ar cădea în pretenţii faţă de reclamant, Ministerul Finanţelor Publice, să fie obligat a-l despăgubi, în calitate de gestionar al fondurilor băneşti ale statului şi de entitate abilitată la efectuarea de plăţi în numele acestuia, precum şi de unic beneficiar al investiţiei şi singur organism îndrituit a deţine dreptul de proprietate publică asupra unui imobil.
Chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 93/2013, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, instanţa a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român reprezentat de SC H. SA Bucureşti împotriva chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
A admis în pane acţiunea reclamantului B.F. împotriva pârâtului Statul Român prin SC H. SA Bucureşti, a constatat că reclamantul are calitatea de persoană expropriată, cu privire la terenul agricol în suprafaţă de 5507 mp, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de despăgubiri, suma de 231.275 RON, din care suma de 170.111 RON reprezentând valoarea terenului expropriat şi suma de 61.164 RON, reprezentând prejudiciul creat acestuia pentru lipsa folosului de tras, pe perioada 2002-2010 şi suma de 6.000 RON, cheltuieli de judecată parţiale în fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele;
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice s-a considerat că este întemeiată, şi a fosf admisă, întrucât raportat la dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi art. 2 din H.G. nr. 392/2002 nu există nici o obligaţie de garanţie instituită în sarcina Ministerului Finanţelor Publice faţă de reprezentanta pârâtului SC H. SA, care se afla în subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului.
În ce priveşte excepţiile prematurităţii acţiunii reclamantului B.F. şi a lipsei calităţii procesuale active a acestuia, s-a apreciat că sunt neîntemeiate şi au fost respinse, câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002 s-a dat eficienţă Decretului nr. 40/1989 declarându-se de utilitate publică şi expropriate în favoarea statului toate terenurile necesare amenajării hidroenergetice a râului S., pe sectorul S1-S2 cu toate consecinţele ce decurg din Legea nr. 33/1994.
Cu referire la fondul cauzei, s-a reţinut că lucrarea de amenajare hidroenergetică a răului S. pe sectorul S1-S2, potrivit Decretului nr. 40/1989, odată cu apariţia Legii nr. 392/2002 întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes naţional urmând ca toate suprafeţele de teren afectate să fie expropriate în favoarea Statului Român reprezentat prin SC H. SA Bucureşti.
Pârâta SC H. SA nu a depus diligenţele necesare şi nu a reuşit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situaţie care trenează şi în prezent, astfel încât, proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situaţia de a fi lipsiţi atât de folosinţa, cât şi de dreptul de a dispune de terenurilor lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani.
În această situaţie se află şi reclamantul B.F. care, în calitate de moştenitor al proprietarilor tabulari B.M., B.I., B.C., J.E., J.I. şi J.I.A., aspect dovedit cu actele de stare civilă depuse la dosar şi a arborelui genealogic anexat a fost lipsit de dreptul de a folosi şi de a dispune de terenurile antecesorilor săi în suprafaţă de 5507 mp, ce au fost iniţial ocupate abuziv de către pârât.
Potrivit dispoziţiilor art. 1-art. 4 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994 despăgubirea ce se cuvine persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, care în speţă se cuantifică în beneficiul nerealizat de reclamant reprezentând contravaloarea producţiei agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosinţa terenului.
Raportat la aceste considerente, s-a avut în vedere valoarea reală a terenului în sumă de 170.111 RON, calculată la valoarea de 30,86 RON/mp stabilită conform raportului de expertiză, precum şi venitul mediu net ce se putea realiza într-un an agricol pe acest teren, estimat la suma de 6.796 RON/an agricol.
Perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, începe din anul 2002, şi până în prezent, 2010, dată la care se face referire în expertiza de evaluare, rezultând o sumă de 61.164 RON.
În baza textelor legale arătate şi raportat la art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost admisă în parte acţiunea reclamantului B.F., cu consecinţa constatării calităţii de persoană expropriată cu privire la terenul de 5507 mp identificat prin raportul de expertiză dispus în cauză, şi obligarea pârâtului Statului Român reprezentat de SC H. SA la plata sumei totale de 231.275 RON, cu titlu de despăgubiri.
