ICCJ. Decizia nr. 1327/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1327/2014
Dosar nr. 2526/2/2012
Şedinţa publică din 7 mai 2014
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30 august 2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, sub nr. 11034/301/2007, reclamanţii I.V. şi I.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, S.M., G.G., I.G., D.V.N., F.V., S.D. şi T.P.M., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei din 12 iulie 2002 şi a procesului-verbal de punere în posesie din 19 iulie 2002 emise de Primăria Municipiului Bucureşti, precum şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 2004 de Biroul Notarial Public Asociaţi „M.I. şi M.S.”.
Prin sentinţa civilă nr. 9047 din 29 octombrie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, în raport de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, aplicabile pentru identitate de raţiune şi în speţa de faţă.
Prin sentinţa civilă nr. 994 din 27 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 42469/3/2007, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi s-a respins acţiunea, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii I.V. şi I.I., iar, prin decizia civilă nr. 312 din 5 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul, s-a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti, constatându-se că reclamanţii, în calitate de terţi vătămaţi faţă de actele juridice contestate, justifică interes în constatarea nulităţii absolute a acestor acte, în vederea protejării dreptului lor de proprietate pentru suprafaţa de teren care formează obiectul dispoziţiei şi al contractului de vânzare-cumpărare şi care se suprapune cu terenul dobândit de ei, prin uzucapiune.
Decizia instanţei de apel a fost confirmată prin decizia nr. 10116 din 15 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, potrivit căreia s-a respins recursul declarat de pârâţii persoane fizice, ca nefondat.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1833 din 25 octombrie 2011, a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi şi a dispus obligarea acestora la plata, către pârâtul S.M., a sumei de 3.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, şi, în favoarea pârâtei T.P.M., a sumei de 7.000 RON cu acelaşi titlu, în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte dispoziţia din 12 iulie 2002 şi procesul-verbal de punere în posesie din 19 iulie 2002 emise de Primăria Municipiului Bucureşti, s-au invocat mai multe motive de nulitate.
1. Astfel, a fost susţinută încălcarea dispoziţiilor art. 3 lit. a) şi art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar, în conformitate cu art. 4, de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor îndreptăţite.
Din înscrisurile existente la dosar, rezultă că, la nivelul anilor 1948-1951, data preluării de către stat a terenului în litigiu, preluarea s-a făcut de la G.M.
Susţinerile reclamanţilor, potrivit cu care G.M. şi M.G.M. nu mai aveau calitatea de proprietari din anul 1948 nu pot fi primite, chiar în considerarea actelor invocate de aceştia.
Potrivit contractelor de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1931 şi din 11 ianuarie 1939, G.M. şi soţia sa, M.G.M., au dobândit proprietatea asupra unei suprafeţe de teren de 42.050 mp, pe raza comunei D.C., judeţul Ilfov, şi, respectiv, în comuna urbană D.C., pe Şoseaua D.C.
Potrivit adresei din 6 iunie 2007, rezultă că persoana înregistrată în registrul agricol, ca proprietar de teren agricol, la nivelul anilor 1948-1951, a fost G.M., precum şi că, în aceeaşi perioadă, s-a făcut trecerea terenului de la acesta la Ministerul Construcţiilor.
Decizia din 28 ianuarie 1966, invocată de reclamanţi, nu reprezintă un act de preluare, ci doar o decizie prin care sunt trecute terenuri din patrimoniul unei întreprinderi de stat în patrimoniul alteia.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor, potrivit cu care, anterior preluării terenului de către stat, autorul M. ar fi înstrăinat imobilul, nu este dovedită de niciuna din probele administrate în cauză.
Nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, faţă de împrejurarea că, din coroborarea actelor depuse la dosar, a fost dovedită vocaţia succesorală a pârâţilor persoane fizice faţă de G.M. şi M.G.M., aceasta din urmă fiind una şi aceeaşi persoană cu M.M.
Identitatea de persoane între M.M. şi M.G.M. şi legătura dintre aceasta şi G.M. sunt dovedite cu testamentul autentificat din 7 ianuarie 1958, sentinţa civilă nr. 552 din 31 ianuarie 1955 din Dosarul nr. 5192/1954 al Tribunalului Raionului T.V., sentinţa nr. 561 din 30 iunie 1955 din Dosarul nr. 656/195X1l Tribunalului Capitalei Republicii Populare România, colegiul III civil, sentinţa civila nr. 10416 din 21 septembrie 1955 din Dosarul nr. 18214/195X1l Tribunalului Raionului T.V.; declaraţiile de notorietate autentificate din data de 17 mai 2011 de Biroul Notarial Public Asociaţi M.I. şi S.L.A.
În acelaşi sens, au fost depuse adresele din data de 16 ianuarie 2009, din care rezultă că G.M. a fost căsătorit cu M.M., căsătorie înregistrată în registrul stării civile, la Primăria sector 1 Bucureşti.
Din actele dosarului, depuse de pârâţi (extrasul din sentinţa de admitere, în principiu, a cererii de dezbatere a succesiunii, ieşirea din indiviziune a bunurilor rămase de pe urma lui G.M., testamentul autentificat din 7 ianuarie 1958, certificatul de moştenitor din 1965, certificatul din 1972, din 17 ianuarie 1983, din 22 februarie 2000, din 27 aprilie 1982 şi din 10 septembrie 1999), rezultă că aceştia sunt moştenitorii M.G.M., care, la rândul său, a fost proprietara cotei de ¾ din terenurile ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1931 şi din 11 ianuarie 1939.
Toate aceste înscrisuri fac dovada că pârâţii erau succesori ai autorilor lor, în conformitate cu dispoziţiile legii.
2. Au susţinut reclamanţii, ca motiv de nulitate, împrejurarea că, la data testării (1958), în favoarea A.V., terenul nu se mai afla în proprietatea M.M./M.G.M.
Tribunalul a înlăturat aceste susţineri, întrucât Legea nr. 10/2001 instituie o prezumţie de continuitate a proprietăţii de la data preluării abuzive a imobilului de către stat şi până la data restituirii, persoana îndreptăţită fiind considerată, în absenţa unor probe contrarii, proprietar pe toată această perioadă.
3. Un alt motiv de nulitate invocat de reclamanţi vizează emiterea dispoziţiei asupra unui bun litigios.
În acest sens, se are în vedere de către reclamanţi faptul că bunul forma obiectul Dosarului nr. 12903/2001 (hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă la data de 21 ianuarie 2003, prin decizia civilă nr. 123 pronunţată de Tribunalul municipiului Bucureşti, secţia a V-a civilă).
