ICCJ. Decizia nr. 1332/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1332/2014

Dosar nr. 515/39/2013

Şedinţa publică din 8 mai 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 682 din 30 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Suceava a fost respinsă ca nefondată plângerea având ca obiect Legea nr. 10/2001, formulată de reclamantul M.D.M.A. prin mandatar I.M.E. în contradictoriu cu pârâta Comuna P. prin Primar, judeţul Suceava.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin testamentul din 1927, E.G.M.D. a lăsat fiului său, D.M.A.D.D.M. parte din suprafaţa de 33 ha teren aferent conacului boieresc, din moşia L.

În baza Decretului nr. 83/1949, conform extrasului Direcţiei Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, din proprietatea lui D.M. a trecut la stat suprafaţa de 50 ha teren, arabil, păşune, livezi şi conace.

Prin titlurile de proprietate din 24 martie 2003 şi din 3 iunie 2003, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru întreaga suprafaţă cu care autorul său a figurat în evidenţele arhivei naţionale.

Din adeverinţa din 16 mai 2001 a Comunei P. s-a reţinut că în jurul conacului se află suprafaţa de 50 ari arabil şi 50 ari livezi.

Faptul că în titlul de proprietate s-a înscris alt amplasament pentru terenul în litigiu, a reţinut prima instanţă, nu constituie un motiv pentru o nouă restituire, atâta timp cât reclamantul a acceptat punerea în posesie şi eliberarea titlului neconforme vechiului amplasament.

Cum, actul reparatoriu s-a făcut în baza Legii nr. 18/1991, o nouă restituire conform Legii nr. 10/2001 nu este posibilă, astfel încât instanţa de fond a respins plângerea ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, în motivarea căruia a arătat că hotărârea a fost pronunţată fără a avea un fundament probatoriu, fiind rezultatul unei concluzii greşite. Astfel, s-a omis aspectul că cererea reclamantului nu se bazează pe dreptul de proprietate pe care acesta îl are după autorul său, defunctul D.M., ci pe calitatea acestuia de moştenitor testamentar după bunica sa, E.G.D.M., care, prin testamentul autentificat din 10 octombrie 1927 la Tribunalul Baia, i-a testat acest teren.

Prin testamentul din 1927, E.G.M.D. a lăsat fiului său, D.M.A.D.D.M. parte din suprafaţa de 33 ha teren aferent conacului boieresc, din moşia L.

Din adeverinţa din 16 mai 2001 a Comunei P. s-a reţinut că în jurul conacului se află suprafaţa de 50 ari arabil şi 50 ari livezi.

Cum, actul reparatoriu s-a făcut în baza Legii nr. 18/1991, o nouă restituire conform Legii nr. 10/2001 nu este posibilă, astfel încât instanţa de fond a respins plângerea ca nefondată.

A precizat că acest teren nu este inclus în suprafaţa de teren asupra căreia i s-a reconstituit dreptul de proprietate după autorul său, D.M.

A mai arătat că a deţinut terenul în litigiu până în anul 1945, când a fost deposedat de acesta, terenul făcând obiectul Decretului de expropriere nr. 83/1949.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr. 61 din 18 octombrie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.D.M.A., reţinând, în esenţă, că din nicio probă a dosarului nu rezultă că terenul de 1 ha solicitat nu este inclus în terenul provenit de la autorul reclamantului, D.M., şi că este distinct de suprafaţa care a aparţinut acestuia, conchizând că de la familia M. a fost preluată la stat o suprafaţă de 50 de hectare, care a fost restituită integral (în ceea ce priveşte întinderea) conform titlurilor de proprietate din 3 iunie 2003 şi din 24 martie 2003.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul M.D.M.A., care, prin decizia civilă nr. 6122 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis, fiind casată hotărârea atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

A reţinut instanţa de recurs că din cuprinsul raportului de expertiză efectuat la instanţa de fond, rezultă că familiei M. i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa totală de 50 ha, fiind emise titlurile de proprietate din 3 iunie 2003 şi din 24 martie 2003, însă amplasamentul suprafeţei de 1 ha din pct. „X”, solicitată de reclamant, nu se regăseşte în titlurile de proprietate enunţate mai sus. Că terenul în litigiu face parte dintr-o parcelă de 33 ha care anterior anului 1950 a aparţinut boierului D.M.A.D.D.M. şi pe care, ulterior desfiinţării I.A.S.-urilor, au fost comasaţi alţi cetăţeni, printre care şi M.N.