Pentru acelaşi motive, precum şi pentru faptul că reclamantul nu a făcut dovada că îl moşteneşte şi pe proprietarul tabular B.F.A., ce deţinea în proprietate terenul de 1970 mp echivalent cotei de 1/3 părţi din terenul înscris în cartea funciară, instanţa a respins în rest acţiunea reclamantului.
În baza art. 274 alin. (3) şi art. 276 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată parţiale în fond din care, 3.000 RON onorar pentru expertiză şi 3.000 RON parte din onorariul de avocat, diminuat proporţional cu gradui de complexitate a cauzei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC H. SA, care a solicitat desfiinţarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii reclamantului.
Prin decizia nr. 63 din 26 septembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Alba-lulia, secţia I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta SC H. SA şi în consecinţă, s-a schimbat în parte sentinţa atacată, numai sub aspectul despăgubirilor acordate reclamantului B.F. şi rejudecând în aceste limite, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 190.499 RON, din care suma de 170.111 RON, reprezintă valoarea terenului expropriat şi suma de 20.388 RON, reprezintă lipsa de folosinţă pe perioada 2007-2010, fiind menţinut restul sentinţei.
În considerentele acestei decizii s-au reţinut următoarele:
În ce priveşte soluţionarea excepţiilor reluate de pârât.
Reclamantul este moştenitor al proprietarilor tabulari B.M., B.I., B.C., J.E., J.I. şi J.I.A. aşa cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar, aspecte necontestate de pârât.
Imobilele în litigiu, înscrise în cartea funciară au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, fiind emise titlurile de proprietate din 1997 şi din 2003, în care nu au fost incluse terenurile în litigiu. Conform adeverinţelor din 2009 emise de Primăria comunei S.O., terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului S. nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994.
Prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1 -S2”, sens în care fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-vcrbal de predare a terenurilor, iar imobilele aparţinând antecesorilor reclamantului nu figurează între aceste terenuri. Ca urmare, susţinerea pârâtului în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”, expropriator fiind Statul Român prin SC H. SA.
Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi implicit de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii în acest sens, antecesorii reclamantului fiind notificaţi însă aceştia erau decedaţi la momentul emiterii notificărilor.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, câtă vreme, până la apariţia H.G. nr. 392/2002 terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.
Reţinând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, nu s-a putut primi argumentele apelantului pârât în sensul că reclamantul putea beneficia de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie este anterioară exproprierii şi ea nu îşi poate produce efecte ultraactiv.
În ce priveşte excepţia prematurităţii, nu poate fi imputată reclamantului nici lipsa procedurilor prealabile stabilite de Legea nr. 33/1994, la care face referire apelantul şi nici lipsa unei despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de construcţiile hidroenergetice şi de apele lacului de acumulare din zona B.-S1. Procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neafectate de lac, iar pentru cele în litigiu, reclamantul a fost îndrumat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.
Nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA nu a fost primită, câtă vreme prin actul normativ de declarare a utilităţii publice, s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002).
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, s-a constatat că, dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului a fost recunoscut atât prin eliberarea titlurilor de proprietate pentru o parte din imobile, cât şi prin recomandarea făcută reclamantului de organele statului, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau face obiectul restituirii în natură.
De altfel, îndreptăţirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, aceasta, după apariţia H.G. nr. 392/2002, notificându-i pe proprietarii tabulari, antecesorii reclamantului, cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor, care însă nu a fost finalizată, întrucât la data notificării, persoanele notificate erau decedate, iar reclamantul nu a avut cunoştinţă de aceste notificări, iar actele administrative nu au fost contestate de expropriator.
Reclamantul justifică legitimare procesuală activă, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut atât de pârât, prin emiterea notificărilor, cât şi de autorităţile administrative, prin decizii emise, astfel că reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect, în rapoit şi de hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, prin titlurile de proprietate din 1997 şi din 2003 şi adeverinţa din 2009, statul prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptăţirea acestuia la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacului de acumulare şi respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat, iar faptul că expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, implică şi recunoaşterea dreptului de proprietate al autorului reclamantului, care are cel puţin o speranţă legitimă de despăgubiri, protejată de Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
În speţă, preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002, reclamantul, în calitate de moştenitor al proprietarilor tabulari, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Cu privire la greşita respingere a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, s-a apreciat ca nefondată, întrucât potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate ce a fost stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 al H.G. nr. 392/2002.