Nici această susţinere nu a fost reţinută de instanţă, în urma analizei demersurilor judiciare ale părţilor, respectiv notificările de restituire ale pârâţilor, depuse din lunile iulie şi august 2001, acţiunea în justiţie având ca obiect uzucapiune pornită de reclamanţi ulterior notificărilor, la data de 12 octombrie 2001, şi obţinerea unei hotărâri în uzucapiune, fără ca aceştia să se fi judecat cu adevăraţii proprietari pe care, la acea dată, îi cunoşteau.
Prin urmare, după depunerea notificărilor de către pârâţi, cei care au iniţiat o procedură judiciară în uzucapiune sunt reclamanţii, care au obţinut o hotărâre cu privire la care Curtea de Apel, în decizia nr. 654/2007, a apreciat că aceste părţi au dobândit-o prin manopere dolosive, fiind de rea credinţă.
De altfel, sentinţa obţinută în uzucapiune este pronunţată la data de 17 septembrie 2002 şi a rămas definitivă şi irevocabilă la data de 21 ianuarie 2003, în timp ce dispoziţia atacată în prezenta cauză a fost emisă la data de 12 iulie 2002, iar, la data de 16 octombrie 2002, a fost şi intabulată în cartea funciară, fiind îndeplinită şi publicitatea faţă de terţi.
Tribunalul a înlăturat şi susţinerile reclamanţilor, potrivit cărora ar fi fost încălcat dreptul de proprietate al acestora asupra unei suprafeţe de teren de 688 mp, situată în Bucureşti, str. C.N., sector 3.
Prin decizia civilă nr. 654 din 5 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 393/2/2007, rămasă definitivă şi irevocabilă, instanţa respectivă a admis acţiunea în revendicare promovată de către pârâţii persoane fizice împotriva reclamanţilor din prezenta cauză. De asemenea, a fost respinsă şi cererea de revizuire împotriva acestei decizii, conform deciziei civile nr. 2077 din 5 decembrie 2007 pronunţată de aceeaşi instanţă.
În pronunţarea deciziei civile nr. 654 din 5 aprilie 2007 au fost analizate şi comparate titlurile de proprietate deţinute de părţi şi, urmare a admiterii acţiunii pârâţilor din prezentul litigiu, titlul de proprietate al reclamanţilor a rămas lipsit de efecte juridice, cu consecinţa sistării valabilităţii rezervării adresei poştale (adresa din 18 februarie 2008 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană), a închiderii rolului fiscal şi scoaterii, din baza de date, a nr. cadastral acordat pentru str. C.N., nr. X1.
4. A fost înlăturat şi motivul vizând lipsa identităţii între terenul obiect al contractelor de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1931 şi din 11 ianuarie 1939 şi cel restituit pârâţilor persoane fizice, prin dispoziţia atacată.
În acest sens, restituirea a avut la bază raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de către ing. P.R.C., la elaborarea căruia au fost avute în vedere, pe lângă actele de proprietate şi planurile cadastrale de la nivelul anilor 1958, şi planurile proprietăţilor vecine pentru încadrarea în zonă, acte considerate, potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ca probe în această procedură.
De asemenea, pe parcursul litigiilor dintre părţi, nu s-a negat identitatea terenurilor, tocmai această identitate determinând purtarea litigiilor dintre acestea, finalizate cu recunoaşterea dreptului de proprietate al pârâţilor.
Având în vedere cele arătate anterior, Tribunalul a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente motivele de nulitate a dispoziţiei din 12 iulie 2002 şi a procesului-verbal de punere în posesie din 19 iulie 2002 emise de Primăria municipiului Bucureşti, astfel încât acţiunea reclamanţilor, cu privire la aceste acte, este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 2004 de Biroul Notarial Public Asociaţii M.I. şi M.S., au fost invocate motive de nulitate cu referire la dispoziţiile art. 1308 şi art. 948 pct. 4 C. civ.
1. Potrivit art. 1308 pct. 2 C. civ., sunt lovite de nulitate actele prin care mandatarii îşi vând lor înşişi „averile ce sunt însărcinaţi să vândă”.
Este evident că raţiunea pentru care s-a instituit incapacitatea prevăzută de textul de lege sus-menţionat a fost aceea ca mandatarul să nu fie pus în situaţia unui conflict de interese, între interesul mandantului, de a vinde cât mai scump, şi interesul mandatarului, de a cumpăra cât mai ieftin.
Prin urmare, aceasta este o incapacitate specială de folosinţă, instituită pentru protecţia unor interese individuale, personale, a cărei nerespectare nu poate duce decât la sancţiunea nulităţii relative. Această nulitate relativă se poate confirma expres sau tacit, prin neinvocarea ei în termenul general de prescripţie.
În cauză, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 2004 de Biroul Notarial Public Asociaţii M.I. şi M.S., vânzătorii, respectiv pârâţii D.V.N., G.G., F.V. şi S.D., au fost reprezentanţi de către T.P.M., care cumula şi calitatea de cumpărător.
Potrivit procurii speciale autentificate din 9 septembrie 2008 de Biroul Notarial Public Asociaţii M.I. şi M.S., pârâţii au împuternicit-o pe T.P.M. să încheie un contract de vânzare-cumpărare asupra proprietăţii lor, la preţul ferm de 35 euro/mp, cunoscând şi menţionând, în mod expres, că mandatara lor are şi calitatea de cumpărător.
Mai mult decât atât, ulterior încheierii actului de vânzare-cumpărare, vânzătorii dau, personal, declaraţii din care rezultă că au încasat preţul vânzării de la mandatarul lor şi că nu mai au nicio pretenţie de la acesta şi reconfirmă faptul că mandatara a reunit cele două calităţi.
Situaţia este aceeaşi şi în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 februarie 2003 la Biroul Notarial Public Asociaţii M.I. şi M.S.
2. Un alt motiv de nulitate invocat de reclamanţi se referă la cauza ilicită şi, în consecinţă, la nerespectarea prevederilor art. 948 pct. 4 C. civ.
Potrivit art. 948 pct. 4 C. civ., una dintre condiţiile esenţiale ale convenţiei este cauza licită.
În speţă, se susţine că, încă de la momentul contractării, cumpărătoarea T.P.M. ştia că nu încheie contractul cu adevăratul proprietar.
Faţă de ansamblul materialului probator analizat anterior, nu este dovedită o asemenea ipoteză susţinută de reclamanţi.
De asemenea, având în vedere că buna credinţă este prezumată, reclamanţii nu au făcut dovada relei credinţe a cumpărătoarei, în sensul celor invocate.
Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, prima instanţă a reţinut că, astfel cum s-a dovedit cu chitanţele depuse la dosar, intimaţii S.M. şi T.P.M. au efectuat cheltuieli totale de 21.881,39 RON, reprezentând onorariu avocat, din care S.M. a plătit suma de 3.400 RON.
În condiţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., se impune obligarea reclamanţilor la plata, către pârâtul S.M., a sumei de 3.400 RON, iar, în ceea ce o priveşte pe pârâta T.P.M., s-a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu privire la onorariul de avocat, reclamanţii fiind obligaţi la plata sumei de 7.000 RON.
Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat de la 18.481,39 RON la 7.000 RON, instanţa a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 132 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, anume: complexitatea cauzei, timpul şi volumul de muncă solicitat pentru executarea mandatului primit, natura şi dificultatea cauzei, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O., în acest sens (cauza Nielsen şi Johnsen împotriva Norvegiei, cauza Sabău şi Pârcălab împotriva României, cauza Almeida, Garret şi alţii contra Portugaliei).
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii I.V. şi I.I., calificat de instanţă ca fiind apel, motivat de valoarea imobilului precizată de reclamanţi, ca fiind de peste 500.000 RON.
Pe parcursul soluţionării litigiului în apel, au fost introduşi, în cauză, moştenitorii intimatului pârât I.G., decedat la 29 octombrie 2011, R.A. şi I.M., precum şi moştenitorii intimatului pârât S.D., decedat la 18 mai 2012, S.M. şi N.C.
Intimaţii pârâţi au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, determinat de lipsa folosului practic în exercitarea demersului de faţă, raportat la existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare pronunţată într-o acţiune în revendicare, în care reclamanţii nu au avut câştig de cauză. Această excepţie a fost soluţionată de Curte la data de 29 aprilie 2013, în sensul respingerii ca nefondată.
Prin decizia civilă nr. 220 A din 7 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi şi a dispus obligarea acestora la plata sumei de 4.836 RON cheltuieli de judecată către intimata T.P.M.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:
Prin actul de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1931, G.M. şi M.G.M. cumpără de la I.D.N. suprafaţa de teren de 3,005 ha, lotul 67, în contract nefiind menţionată nicio vecinătate.
În anul 1939, prin actul de vânzare-cumpărare din 10 ianuarie 1939, soţii M. cumpără un teren de 1,2 ha, identificat prin vecinătăţi, astfel: la răsărit, cu Şos. D.P.; la apus, cu proprietatea V.B.; la sud, cu proprietatea S.S., iar, la nord, cu proprietatea G.M.
Prin expertiza efectuată în cauză, s-a stabilit, prin compararea vecinătăţilor din actele de proprietate şi a vecinătăţilor din planurile existente la dosar, respectiv planul Municipiului Bucureşti ediţie 1950, plan de parcelare al moşiei D., fostă I.B.G., planul cu terenul propus, ca schimb, între Statul Român, Fundaţia C.N. V.B., că terenurile din cele două acte de proprietate ale autorilor pârâţilor intimaţi sunt cele marcate în anexa nr. 3, fiind singurele parcele care au, ca vecinătăţi, la E-Şos. D.P. şi la V-Fundaţia C. N. V.B.
Expertul a menţionat că, în planul de parcelare al moşiei D., se regăsesc, în acelaşi timp, mai multe parcele; a coroborat vecinătăţile cunoscute din actul de vânzare-cumpărare din 10 ianuarie 1939 cu acte de vânzare-cumpărare ale altor proprietari, din perioada 1931-1935, precum şi cu adresa din 27 mai 2011 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, din care reiese că Şos. D.P. nu a purtat nicio altă denumire, însă aceasta se suprapune peste o porţiune din actuala str. C.N., care, la rândul său, a mai purtat denumirile de E.T. (la nivelul anul 1936) sau M.C.B.
Aceste concluzii se coroborează şi cu menţiunile din testamentul M.M., soţia lui G.M., din 6 ianuarie 1958, prin care lasă, ca moştenire, printre altele, şi un teren agricol, situat în comuna D.C., str. E.T., astfel cum rezultă şi din adresa sus menţionată emisă de Primăria municipiului Bucureşti.
Opinia expertului propus de apelanţii reclamanţi, menţionată în coraportul de expertiză tehnică judiciară, şi, potrivit căreia, nu există identitate între terenul deţinut de autorul intimaţilor şi terenul pe care s-a reconstituit dreptul de proprietate, prin dispoziţia din 2002, nu poate fi luată în considerare, întrucât este selectivă şi speculativă. Astfel, nu menţionează împrejurarea că, pe planul de parcelare al moşiei D., se regăsesc mai multe parcele, aspect ce rezultă, cu claritate, din planul aflat la dosar, iar celelalte consideraţii sunt prezentate ca neconcordanţe, însă au la bază aprecieri subiective, ca de exemplu „faptul că, în actul de vânzare-cumpărare din 10 ianuarie 1939, se menţionează, ca vecini, G.M. nu înseamnă că este vorba despre terenul din anul 1931, poate fi vorba de un alt teren al lui G.M. sau poate fi o altă persoană cu acelaşi nume”.
De asemenea, este prezentată, ca o neconcordanţă, împrejurarea că, în testamentul din 1958, se face vorbire despre un teren situat în comuna D.P., în suprafaţă de 35.000 mp, deşi, în actul de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1931, se vorbeşte de o suprafaţă de 30.050 mp.
Expertiza C.M. se coroborează şi cu expertiza întocmită de expert P.R.C., expertiză efectuată în cadrul procedurii administrative, prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Nici susţinerile apelanţilor, referitoare la faptul că actele ce au stat la baza emiterii dispoziţiei dovedesc lipsa de identitate a terenurilor, nu este fondată.
Potrivit adresei din 22 mai 2007 a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Direcţia Arhivelor Naţionale a Municipiul Bucureşti, terenul deţinut de G.M. a trecut la Ministerul Construcţiilor în anul 1951, anterior acestei date figurând autorul pârâţilor intimaţi.
Decizia din 1966 este lipsită de relevanţă, întrucât este ulterioară anului 1951, terenul fiind, deja, trecut în proprietatea statului. Pentru acest motiv, G.M. şi M.G.M. nu figurează printre locuitorii înscrişi în anexa acestei decizii.
Nici susţinerea potrivit căreia, în mod greşit, instanţa a reţinut existenţa identităţii numai în raport de expertiza extrajudiciară, întocmită, în dosarul administrativ, de expert P.R.C., nu este fondată. În cazul acţiunii de faţă, cauza de nulitate trebuie să fie anterioară ori concomitentă cu încheierea actului, iar expertiza întocmită de P.R.C. face parte dintre procedurile obligatorii, prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Scopul acestei proceduri este tocmai acela de a se identifica terenul solicitat prin notificare şi situaţia lui juridică prezentă, pentru a se determina modalitatea de restituire.