Aşadar, s-a conchis că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, în sensul că suprafaţa de 1 ha solicitată de reclamant s-ar regăsi în titlurile de proprietate mai sus enunţate, în condiţiile în care din probele administrate în cauză rezultă că terenul în suprafaţă de 1 ha, solicitat de reclamant, se află în comuna P., pct. „X”, judeţul Suceava şi că nu este inclus în titlurile de proprietate din 3 iunie 2003 şi din 24 martie 2003.

Investită cu rejudecarea apelului, Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr. 6 din 20 martie 2014, a admis apelul declarat de reclamantul M.D.M.A., prin mandatar I.M.E., împotriva sentinţei civile nr. 682 din 30 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia civilă, în Dosarul nr. 3744/86/2008.

A schimbat în totalitate sentinţa civilă nr. 682 din 30 martie 2010 a Tribunalului Suceava, în sensul că:

A admis acţiunea formulată de reclamantul M.D.M.A., în contradictoriu cu pârâta Comuna P., prin primar şi, în consecinţă:

A obligat pârâta să restituie reclamantului, în natură, suprafaţa de 1 ha teren, din intravilanul satului L., comuna P., judeţul Suceava, identificată în planul de situaţie al raportului de expertiză întocmit de expert R.I. de la Dosar nr. 3744/86/2008 al Tribunalului Suceava, suprafaţa de teren învecinată la N cu drum, la S cu pârâu, la E cu T.Z. şi drum, la V cu R.M., H.A., B.I., M.A. şi C.M. şi situată la locul numit „X”.

A respins acţiunea formulată de reclamantul M.D.M.A., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia comunală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 P. şi Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava pentru lipsă legitimare procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

În testamentul autentificat din 19 octombrie 1927 de Tribunalul Baia se relevă că bunica reclamantului, E.G.D.M., a testat nepotului ei conacul cu atenasele de pe moşia L., de pe teritoriul comunei H., judeţul Fălticeni şi teren în suprafaţă de 33 ha din jurul conacului.

Adeverinţa din 16 mai 2001, emisă de Primăria comunei P., relevă că autorul reclamantului, M.D.M.A. a fost expropriat în baza Decretului-lege nr. 83/1949 de suprafaţa de 50 ha teren, conac şi suprafaţa de 44 ha teren pădure, precum şi aspectul că în jurul conacului se afla suprafaţa de 0,50 ha teren arabil şi 0,50 ha livezi.

Din certificatul din 3 aprilie 2001 emis de Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului (Dosar nr. 712/227/2006 al Judecătoriei Fălticeni) rezultă că autorul reclamantului, M.D.M.A., a fost expropriat conform Decretului-lege nr. 83/1949 de suprafaţa totală de 94 ha teren, din care 44 ha teren pădure, şi 50 ha teren agricol (43 ha arabil, 6 ha păşune, 0,50 ha livezi şi 0,50 ha conac).

Însă, din adresa din 10 decembrie 2001 rezultă că autorul reclamantului a fost dislocat din comuna P., judeţul Suceava, fixându-i-se domiciliul obligatoriu în oraşul Fălticeni, conform Decretului-lege nr. 83/1949, în urma exproprierii, fiind considerat moşier, deoarece poseda 160 ha teren, din care 50 ha pădure.

Potrivit certificatului de moştenitor din 25 februarie 2003 reclamantul este moştenitorul defunctului D.M., decedat la data de 1 martie 1976, în calitate de fiu.