Referitor la fondul cauzei, pârâtul a adus critici vizând valoarea terenului expropriat precum şi valoarea folosului de tras acordat de instanţa de fond, considerând că nu s-au respectat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât instanţa de fond nu a ţinut cont că valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu preţul la care se vând efectiv terenuri în zonă,
Prin expertiza şi suplimentul la expertiză efectuate în faţa primei s-a reţinut eă dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevăd, în ce priveşte calculul cuantumului despăgubirilor, că experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea adminisirativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
Cum în cauză experţii au arătat că în zonă nu sunt tranzacţii eu imobilele de acelaşi fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor asemenea tranzacţii (contractul depus în apel neavând relevanţă deoarece este încheiat cu 7 ani în urmă), s-a constatat că varianta care corespunde cel mai bine criteriilor stabilite prin art. 26 din lege este cea de evaluare a terenului pe bază de profit.
În ce priveşte despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosinţă, s-a constatat că apelantul pârât critică raportul de expertiză pentru faptul că experţii au stabilit un profit avându-se în vedere culturile de grâu, în contextul în care este de notorietate specificul culturilor de cartofi şi porumb în zona T.H.
Criticile astfel formulate sunt nefondate, experţi, arătând eă terenul în litigiu este în zonă de luncă, terenurile fiind fertile şi pretabile cultivării legumelor diverse şi cartofilor, aspecte confirmate de martorul J.I., care a arătat că în zonă se cultivau legume, cartofi, porumb, deci exact culturile arătate de apelant, şi nicidecum culturile de grâu. Prin această metodă, experţii au determinat un profit mediu pe hectar de 12.353 RON/an, ceea ce înseamnă un profit mediu de 6,796 RON/an pentru suprafaţa în litigiu, de 5507 mp.
În ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiunea prin care reclamantul solicită lipsa de folosinţă pe ultimii 20 de ani, s-a constatat că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.
Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naşte dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţa îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Aşadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Ca urmare, cererea reclamantului, în calitate de proprietar al terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului Ia plata lipsei de folosinţă, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei, acţiunea fiind prescrisă.
Curtea nu a primit susţinerile reclamantului în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosinţă se circumscriu noţiunii de prejudiciu în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situaţia în care instanţa este sesizată de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere şi la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că despăgubirea reprezentând lipsa de folosinţă, anterioară emiterii hotărârii de expropriere şi stabilirii despăgubirilor, nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.
Chiar şl în ipoteza în care s-ar accepta susţinerile reclamantului că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noţiunii de prejudiciu, în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune pentru despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat, astfel că şi în această situaţie cererea este prescriptibilă.
Termenul de prescripţie al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este acelaşi cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosinţă, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.
Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acţiune curge de la data notificării, în condiţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994, sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanţei de a stabili aceste despăgubiri.
În cazul pretenţiilor vizând lipsa de folosinţă, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acţiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat.
Pentru cele ce preced, s-a apreciat ca fondate criticile formulate de apelantul pârât cu privire la prescripţia dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă, prima instanţă pronunţând hotărârea cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecinţă, a fost redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 20.388 RON.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, au formulat recurs în termenul legal prevăzut de art. 304 C. proc. civ, reclamantul B.F. şi pârâtul Statul Român prin SC H. SA.
I. Recurentul B.F. a susţinut următoarele motive de recurs:
Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dat fiind următoarele considerente: „terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990-1991, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002”, respectiv „astfel în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acţiune curge de la data notificării în condiţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994.
Dacă dreptul la acţiune privind valoarea terenului s-ar naşte de la data acestor notificări 2002, concluzia ar fi acea că s-a prescris dreptul reclamantului-intimat de a cere despăgubiri constând în valoarea terenului, prin cererea introdusă în anul 2010.
S-au invocat şi motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel a interpretat greşit acţiunea reclamantului ca fiind o cerere pur patrimonială, despăgubirile constând în lipsă de folosinţă pentru terenul ocupat şi expropriat.