Din această perspectivă, instanţa de fond nu a încălcat dispoziţiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., administrând, în cauză, toate probele necesare şi utile în raport cu obiectul cererii cu care a fost învestită.
Motivul de apel întemeiat pe nelegalitatea sentinţei, motivat de faptul că, la data emiterii dispoziţiei, terenul în litigiu nu se mai afla la dispoziţia autorităţii administraţiei publice locale şi că era, deja, dobândit în proprietate de către reclamanţi, prin uzucapiunea de 30 de ani, nu este fondat.
Uzucapiunea se întemeiază pe o stare de fapt, reprezentată de o posesie îndelungată, aparentă şi neviciată, care, însă, trebuie constatată de instanţa de judecată.
Efectele hotărârii judecătoreşti prin care se constată uzucapiunea sunt acele de constituire a dreptului de proprietate, iar, din acest punct de vedere, la momentul emiterii dispoziţiei din 12 iulie 2002, terenul se afla la dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti şi putea face obiectul restituirii, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că terenul avea o situaţie juridică litigioasă, determinată de acţiunea judecătorească promovată de apelanţi, era în beneficiul intimaţilor pârâţi, întrucât, de la momentul notificării şi până la momentul soluţionării, unitatea învestită cu soluţionarea acesteia avea obligaţia de a se abţine de la orice înstrăinare ori alte acte prin care să piardă proprietatea respectivă.
Nici motivul de apel referitor la constatarea nulităţii absolute a celor două acte de vânzare-cumpărare nu este fondat, având în vedere faptul că T.P.M. şi-a îndeplinit mandatul primit de la vânzătorii D.V.N., G.G., F.V. şi S.D. şi a fost de bună credinţă. Astfel cum s-a dovedit, atât în faţa procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, cât şi în prezenta cauză, terenul restituit prin decizia administrativă este identic cu cel deţinut de autorii vânzătorilor şi s-a bazat pe un act emis de o autoritate de stat.
De altfel, în privinţa datei înregistrării litigiului având ca obiect constatarea uzucapiunii, din actele dosarului rezultă că notificările în temeiul Legii nr. 10/2001 au fost depuse de persoanele îndreptăţite în lunile iulie şi august 2001, iar acţiunea în constatarea uzucapiunii a fost înregistrată, pe rolul instanţelor, la data de 12 octombrie 2001, fiind finalizată irevocabil, la 21 ianuarie 2003.
Ultimul motiv de apel, referitor la încălcarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu este fondat, întrucât onorariul avocatului desemnat de intimaţi se află în deplină concordanţă cu volumul de muncă depus în cauză, constând în apărări orale şi în scris, prezenţa la termenele de judecată şi complexitatea cauzei, aspecte ce pot fi observate cu uşurinţă şi după volumul dosarului.
Pentru aceste argumente, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul declarat de reclamanţi, ca nefondat, iar, în temeiul art. 274 C. proc. civ., i-a obligat pe aceştia la 4.836 RON cheltuieli de judecată către intimata T.P.M.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii I.V. şi I.I., criticând-o pentru următoarele motive:
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
1. Dispoziţia din 12 iulie 2002 este emisă cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât, pentru o parte din terenul restituit, autoritatea administrativă nu avea calitatea de unitate deţinătoare, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 20 din actul normativ menţionat.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, implicit, la data emiterii dispoziţiei atacate, o parte din terenul retrocedat, respectiv suprafaţa de 698,83 mp, nu era deţinută de autoritatea administraţiei publice locale, fiind în posesia recurenţilor reclamanţi şi a autorilor acestora încă din anul 1970.
Acest aspect rezultă, cu putere de lucru judecat, din sentinţa civilă nr. 7309 din 17 septembrie 2001 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în Dosarul nr. 12903/2001, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a constatat dobândirea de către I.V. şi I.I. a dreptului de proprietate, prin uzucapiune, pentru terenul situat în Bucureşti, str. C.N., care a fost inclus în dispoziţia atacată.
Nu are relevanţă, cum greşit reţin instanţele, că dispoziţia a fost emisă anterior pronunţării sentinţei civile nr. 7309 din 17 septembrie 2002, întrucât, prin această sentinţă, instanţa a constatat că, de peste 30 de ani, autoritatea administraţiei publice locale nu mai are calitatea de deţinător, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, al suprafeţei de teren de 698,83 mp.
Atâta vreme cât s-a făcut dovada posesiei, în persoana soţilor Iurea, în termenul prevăzut de lege, proba dreptului lor de proprietate este absolută, întrucât posesia, ca stare de fapt, nu poate fi desfiinţată sau anulată.
De reţinut este faptul că I.V. şi I.I. au fost deposedaţi ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, prin comparare de titluri, apreciindu-se că titlul reclamanţilor, constând în dispoziţia din 12 iulie 2002, este preferabil.
În consecinţă, este fără echivoc că, la data emiterii dispoziţiei, o parte din terenul retrocedat se afla în posesia recurenţilor reclamanţi, astfel că autoritatea administraţiei publice locale nu avea calitatea de unitate deţinătoare şi nu putea proceda la restituirea acestei suprafeţe.
Pe de altă parte, urmează a se reţine şi caracterul litigios pentru o porţiune din terenul restituit prin dispoziţia atacată, întrucât acţiunea în constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor a fost promovată în contradictoriu cu unitatea administrativ teritorială, ce avea calitatea de pârât în acea cauză.
2. Un alt aspect ce urmează a fi verificat, pentru a se stabili aplicabilitatea art. 20 din Legea nr. 10/2001, vizează calitatea de persoane îndreptăţite a notificatorilor.
S.M., D.V.N., S.D., I.G., G.G. şi F.V. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 42.500 mp, ce a aparţinut autorilor lor, G.M. şi M.G.M. Sus-numiţii au, însă, calitatea de moştenitori doar după defuncta M.G.M., ce a deţinut, în proprietate, cota de 3/4 din terenul ce a format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 31 februarie 1931 şi din 11 ianuarie 1939.
În acest sens, urmează a fi avut în vedere extrasul din sentinţa civilă pronunţată la data de 29 aprilie 1959, având ca obiect partaj succesoral privind pe defunctul G.M., prin care s-a constatat că, din masa succesorală, face parte şi cota de ½ din terenurile situate în comuna D.C., calitatea de moştenitori revenind soţiei supravieţuitoare, M.G.M., în concurs cu fraţii defunctului.