Raportul de expertiză efectuat în cauză de expert R.I. evidenţiază că terenul solicitat face parte din suprafaţa de 33 ha teren care a existat în jurul conacului boieresc (aspect reţinut de expert din testamentul bunicii reclamantului şi relatările vecinilor), fiind identificat în planul de situaţie ataşat expertizei.

De asemenea, se evidenţiază de către expert că asupra acestui teren, de la locul „X”, i s-a eliberat titlul de proprietate din 2000 numitei M.N., deşi aceasta nu apare în registrul agricol al comunei din perioada 1959-1962 cu acest teren la locul în litigiu, iar soţul ei, conform certificatului emis de Arhivele Statului Suceava, a fost împroprietărit în anul 1945, pe moşia A. cu un ha teren şi nu pe moşia M. Aceste aspecte au fost confirmate şi de înscrisurile depuse la dosar (Dosar nr. 712/227/2006 al Judecătoriei Fălticeni).

Prin titlurile de proprietate din 3 iunie 2003 şi din 24 martie 2003, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate după autorul său asupra suprafeţei totale de 50 ha teren, care, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză şi cum a statuat instanţa de recurs prin decizia de casare, nu cuprinde şi terenul în litigiu.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse, până la data soluţionării notificării.

La pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se prevede că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţeleg orice acte juridice translative de proprietate, actele juridice care atestă calitatea de moştenitor, orice acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [cazurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din lege]; orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective; pentru mediul rural, extras de pe registrul agricol); expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptăţită înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale etc.

Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” are, deci, în accepţiunea legii reparatorii, un conţinut mai larg decât cel al noţiunii similar corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor actului normativ, în spiritul şi finalitatea acestei legi. Ceea ce este important în accepţiunea legii speciale este de a se stabili dacă bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptăţite sau a ascendentului acesteia la data preluării abuzive.

Or, din adresa din 10 decembrie 2001 rezultă că reclamantul a făcut dovada că autorul său poseda o suprafaţă de 160 ha teren.

Acest înscris coroborat cu testamentul autentificat din 19 octombrie 1927 de Tribunalul Baia şi raportul de expertiză efectuat în cauză de expert R.I. relevă că din terenul provenit de la autorii reclamantului, un hectar este situat în intravilan, la locul „X”, făcând parte din suprafaţa de teren care a existat în jurul conacului boieresc şi care nu a fost restituită reclamantului în baza Legilor fondului funciar, nefiind înscrisă în titlurile de proprietate din 3 iunie 2003 şi din 24 martie 2003.

În conţinutul acţiunii de „preluare abuzivă” în sensul Legii nr. 10/2001, astfel cum este definită prin prevederile art. 2 din actul normativ menţionat, se include, potrivit lit. i) a acestui text şi orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal.

Existenţa de facto a bunului solicitat în detenţia pârâtei Comuna P. atestă preluarea abuzivă a acestui teren, incidente fiind dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Deci, actele menţionate şi analizate conduc la concluzia dovedirii calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului, atât în ce priveşte statutul de moştenitor al fostului proprietar, cât şi dreptul subiectiv al acestuia, impunându-se, deci, în considerarea dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum şi a aspectului sus reţinut vizând împroprietărirea în anul 1945 a soţului numitei M.N. pe moşia A. cu 1 ha teren şi nu pe moşia M., restituirea în natură a terenului solicitat.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâta Comuna P., invocând incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 182 din 23 ianuarie 2013 a admis recursul pârâtei Comuna P., a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

A reţinut instanţa de recurs că prevederile Legii nr. 10/2001 au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare inclusiv în raport cu prevederile legilor fondului funciar, Legea nr. 18/1991 şi, respectiv, Legea nr. 167/1997.

Prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi însă folosite pentru eludarea dispoziţiilor restrictive prevăzute de alte acte normative reparatorii, caz în care, instanţele au a argumenta împrejurările pentru care reţin incidenţa dispoziţiilor acestei legi de reparaţie cu privire la raporturile deduse în concret judecăţii.