În realitate, acţiunea reclamantului este o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, ale art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi alin. (2). art. 44 alin. (1)- alin. (3) din Constituţia României, respectiv art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind deci o acţiune complexă (mixtă) având un capăt de cerere principal, constatarea unui drept real, imprescriptibilă sub aspect extinctiv, şi un capăt de cerere accesoriu privind despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat şi echivalentul lipsei de folosinţă.
Instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, atunci când a statuat că despăgubirile cuvenite proprietarului cu ocazia exproprierii sunt obiect de reglementare al legii speciale, Legea nr. 33/1994, dispoziţii care se aplică cu precădere.
Dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu fac nici o referire la natura prejudiciului cauzat proprietarului şi nici o distincţie în privinţa unor categorii de prejudicii, sintagma folosită de legiuitor în textul legii, „prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite” fiind de maximă generalitate se interpretează în sensul că, în noţiunea de prejudiciu se include şi despăgubirea constând în lipsa de folosinţă asupra terenului expropriat, de la data exproprierii şi până la data plăţii despăgubirilor convenite sau a hotărârii judecătoreşti prin care s-au stabilit aceste despăgubiri.
Valoarea reală a imobilului nu poate fi stabilită decât în cadrul procedurii de expropriere, procedură în care expropriatorul este cel care sesizează instanţa de judecată cu privire la expropriere, repararea prejudiciului privind echivalentul lipsei de folosinţă neputând fi dispusă decât în cadrul acestei proceduri.
Dreptul la acţiune privind despăgubirea constând în folosul de tras nu se poate naşte decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanţa în condiţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Cum însă în cauză expropriatorul nu a introdus până în prezent o asemenea acţiune şi cum termenul de prescripţie se calculează de la data naşterii dreptului la acţiune, reclamantul este îndreptăţit la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă asupra terenului cel puţin de la data exproprierii în anul 2002, dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a terenului anul 1990, folosul de tras fiind de 61.164 RON.
II. Pârâtul Statul Român prin SC H. SA a formulat următoarele critici în recurs:
În ceea ce priveşte despăgubirile pe folosul de tras, instanţa de apel în mod corect a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, stabilind despăgubirile pentru perioada 2007-2010 la suma de 20.388 RON.
S-a susţinut excepţia inadmisibilităţii acţiunii având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994 pentru un teren ocupat anterior apariţiei acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispoziţiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile şi consacră principiul neretroactivităţii acesteia.
Terenul în litigiu a fost cooperaţi vizat, ceea ce înseamnă că acesta nu a fost preluat în vederea realizării obiectivului de interes naţional. S-a susţinut totodată că beneficiarul investiţiei a fost fosta întreprindere SC E. SA Haţeg din cadrul Ministerului Energiei Electrice, conform anexei nr. 2 la Decretul nr. 40/1989.
Reclamantul nu a făcut dovada deţinerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, ceea ce înseamnă că, în cauză, nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994.
Dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariţiei acestei legi reparatorii, vizează exact situaţia cauzei pendinte, iar modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc aceasta susţinere.
Aşadar, intimatul-reclamant avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care nu a înţeles să îl întreprindă.
Faptul ca recurentul a înţeles la acel moment să definitiveze cadrul legal al acestor terenuri prin demararea acestei proceduri nu înseamnă că aceasta a recunoscut calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la despăgubiri.
În contextul în care terenurile au fost colectivizate şi trecute în proprietatea fostele cooperative agricole de producţie, din patrimoniul cărora au fost preluate şi expropriate, este discutabilă incidenţa Legii nr. 33/1994.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii, s-a solicitat ca, în situaţia în care se va respinge excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi se va califica cererea reclamantului ca o cerere de expropriere, să se constate neîndeplinirea în cauză a procedurii prealabile obligatorii.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a recurentei sub aspectul plăţii despăgubirilor, s-a făcut trimitere la contractul de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate din 27 decembrie 2004, dovada clară a faptul că nu SC H. SA este proprietara a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci statul.