Având în vedere această situaţie, este, fără echivoc, că notificatorii nu aveau calitatea de persoane îndreptăţite la restituire, în ceea ce priveşte cota indiviză de teren ce a rămas după defunctul G.M., întrucât nu au calitatea de moştenitori ai acestuia.
În concluzie, dispoziţia contestată a fost emisă cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 10/2001.
3. Prin hotărârea atacată se încalcă dispoziţiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanţa avea obligaţia de a administra toate probatoriile legale necesare pentru aflarea adevărului şi dezlegarea corectă a pricinii, în ceea ce priveşte existenţa identităţii între imobilul ce a fost preluat abuziv şi cel care a fost restituit notificatorilor, conform procedurii reglementate de această lege.
Instanţa de apel a respins atât obiecţiunile, cât şi efectuarea unei noi expertize tehnice topografice, deşi, între concluziile expertizei efectuate în cauză şi actele din dosarul administrativ de restituire, există multiple inadvertenţe.
Analizând actele din dosarul administrativ, se constată că modul de întocmire a documentaţiei este atipic, întrucât situaţia juridică a terenului solicitat, relevată în adresa emisă de Primăria municipiului Bucureşti, are la bază expertiza P. şi nu invers, cum ar fi fost normal.
În acest sens, s-a emis de către Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu, Evidenţa Proprietăţii, Cadastru, la solicitarea pârâtei T.P.M., date referitoare la situaţia juridică a terenului identificat în expertiză, în suprafaţă de 26.145,88 mp, situat în Bucureşti, zona C.N., ce reprezintă o secţiune din imobilul care a purtat adresa poştală pe str. C.N., (fostă str. E.T.).
În această adresă, se precizează că nu se deţin date referitoare la modalitatea de trecere în proprietatea statului a terenului solicitat şi identificat în raportul de expertiză întocmit de P.R.C., dar, în acelaşi timp, se precizează că acesta reprezintă o secţiune dintr-o suprafaţă mai mare, ce a făcut obiectul deciziei din 26 aprilie 1966 emisă de fostul Sfat popular al oraşului Bucureşti, Comitetul executiv, prin care s-a aprobat scoaterea, din producţia agricolă, a suprafeţei de 548.449 mp, în vederea executării blocurilor din Ansamblul B.A.
În raport de identificarea din expertiză şi referatul privind situaţia juridică, se întocmeşte nota de constatare din 2 aprilie 2002, prin care s-a concluzionat că suprafaţa ce poate fi retrocedată, efectiv, este de 26.145,88 mp.
Având în vedere înscrisurile sus-menţionate, la data de 26 februarie 2002, comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 avizează favorabil restituirea în natură „a terenului în suprafaţă de 42.000,50 mp, situat în str. C.N., cu precizarea că suprafaţa ce se poate retroceda este de 26.145,88 mp.”.
În cuprinsul avizului, se face referire la adresa emisă de Primăria municipiului Bucureşti şi la decizia din 1966.
Din situaţia prezentată, rezultă că toate actele de restituire fac referire la faptul că, potrivit deciziei din 1966, terenul din str. C.N. face parte dintr-o suprafaţă de 54,8449 ha, scoasă din producţia agricolă pentru construirea de blocuri, şcoli, etc.
Prin decizia din 26 aprilie 1966, s-a aprobat scoaterea, din producţia agricolă, a suprafeţei de 54,8449 ha teren, în condiţiile stabilite în procesul-verbal din 7 aprilie 1968. Conform acestui proces-verbal, suprafaţa de 38,5241 ha, ce a aparţinut fostei C.A.P. D.C., a fost expropriată prin Decretul nr. 158/1966. Prin art. 1 din decret, s-a prevăzut ca suprafeţele expropriate sunt identificate în planurile de situaţie, aparţinând locuitorilor prevăzuţi în tabelul anexă nr. 1, parte integrantă din acel decret. În această anexă nu figurează G.M. şi M.G.M., astfel că terenul ce le-a aparţinut nu intră sub incidenţa deciziei din 1966, aşa cum, greşit, s-a reţinut în situaţia juridică şi avizul comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Totodată, în adresa din 13 mai 2008, privind istoricul de adresă poştală, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Serviciul Nomenclatură Urbană, se arată că str. C.N. a purtat, anterior, denumirea de str. M.C.B., iar, de la nivelul anului 1936, str. E.T. Artera de circulaţie Şoseaua P. nu a purtat, niciodată, o altă denumire.
Decizia din 1966 nu poate fi înlăturată, cum, greşit, reţine instanţa de apel, pe motiv că, prin adresa din 22 mai 2007 emisă de Ministerul de Interne, se confirmă că terenul deţinut de G.M. a trecut la Ministerul Construcţiilor, în anul 1951, întrucât, pe de o parte, această decizie stă la baza emiterii dispoziţiei contestate, ca dovadă a situaţiei juridice a terenului, iar, pe de altă parte, în anul 1956, terenul s-a aflat în patrimoniul defunctului G.M., fiind inclus în masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, conform extrasului din sentinţa civilă având ca obiect partaj succesoral, din data de 29 aprilie 1959.
Având în vedere inadvertenţele semnalate, rezultate din actele depuse la dosarul cauzei, în speţă, există dubii cu privire la existenţa identităţii între terenul ce formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1931 şi 1939 şi cel retrocedat în baza dispoziţiei atacate. Aceste aspecte sunt confirmate şi de concluziile coraportului de expertiză topografică, efectuat, în cauză, de expertul parte M.F. pe care instanţa de apel îl înlătură cu uşurinţă, fără argumente, arătând doar că este „selectiv” şi „speculativ”, având la bază aprecieri subiective.
Aprecierea făcută de instanţa de apel este superficială, întrucât coraportul, în baza căruia au fost formulate obiecţiuni de către apelanţi, are la bază date concrete, rezultate din înscrisurile dosarului, din analiza cărora rezultă următoarele concluzii:
- Conform planului parcelar al moşiei G., parcela este identificată precis. Singurul element de identificare al acesteia este numărul parcelei, care se regăseşte atât în actul de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1931, cât şi în planul parcelar al moşiei G. Prin suprapunerea planului parcelar cu planurile cadastrale actuale, rezultă că poziţia terenului se regăseşte, în momentul de faţă, la nord de comuna C., având, ca vecinătăţi, la vest-D.T., la Sud - Autostrada B.-C. şi la Nord-calea ferată.