În consecinţă, învestite cu soluţionarea unor cererii de restituire având ca obiect terenuri preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, instanţele au a verifica dacă regimul acestor terenuri a fost sau nu reglementat prin dispoziţiile legilor funciare şi respectiv, dacă, funcţie de caracteristicile terenurilor şi modalitatea concretă de preluare, persoanele interesate pot obţine măsuri reparatorii, în complinirea celor acordate în procedurile legilor funciare, şi în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În măsura în care, în raport de împrejurările de fapt ale cauzei, se constată că terenul pentru care s-a declanşat procedura Legii nr. 10/2001 nu a făcut obiect al măsurilor reparatorii acordate în baza legilor funciare şi nici nu este exceptat, prin dispoziţiile art. 8, de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, instanţa avea a verifica şi motiva în concret, soluţia adoptată din perspectiva prevederilor acestei legi de reparaţie.

Anume, instanţa are a stabili condiţiile concrete în care s-a produs deposedarea abuzivă de către stat, în înţelesul prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 [nefiind suficientă indicarea normei prevăzute de lit. i)], argumentele pentru care reţine calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului la măsuri reparatorii din perspectiva prevederilor art. 3 şi art. 4 din lege şi, în fine, considerentele pentru care a optat pentru una din categoriile de măsuri reparatorii dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 1 ale legii în speţa supusă analizei, împrejurarea că reclamantul a apelat la procedura Legii nr. 18/1991 pentru a obţine reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile de care autorul său D.M. a fost deposedat de stat prin expropriere, în baza Decretului nr. 83/1949, nu este contestată.

Potrivit prevederilor art. 39 din Legea nr. 18/1991, persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum şi al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moştenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 (de 50 ha), de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi, în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9.

Potrivit lucrărilor dosarului, reclamantului M.D.M.A. i-au fost emise în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991, în calitate de moştenitor al lui D.M., două titluri de proprietate: titlul din 24 martie 2003, pentru o suprafaţă de 10 ha teren situat în tarlaua din intravilanul satului L., comuna P. şi titlul din 3 iunie 2003, pentru o suprafaţă de 40 ha de teren situat în tarlalele din extravilanul aceleiaşi localităţi, titluri totalizând o suprafaţă totală de 50 ha de teren, limită impusă prin prevederile art. 39 din Legea nr. 18/1991.

Prin notificarea formulată la data de 11 iunie 2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a unei suprafeţe de 1 ha teren, pretinzând că, pe vechiul amplasament, acest teren are categoria intravilan şi nu agricol, cu menţiunea că, după expropriere, construcţia conac edificată pe acest teren a fost demolată, caz în care pentru acest teren ar fi incidente prevederile a Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că acest teren, pe amplasamentul invocat în notificare, nu se regăseşte evidenţiat în titlurile de proprietate emise în procedura Legii nr. 18/1991, mai sus arătate, astfel cum eronat au reţinut instanţele de fond la judecata în primul ciclu procesual, este în afara oricărui dubiu.

De altminteri, acesta a fost şi motivul care a stat la baza măsurii de casare cu trimitere, dispusă în temeiul art. 314 C. proc. civ. în primul ciclu procesual, instanţa de recurs statuând cu privire la obligaţia instanţei de trimitere de a clarifica împrejurările de fapt relative la situaţia terenului care face obiectul notificării formulate în procedura Legii nr. 10/2001.

Totodată, faptul că acest teren, pe amplasamentul invocat de reclamant în notificare, a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, că pentru acest teren au fost emise titluri de proprietate unor terţe persoane, care nu sunt părţi în acest litigiu, titluri care nu au fost desfiinţate în cadrul unor proceduri judiciare, este, de asemenea, necontestat.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză acest teren se identifică, parţial, cu suprafaţa de 9000 mp situată în intravilanul localităţii şi este deţinut de familia M., caz în care, în raport de menţiunile titlului de proprietate emis numitei M.N.