Curtea de Apel a omis sa facă referire în cuprinsul deciziei la motivele invocate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive sub aspectul plaţii despăgubirilor, motiv de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, s-a susţinut că, în cauză, nu s-a făcut dovada unei vocaţii succesorale abstracte a reclamantului la succesiunile autorilor săi. Probatoriul administrat nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, iar reclamantul nu a dovedit calitatea sa de persoană îndreptăţită a primi despăgubiri în baza legii exproprierii. Reclamantul nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preţ ceea ce înseamnă ca aceasta a acceptat în mod tacit oferta de preţ.
S-a susţinut totodată că s-a demarat procedura de expropriere de către pârâtă doar pentru a clarifica situaţia terenurilor trecute în proprietatea acesteia. Faptul că a notificat antecesorii reclamantului este legat de simplul motiv că aceştia apăreau în cartea funciară şi C.A.P.-ul nu îşi întabulase nici un drept.
Instanţa a respins în mod neîntemeiat cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, cât timp H.G. nr. 392/2002 a stabilit că exproprierea este făcută de Statul Român, prin SC H. SA, ceea ce înseamnă că expropriatorul este Statul Român, iar obiectivul este declarat de interes naţional.
Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii reclamantului. În privinţa despăgubirilor solicitate, s-a susţinut că nu s-a ţinut cont de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate, aceasta neavând un titlu valabil asupra terenului şi nici nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preţ, ceea ce înseamnă că aceasta a acceptat în mod tacit oferta de preţ propusă prin notificarea transmisă.
Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
(I) Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât considerentele inserate în expunerea de motive trebuie interpretate din perspectiva situaţiei de fapt pe deplin stabilite în faţa instanţei anterioare, în privinţa terenului în litigiu, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost dispusă prin H.G. nr. 392/2002, şi a regimului juridic al despăgubirilor solicitate prin acţiunea pendinte.
S-a apreciat astfel corect că dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă izvorăşte dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepla ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită critica referitoare la calificarea greşită a cererii de chemare în judecată, aceasta având un caracter evident patrimonial, prin natura pretenţiei concrete deduse judecăţii, plata de despăgubiri.
Astfel, prin acţiunea înregistrată din 2010, reclamantul a solicitat să se constate că este proprietar, în calitate de fiu a defunctului său tată B.I. şi de nepot a defunctului său bunic B.M. şi de legatar al numiţilor J.I. şi J.E. asupra terenului în suprafaţă de 18,142,96 mp, teren ocupat de către pârâta SC H. SA din anul 1989 şi expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G nr. 392/2002, teren pentru care nu a primit nici un fel de despăgubire, respectiv obligarea Statului Român, prin SC H. SA Bucureşti, Sucursala Haţeg să-i plătească despăgubirile reprezentând valoarea de piaţa a terenului ocupat şi expropriat, prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a terenului ocupat şi expropriat pentru perioada 1990-2010, iar în subsidiar obligarea Ia plata folosului de tras pe perioada 2002-2010.
Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.
Instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, cu referire strictă la despăgubirile cuvenite proprietarului cu ocazia exproprierii, atunci când a statuat că acestea sunt obiect de reglementare al legii speciale, Legea nr. 33/1994, dispoziţii care se aplică cu precădere faţă de dreptul comun.
Împrejurarea că expropriatorul nu a sesizat instanţa în condiţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, nu are nici o relevanţă sub aspectul naşterii dreptului la acţiune pentru repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă asupra terenului, întrucât aşa cum corect s-a stabilit anterior există o diferenţă de regim juridic în privinţa despăgubirilor solicitate prin acţiune, determinată de situaţia de fapt reţinută în cauză, respectiv actul normativ incident în cauză.
(II) Excepţiile invocate în faţa instanţei de fond au fost soluţionate corect; atât în primă instanţă, cât şi în apel.
Excepţia inadmisibilităţii nu poate fi reţinută, întrucât imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002, ceea ce înseamnă că legea aplicabilă este Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, neavând relevanţă sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilităţii publice.
S-a apreciat corect că până la adoptarea H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, astfel încât dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, ceea ce însemnă că nu puteau fi obţinute despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.
S-a avut în vedere în mod corect atitudinea pârâtei, care, deşi a susţinut că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăşi a demarat procedura prevăzută de această lege, notificându-i pe antecesorii reclamantului, în calitatea acestora de proprietari ai terenurilor.