- Expertul numit trebuia să prezinte toate aspectele relevante pentru expertiză. Acesta face trimitere la adresa din 27 mai 2011 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, din care reiese că Şoseaua D.P. nu a purtat nicio altă denumire, dar nu mai evidenţiază faptul că, în aceeaşi adresă, Primăria municipiului Bucureşti precizează că „arterele mai sus menţionate sunt distincte şi nu se intersectează” (strada C.N. şi Şos. D.P.). De aici există, cel puţin, un semn de întrebare referitor la concluzia expertului că Şoseaua D.P. se suprapune peste o porţiune din actuala stradă C.N.
Pornind de la ideea că Şoseaua D.P. s-ar suprapune peste o porţiune din actuala stradă C.N. şi analizând vecinătăţile din actul de vânzare-cumpărare din 10 ianuarie 1939, rezultă că terenul de 1,2 ha este constrâns la vest de terenul aparţinând Fundaţiei C.N. V.B., iar, la est, de Şoseaua D.P., însă, din cauza faptului că vecinătatea de la Nord sau Sud nu este clară (ca poziţie), nu se poate preciza exact.
Identificarea terenului din anul 1931, doar pe baza vecinătăţii precizate în actul din 1939, nu are suport tehnic, este o supoziţie care nu este susţinută nici de actul de proprietate, nici de planul parcelar al fostei moşii G.
În situaţia suprapunerii, se impunea a se indica, în mod concret, până la ce punct intervine această suprapunere.
În consecinţă, pentru soluţionarea corectă a litigiului se impune efectuarea unei noi expertize tehnice topografice, de către trei experţi, care să stabilească, cu certitudine, dacă există identitate de amplasament între terenul ce a aparţinut soţilor M. şi cel ce formează obiectul dispoziţiei atacate, cu consecinţe în ceea ce priveşte aplicarea, în cauză, sub acest aspect, a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001.
4. Referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, se încalcă principiul de drept resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, în cauză, neputând fi reţinută buna-credinţă a cumpărătoarei T.P.M., ca excepţie de la aplicarea principiului respectiv, faţă de calitatea acesteia, de mandatar al persoanelor îndreptăţite şi care a făcut toate demersurile pentru retrocedarea terenului din str. C.N.
În această calitate, pârâta T.P.M. a cunoscut situaţia juridică a imobilului din str. C.N. şi, totodată, faptul că o parte din terenul restituit aparţine reclamanţilor, nefiind deţinut de autoritatea administraţiei publice locale, la data soluţionării notificării.
Totodată, pentru terenul proprietatea reclamanţilor, este incidentă situaţia vânzării lucrului altuia, pe care cumpărătoarea putea să o cunoască, întrucât, încă de la data dobândirii calităţii de mandatar al persoanelor îndreptăţite, era înregistrat litigiul prin care soţii Iurea au solicitat constatarea dreptului de proprietate prin intervenirea prescripţiei achizitive, iar autoritatea administraţiei publice locale avea calitatea de pârâtă.
5. Hotărârea pronunţată încalcă prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată acordate intimatei pârâte T.P.M.
Având în vedere complexitatea cauzei şi aportul efectiv al avocatului pârâtei, cheltuielile de judecată acordate de instanţă sunt exagerate, întrucât munca apărătorului a fost limitată, în cauză, fiind administrată numai proba cu înscrisuri.
Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, în vederea completării probatoriului cu expertiză tehnică topografică, efectuată de o comisie de trei experţi; în subsidiar, au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, desfiinţării sentinţei şi, pe fond, admiterea, în parte, a cererii, constatarea nulităţii absolute parţiale a dispoziţiei din 2002 şi a procesului-verbal de punere în posesie din 2002 de Primăria Municipiului Bucureşti, precum şi constatarea nulităţii absolute parţiale a actelor subsecvente, şi anume contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 2004 de Biroul Notarial Public Asociaţi „M.I. şi M.S.” şi contractul de vânzare-cumpărare din 19 februarie 2003, în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 698,83 mp, proprietatea recurenţilor.
Intimaţii pârâţi nu au depus întâmpinare.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (cele susceptibile de această încadrare), Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Susţinerile referitoare la emiterea dispoziţiei nr. 437 din 12 iulie 2002, cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, deoarece emitentul, Primăria municipiului Bucureşti, nu era unitate deţinătoare a terenului în litigiu, la data respectivă, nu sunt întemeiate.
În esenţă, reclamanţii au arătat că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat posesia lor şi a autorilor lor asupra unei părţi din terenul inclus în dispoziţia sus-menţionată, începând cu anul 1970, şi că hotărârea pronunţată în uzucapiune probează, în mod absolut, dreptul lor de proprietate asupra terenului, ceea ce înseamnă că Primăria Municipiului Bucureşti nu era unitate deţinătoare, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, la data emiterii dispoziţiei în procedura acestei legi, în favoarea pârâţilor persoane fizice.
Este real că, în cazul acţiunii în constatarea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune, hotărârea de admiterea a acţiunii, rămasă irevocabilă, produce efecte retroactive, considerându-se că reclamantul este proprietar asupra bunului din momentul în care a început să exercite posesia.
În speţă, însă, sentinţa civilă nr. 7309 din 17 septembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 123 din 21 ianuarie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a constatat dobândirea de către recurenţi a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 698,83 mp, situat în Bucureşti, str. C.N., sector 3, prin uzucapiunea de 30 de ani, nu produce asemenea efecte în contradictoriu cu intimaţii din prezentul dosar, în favoarea cărora s-a emis dispoziţia contestată.
De asemenea, hotărârea judecătorească enunţată nu conduce la desfiinţarea dispoziţiei din 2002, pe motiv că emitentul nu era deţinător al imobilului inclus în dispoziţie, pentru partea din bun menţionată în hotărârea de uzucapiune, determinat de împrejurarea că nu exercita posesia asupra acestei părţi.
În primul rând, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, calitatea de „unitate deţinătoare” a imobilului notificat, în persoana emitentului dispoziţiei de restituire, nu presupune, în mod necesar, exercitarea unei posesii efective, ca stare de fapt, asupra bunului respectiv.
Conform dispoziţiilor din Capitolul II din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, „unitate deţinătoare”, în sensul legii, înseamnă, printre altele, „ entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică)”.
Legea nu se referă, deci, la calitatea de posesor al bunului, în explicitarea conţinutului noţiunii de „unitate deţinătoare”, ci la cea de entitate care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate privată sau publică asupra bunului notificat, enunţând, în acest sens, şi primăriile între persoanele care exercită un asemenea drept şi care, în consecinţă, sunt considerate „unităţi deţinătoare”, în înţelesul legii speciale de reparaţie. În litigiul de faţă, dispoziţia contestată a fost emisă de Primăria municipiului Bucureşti, în calitate de persoană care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate asupra terenului notificat, fără să prezinte relevanţă, în stabilirea acestei calităţi, dacă emitentul dispoziţiei exercita sau nu şi posesia efectivă asupra bunului respectiv.