Este de observat, că titlul de proprietate emis numitei M.N. a făcut obiectul judecăţilor finalizate prin pronunţarea sentinţelor civile nr. 1194 din 10 aprilie 1998 şi, respectiv, nr. 1601/2001 a Judecătoriei Fălticeni, rămasă definitivă prin respingerea recursului prin decizia nr. 3815/2001 a Tribunalului Suceava

Emiterea unor titluri de proprietate în favoarea unor terţe persoane pe vechiul amplasament al moşiei M. a fost clarificată de expertul R.I., care a arătat în cuprinsul expertizei că terenul în suprafaţă de 33 ha aferent conacului care a aparţinut fostului boier D.M.A.D.D.M. (fosta moşie M.) a făcut obiectul unor comasări în anul 1954, cu ocazia înfiinţării întreprinderilor agricole de stat, dată la care aceste terenuri au fost atribuite la schimb altor persoane, printre care se regăsesc şi persoanele împroprietărite în baza legii reformei agrare din 1945 în fosta moşie.

În atare condiţii, instanţa de trimitere avea a clarifica şi statua dacă reclamantul a obţinut sau nu reconstituirea dreptului de proprietate în considerarea terenului în litigiu în procedura Legii nr. 18/1991, însă pe un alt amplasament din intravilanul localităţii, astfel cum constant s-a apărat pârâtul în proces, respectiv dacă în cele 50 ha teren reconstituite în limita prevăzută de prevederile art. 39 din Legea nr. 18/1991 se includ şi cele 33 ha preluate de stat din patrimoniul autorului său, D.M., în aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 83/1949, pentru care însă punerea în posesie, consecinţă a comasărilor de teren efectuate în anul 1954, s-a realizat pe un alt amplasament.

În acest context al analizei este de observat că reclamantul deşi invocă dobândirea terenului de 33 ha aferent conacului de la bunica sa, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, exproprierile în baza Decretului nr. 83/1949 au vizat nu patrimoniul bunicii, ci patrimoniul tatălui său, M.D., născut la data de 9 iulie 1890 (din 16 mai 2001 emisă de Primăria comunei P., adresa Direcţiei Instanţelor Militare din Ministerul de Justiţie, copia extras eliberată de Direcţia Arhivelor Naţionale, certificatul din 8 aprilie 2001 emis de Direcţia Judeţeană Suceava a Arhivelor Statului).

În măsura în care instanţa de trimitere constată că reclamantul ar fi îndreptăţit la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 1 ha teren intravilan în procedura Legii nr. 10/2001, în complinirea măsurilor reparatorii primite în procedura Legii nr. 18/1991, instanţa de trimitere, în raport de situaţia juridică actuală a terenului indicat în notificare, are a statua, motivat, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, cu privire la tipul de măsuri reparatorii ce se impun a fi acordate.

Aşa fiind, constatând că instanţa de trimitere nu a stabilit împrejurările de fapt ale cauzei, respectiv, nu a respectat îndrumările statuate prin decizia de casare anterioară, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a admis recursul declarat de pârât, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a se conforma celor statuate în considerentele acestei decizii.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 9 aprilie 2013.

Prin decizia civilă nr. 26 din 13 iunie 2013 Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.D.M.A.

Analizând apelul sub aspectul motivelor invocate şi în raport de indicaţiile instanţei de casare Curtea a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată petentul a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 1 ha teren intravilan situat în centrul satului L., comuna P., judeţul Suceava, la locul numit „X”. Susţine petentul că acest teren a aparţinut bunicii sale E.G.M.D. şi a fost testat în favoarea sa prin testamentul autentificat din 19 octombrie 1927 de Tribunalul Baia.

La dosarul cauzei a fost depus acest testament în care se face menţiunea că bunica sa îi transmite conacul, atenanşele şi împrejmuirile acestuia precum şi suprafaţa de 33 ha teren aferentă conacului.