Nici excepţia prematurităţii acţiunii nu este întemeiată, prin faptul neîndeplinirii în cauză a procedurii prealabile obligatorii, întrucât persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aştepte până când expropriatorul va sesiza instanţa, în condiţiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanşate chiar de către expropriator.
Susţinerea recurentului pârât, în sensul că reclamantul avea posibilitatea să solicite despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, nu poate fi primită. Imobilul a fost preluat de stat prin expropriere în anul 2002, fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994, care stabilesc condiţiile de despăgubire. în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, Legea nr. 33/1994 înlătură de la aplicare alte acte normative cu caracter reparatoriu, astfel încât dispoziţiile Legii nr. 1/2000 nu sunt incidente în cauză sub aspectul despăgubirilor rezultate ca urmare a exproprierii realizate în temeiul H.G. nr. 392/2002.
Excepţia lipsei calităţii procesual pasive nu este întemeiată, faţă de împrejurarea că H.G nr. 392/2002 a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1 -S2”, expropriator fiind prevăzut Statul Român, prin SC H. SA.
Această societate a fost chemată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român şi nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimarea procesuală.
Cât timp instanţa de apel a clarificat cu destulă claritate cadrul procesual de învestire, nu poate fi primită critica referitoare la omisiunea de a cerceta excepţia lipsei calităţii procesuale pasive sub aspectul plaţii despăgubirilor, motiv de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active nu este întemeiată, aşa cum corect s-a apreciat, întrucât reclamantul este moştenitorul proprietarilor tabulari B.I., B.M., B.C., J.E. şi J.I.A. astfel cum a rezultat din actele de stare civilă, aspecte necontestate de pârât.
Mai mult, recunoaşterea dreptului de proprietate şi îndreptăţirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâta notificându-i pe antecesorii reclamantului cu privire la oferta de despăgubire. Reclamantul justifică legitimare procesuală activă, dreptul acestuia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative ale statului, astfel că reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Astfel, noţiunea de „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
Reclamantul se poate prevala de protecţia acordată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având un bun actual în sensul acestui articol, prin titlul de proprietate din 1 octombrie 1997 şi adeverinţa din 2009 eliberată de Primăria Comunei S.O., statul, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare şi dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate, sugerându-i în acest sens procedura instituită de Legea nr. 33/1994.
Sub acest aspect, corect au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, reluat şi în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate ai proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor după aceşti proprietari, Curtea a respins corect susţinerile apelantei, în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor şi că reclamantul nu a făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru acestea.
Instanţa a respins în mod corect şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, întrucât, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Pârâta nu stă în procesul pendinte în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.
În raport de dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi ale art. 2 din H.G. nr. 392/2002, nu există nicio obligaţie de garanţie instituită în sarcina sa faţa de pârâtul Statul Român, reprezentat prin SC H. SA, unitate care se află în subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului.
Criticile ce vizează fondul cauzei nu pot fi primite, întrucât, pe de o parte, în privinţa despăgubirilor solicitate, s-a ţinut cont de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, iar, pe de altă parte, reclamantul, aşa cum s-a arătat în paragrafele anterioare, a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.
Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul sub care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administraliv-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Curtea constatând în aceste condiţii normative că preţul stabilit de prima instanţă pentru terenurile expropriate, de 30,89 RON/mp pentru terenul expropriat este unul corect stabilit.
Nu pot fi primite susţinerile pârâtei, în sensul că reclamantul a acceptat preţul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificări, cât timp aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamantului, în calitatea acestora de proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceştia erau decedaţi, reclamantul neavând cunoştinţă de preţul propus de expropriator. S-a apreciat corect că, pentru situaţia în care expropriatorul ar fi apreciat că preţul a fost acceptat, ar fi trebuit ca acesta să-şi facă plata despăgubirilor, fapt nesusţinut şi nedovedit în cauză.
Faţă de considerentele arătate, criticile formulate sunt nefondate, fapt pentru care recursurile vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.F. şi de pârâtul Statul Român prin SC H. SA împotriva deciziei nr. 63 din 26 septembrie 2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1332/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1336/2014. Civil → |
|---|