Pe de altă parte, pronunţarea sentinţei în uzucapiune nu schimbă în nicio modalitate calificarea dată emitentului dispoziţiei, de „unitate deţinătoare”, însă, nu determinat de împrejurarea că hotărârea judecătorească menţionată (pronunţată la 17 septembrie 2002 şi rămasă irevocabilă la anul 2003) este ulterioară dispoziţiei contestate (12 iulie 2002), ci pentru că nu produce efecte în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, adevăraţii proprietari ai terenului.
Astfel, deşi în absenţa hotărârii în uzucapiune, dovada acestui fapt juridic, ca mod originar de dobândire a proprietăţii, nu poate fi făcută, în momentul pronunţării unei asemenea hotărâri, rămase irevocabile, efectele sale, cum s-a arătat deja, se produc din momentul în care reclamantul a început să exercite posesia, de la acest moment, posesorul bunului fiind considerat proprietar.
În speţă, reclamanţii sunt beneficiarii unei hotărâri favorabile în uzucapiune, prin care s-a constatat, în mod irevocabil, dobândirea dreptului de proprietate asupra unei părţi din terenul menţionat şi în dispoziţia contestată, prin uzucapiunea de 30 de ani.
Această hotărâre, deşi irevocabilă, se bucură de o putere relativă a lucrului judecat, în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, în condiţiile art. 1202 alin. (2) teza finală C. civ., deoarece pârâţii nu au fost părţi în procesul finalizat prin sentinţa civilă nr. 7309 din 17 septembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti şi, ca atare, nu au putut să-şi facă apărările necesare în legătură cu dreptul de proprietate invocat de reclamanţi, dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani. În plus, pârâţii din litigiul de faţă nu constituie „orice terţi” în raport cu sentinţa pronunţată în uzucapiune, ci reprezintă adevăraţii proprietari ai terenului, care, astfel, trebuia să participe, în această calitate, în litigiul în uzucapiune, iniţiat de reclamanţi. În acest sens, după cum a reţinut Tribunalul, dispoziţia contestată a fost emisă la 12 iulie 2002, deci, anterior soluţionării, în primă instanţă, a procesului în uzucapiune, şi a fost intabulată la 16 octombrie 2002, în cartea funciară, înainte de rămânerea irevocabilă a aceluiaşi proces. Mai mult, pentru cele deja arătate şi pentru argumentele ce se vor expune în continuare, dispoziţia din 12 iulie 2002 nu se circumscrie vreunui motiv de nelegalitate dintre cele invocate în dosarul de faţă, astfel încât, în baza actului respectiv, pârâţii persoane fizice trebuie consideraţi adevăraţii proprietari ai terenului pentru care s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, în favoarea reclamanţilor, fiind obligatoriu, cum s-a arătat deja, ca ei să participe în procesul declanşat de aceste părţi.
În concluzie, cum sentinţa civilă nr. 7309 din 17 septembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti nu este opozabilă pârâţilor persoane fizice din litigiul de faţă şi nici nu a fost pronunţată în contradictoriu cu adevăratul proprietar al imobilului, această hotărâre nu produce, în favoarea recurenţilor, efectele invocate de ei, în sensul că nu probează, împotriva pârâţilor, dreptul de proprietate asupra terenului şi, drept consecinţă, nici nu înlătură calitatea emitentului dispoziţiei de restituire, de unitate deţinătoare a acestui bun.
De asemenea, soluţia pronunţată în litigiul în revendicare purtat între aceleaşi părţi, respectiv decizia civilă nr. 654 din 5 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, irevocabilă, chiar dacă este ulterioară dispoziţiei contestate, cât şi sentinţei pronunţate în uzucapiune, este relevantă în ceea ce priveşte concluziile pe care le cuprinde în legătură cu titlul de proprietate invocat de către reclamanţi, acelaşi cu cel susţinut şi în prezentul proces, în combaterea legalităţii dispoziţiei din 2002. Astfel, prin decizia nr. 654/2007, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, absolută în raport cu reclamanţii din litigiul de faţă, părţi în procesul respectiv, că „în timp ce reclamanta contestatoare (T.P.M.) efectua demersurile pentru retrocedarea terenului, în baza Legii nr. 10/2001, pârâta I.I., şef serviciu al SC T. SA, care avea evidenţa situaţiei terenului şi care, în această calitate, îi transmitea pe cale oficială, informaţiile solicitate reclamantei, (…) se judeca pentru dobândirea prin uzucapiune a terenului, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti. Aşadar, această pârâtă, I.I., care gestiona situaţia terenului la SC T. SA şi care cunoştea că terenul era revendicat de foştii proprietari, solicita, în acelaşi timp, constatarea calităţii sale de proprietar, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti”. În acest sens, a concluzionat Curtea că „pârâţii (I.I. şi I.V.) au dobândit titlul prin manopere dolosive, fiind de rea credinţă”.
În consecinţă, şi prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 654/2007 sunt înlăturate, cu putere de lucru judecat absolută, efectele hotărârii în uzucapiune, în contradictoriu cu pârâţii din litigiul de faţă, care au aceeaşi poziţie procesuală cu pârâta T.P.M., reclamantă în cadrul acţiunii în revendicare.
Au mai susţinut recurenţii că dispoziţia din 2002 este nelegală, întrucât vizează, pentru o parte din imobilul care formează obiectul acesteia, respectiv pentru terenul solicitat în dosarul de uzucapiune, un bun litigios.
Această împrejurare, deşi reală, nu determină nulitatea dispoziţiei contestate.
Astfel, la data emiterii dispoziţiei, 12 iulie 2007, dosarul în uzucapiune nu era soluţionat nici măcar în primă instanţă.
Raportat la circumstanţele particulare ale speţei, însă, nu exista, niciun motiv pentru ca unitatea deţinătoare să amâne rezolvarea notificării până la soluţionarea irevocabilă a dosarului iniţiat de reclamanţi sau să emită dispoziţie de respingere a cereri de restituire, determinat de existenţa acestui litigiu.
În primul rând, aşa cum au reţinut instanţele anterioare, notificările pârâţilor au fost formulate în lunile iulie şi august 2001, iar acţiunea în uzucapiune a fost pornită la 12 octombrie 2001, de către reclamanţi. Deci, la data formulării notificărilor, nu era înregistrat nici un litigiu pe rolul instanţelor.