Reclamantul nu a făcut nici o dovadă cu privire la preluarea acestui teren la stat de la bunica sa. În schimb, la dosarul cauzei s-a depus certificatul eliberat de Arhivele Naţionale prin care se face dovada exproprierii conform Decretului-lege nr. 83/1949 a autorului petentului, D.M. cu suprafaţa de 94 ha teren din care 43 ha teren arabil, 6 ha păşune, 0,50 ha livezi, 0,50 ha conace şi 44 ha pădure, teren situat în satul L., comuna H. Este indiscutabil că, atât conacul, cât şi terenul aferent acestuia expropriat de la autorul petentului sunt cele care au aparţinut bunicii sale, în cauză nefăcându-se nici o dovadă, în sensul că ar fi existat două moşii diferite: una aparţinând bunicii sale şi una tatălui său, ambele situate pe teritoriul satului L., comuna H. De altfel, chiar avocata reclamantului a confirmat la ultimul termen de judecată că a existat un singur conac şi că probabil imobilul testat în favoarea petentului de bunica sa a fost trecut în rolul tatălui său datorită faptului că reclamantul la vremea respectivă era minor. Şi în declaraţia olografă a numitului C.I., ce a fost folosită în dosarul de reconstituire a dreptului de proprietate la Comisia de fond funciar se face vorbire tot despre o singură moşie ce a aparţinut familiei reclamantului, moşie care cuprindea şi conacul de lângă biserică.

A mai reţinut instanţa că reclamantul a formulat şi cereri de reconstituire a dreptului de proprietate la Comisia Locală de Fond Funciar P., atât în anul 1997, când a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru teren agricol şi teren pădure, cât şi în anul 2000, când a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 50 ha teren agricol. Prin titlul de proprietate din 24 martie 2003 s-a reconstituit în favoarea reclamantului, în calitate de moştenitor al defunctului D.M., dreptul de proprietate cu privire la suprafaţa de 10 ha teren arabil situat în intravilanul satului L., comuna P., iar prin titlul de proprietate din 3 iunie 2003 s-a reconstituit în favoarea reclamantului, după acelaşi autor, dreptul de proprietate cu privire la suprafaţa de 40 ha teren din care 11,2 ha teren arabil, 14,27 ha teren livadă, 0,89 ha păşune şi 13,64 ha fâneţe. Practic, prin cele două titluri de proprietate s-a reconstituit în favoarea reclamantului dreptul de proprietate pentru întreaga suprafaţă de teren agricol situată pe raza satului L. şi care fusese expropriată de la autorul său D.M., conform certificatului eliberat de Arhivele Naţionale. Este real că în titlurile de proprietate eliberate nu se regăseşte suprafaţa de 1 ha teren aferentă vechiului conac, situată la locul Biserică, acest aspect fiind confirmat de raportul de expertiză efectuat în cauză. Însă, la fel de real este că pentru întreaga suprafaţă de teren aferentă conacului, ce fusese expropriată de la autorul reclamantului s-a reconstituit dreptul de proprietate reclamantului chiar dacă reconstituirea nu a operat pe vechiul amplasament, dispoziţiile Legii nr. 18/1991, astfel cum erau în vigoare la data formulării cererilor de reconstituire permiţând acest lucru. O posibilă explicaţie ar constitui-o tocmai faptul că pentru parte din terenul aferent fostului conac s-a reconstituit sau constituit dreptul de proprietate în favoarea altor persoane, fiindu-le eliberate titluri de proprietate anterior reclamantului.

Ca urmare, Curtea a apreciat că reclamantul a uzat de dispoziţiile Legii nr. 18/1991 cu modificările şi completările ulterioare, obţinând reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la întreaga suprafaţă de teren cu care autorul său figurează expropriat în temeiul Decretului-lege nr. 83/1949, chiar dacă această reconstituire nu s-a realizat pe vechiul amplasament şi că nu a făcut dovada în acest cadru procesual că ar fi îndreptăţit la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru vreo altă suprafaţă de teren. Nu există nici o dovadă la dosar că în afara terenului arabil expropriat de la autorul său, acesta sau bunica sa ar mai fi avut pe raza satului L., comuna P. şi alt teren care să fi fost preluat la stat şi pentru care reclamantul să nu fi obţinut reparaţiuni până în prezent. Adresa Ministerului Justiţiei, Direcţia Instanţelor Militare nu face dovada proprietăţii autorului său cu privire la o suprafaţă mai mare de teren întrucât aceasta atestă doar faptul că autorul reclamantului a fost dislocat conform Decretului nr. 83/1949, fiind considerat moşier întrucât poseda 160 ha teren din care 50 ha pădure.