Pe de altă parte, unitatea deţinătoare a constatat că pârâţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru terenul notificat, din care face parte şi terenul obiect al dosarului de uzucapiune, aspect confirmat şi în prezentul litigiu, astfel încât nu exista niciun motiv pentru a se abţine de la emiterea dispoziţiei de restituire, contrar celor susţinute de recurenţi.
De asemenea, sub aspectul în discuţie, în mod corect, instanţa de apel a considerat că această situaţie profită pârâţilor, iar nu recurenţilor.
De plano, formularea notificărilor de către persoanele îndreptăţite, în temeiul Legii nr. 10/2001, are drept efect, potrivit art. 21 din această lege, indisponibilizarea bunurilor notificate, în sensul abţinerii persoanelor implicate, unitate deţinătoare şi terţi, de a încheia acte juridice cu privire la bunurile notificate. Textul de lege nu face vorbire despre interdicţia constatării dreptului de proprietate în favoarea terţilor, în baza unor fapte juridice, cum este şi cazul uzucapiunii, şi nici nu ar fi fost posibilă o asemenea referire, deoarece, faptele juridice presupun îndeplinirea altor condiţii, independente de manifestarea de voinţă concomitentă a persoanelor implicate, exprimată într-un act juridic.
Cu toate acestea, în speţă, în raport de considerentele deciziei pronunţate în revendicare şi în care se constată reaua credinţă a reclamanţilor din prezentul dosar la obţinerea titlului lor de proprietate, în niciun caz nu se poate reţine că existenţa litigiului în uzucapiune reprezenta un impediment pentru emiterea dispoziţiei din 2002.
În concluzie, dispoziţia sus-menţionată nu a fost emisă cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 10/2001 (art. 21, în forma actuală), nici din perspectiva calităţii emitentului actului, nici a celorlalte motive de nulitate invocate în cadrul acestui motiv de recurs.
2. Critica referitoare la întinderea dreptului pârâţilor la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, şi anume ¾ din imobil, determinat de împrejurarea că aceste părţi nu sunt şi moştenitorii proprietarului coindivizar G.M., este invocată omisso medio, cu excluderea căii de atac a apelului, şi, ca urmare, nu poate fi examinată de prezenta instanţă. Aceasta, deoarece, în cazul litigiilor în care hotărârile pronunţate sunt susceptibile de apel şi respectiv, recurs, motivele căilor de atac trebuie formulate din grad în grad, iar recursul vizează legalitatea hotărârii pronunţate în apel. Cum, în faza procesuală anterioară, recurenţii nu au contestat mărimea cotei din drept, cuvenită intimaţilor, pentru imobilul în litigiu, în mod firesc, instanţa de apel nu s-a preocupat de acest aspect, iar Înalta Curte nu-l poate examina direct în recurs, nefiind un motiv de ordine publică.
3. Susţinerile referitoare la lipsa identităţii între terenul pentru care s-a emis dispoziţia contestată, în favoarea pârâţilor, şi cel aflat în proprietatea autorilor lor, precum şi la necesitatea completării probatoriului, sub acest aspect, de asemenea, nu pot fi verificate de prezenta instanţă, deoarece supun discuţiei reevaluarea situaţiei de fapt în raport de dovezile administrate şi aprecieri ale instanţei de apel în materie de completare a probatoriului, deci, chestiuni de pretinsă netemeinicie a hotărârii atacate.
În esenţă, recurenţii prezintă şi interpretează înscrisurile administrate în dosarul întocmit în faza procedurii administrative, pe care le coroborează cu expertiza întocmită, în proces, de expertul parte M.F., propus de ei, concluzionând că există dubii cu privire la identitatea de imobile; critică concluziile expertizei întocmite de expertul numit de instanţă şi susţin necesitatea întocmirii unui nou raport, de către o comisie formată din trei experţi, contestând măsura Curţii, de respingere a obiecţiunilor la raport şi a cererii pentru o nouă expertiză.
Toate aceste critici, care, cum s-a arătat, vizează chestiuni de interpretare a probelor administrate şi aprecieri ale instanţei în materia încuviinţării unor probe, nu mai pot fi cenzurate de prezenta instanţă, faţă de actuala structură a recursului, care permite doar critici de nelegalitate, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Prin urmare, Înalta Curte nu le va avea în vedere în soluţionarea recursului.
4. Raportat la argumentele prezentate în examinarea primului motiv de recurs, nu se poate reţine că hotărârea în uzucapiune produce efecte faţă de pârâţii persoane fizice, astfel încât nu se poate considera că reclamanţii sunt proprietarii terenului, în baza hotărârii menţionate. În aceste condiţii, nu se poate pune problema încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate în prezentul dosar pentru un bun care aparţine altei persoane decât vânzătorul şi nici a încălcării principiului de drept, în materia efectelor nulităţii, „resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”-„anularea dreptului transmiţătorului atrage anularea dreptului dobânditorului”.
În acest context, nu mai interesează nici poziţia subiectivă a pârâtei T.P.M., de vreme ce actele juridice au fost încheiate cu adevăratul proprietar al terenului, în calitate de vânzător.
Prin urmare, criticile subsumate acestui motiv de recurs nu pot fi primite, contractele de vânzare-cumpărare contestate de reclamanţi fiind, pe deplin, valabile.
5. În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, deşi reclamanţii nu precizează, în cererea de recurs, dacă înţeleg să conteste cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi în primă instanţă sau în apel, prin invocarea aplicării greşite a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se deduce că susţinerile vizează cheltuielile de judecată din primă instanţă acordate în favoarea pârâtei T.P.M., deoarece, numai cu privire la aceste cheltuieli, instanţa a procedat la aplicarea textului de lege menţionat.
Referitor la aceste cheltuieli, critica nu poate fi primită, întrucât aprecierea primei instanţe, confirmată de Curtea de Apel, privind cuantumul lor, raportat la volumul de muncă depus de avocatul pârâtei în favoarea căreia au fost acordate şi la complexitatea cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie a hotărârii, sub acest aspect, iar nu de nelegalitate, incompatibilă cu structura recursului, pentru argumentele deja arătate.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, în ceea ce priveşte acele susţineri susceptibile de încadrare în acest caz de modificare.
În baza art. 316 cu referire la art. 298 şi art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenţi la plata sumei de 5.590 RON către intimaţii I.M., N.C., G.G., R.A., D.V.N., F.V., S.M. şi T.P.M., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform înscrisurilor depuse la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I.V. şi I.I. împotriva deciziei civile nr. 220 din 7 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 5.590 RON către intimaţii I.M., N.C., G.G., R.A., D.V.N., F.V., S.M. şi T.P.M., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1313/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1330/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