Însă, în cauză s-a făcut dovada exproprierii autorului reclamantului D.M. doar cu privire la suprafaţa de 94 ha teren, din care 50 ha teren arabil, pentru care s-a reconstituit deja dreptul de proprietate în conformitate cu Legea nr. 18/1991 cu modificările şi completările ulterioare. Nu s-a făcut dovada proprietăţii autorului reclamantului sau a bunicii acestuia cu privire la alte suprafeţe de teren arabil situate pe raza satului L. decât cele pentru care s-a reconstituit deja dreptul de proprietate.

Împotriva acestei decizii a formulat cererea de revizuire M.D.M.A., înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava la data de 15 iulie 2013.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuientul a arătat că prin cererea de apel a investit instanţa de judecată să anuleze hotărârea Comisiei Judeţene din 12 iulie 2006, care i-a respins notificarea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, prin care a cerut restituirea în natură a suprafeţei de 1 ha teren intravilan în pct. „X”, situat în sat L., comuna P., judeţul Suceava, testat de bunica sa E.G.M.D. prin testamentul autentificat din 19 octombrie 1927.

A dovedit Curţii de Apel Suceava, prin apelul formulat, că soluţia instanţei de fond este rezultatul unei concluzii greşite, pentru ca instanţa în mod greşit a stabilit că, odată reconstituită suprafaţa de 50 ha teren, în baza Legii nr. 18/1991, după autorul său (tatăl său) D.M., în calitate de moştenitor legal al acestuia, nu mai are dreptul să beneficiez de altă suprafaţă de teren, cum este cea notificată în temeiul Legii nr. 10/2001.

În mod hilar, Curtea de Apel Suceava, în decizia nr. 26 din 13 iunie 2013 (pronunţată în al III-lea ciclu procesual), reiterează de trei ori aceleaşi aspecte şi considerente greşite, preluate şi interpretate din sentinţa civilă pronunţată de instanţa de fond, în final ajungând la aceleaşi concluzii greşite, stabilite de instanţa de fond, respingându-i apelul, ca nefondat.

Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel Suceava, în decizia pronunţată, a cărei revizuire o solicită prin prezenta cerere, a omis să cerceteze şi să stabilească faptul că cererea sa de apel (prin care a învestit instanţa) nu se bazează pe dreptul de proprietate pe care-l are, după autorul său (tatăl său) defunctul D.M., ci pe calitatea sa de moştenitor testamentar după bunica sa E.G.M.D., care i-a testat acest teren de 1 ha intravilan în pct. „X” ce face obiectul litigiului dedus judecăţii.

Dovada superficialităţii analizei Curţii de Apel Suceava o constituie însuşi testamentul de la bunica sa, act care clarifică împrejurările omise a fi cercetate de această instanţă, şi anume: „(...) las fiului meu M.D.M.A. o întindere de 63 ha teren tot din moşia L., mai sus alcătuită, ce vor rămâne după preluarea celor 33 ha din jurul conacului, delimitând astfel cotitatea disponibilă ce am lăsat-o soţului şi nepotului meu, adică jumătate din averea rămasă după mama mea.”

De unde rezultă că moşia familiei, ce a aparţinut bunicii sale E.G.M.D. rămasă de pe urma mamei sale, avea o întindere ce cuprindea următoarele suprafeţe distincte: 63 ha teren lăsate fiului său, M.D.M.A. (tatăl lui); 33 ha plus conacul şi terenul din jurul conacului, testate lui, prin acelaşi testament indicat, cotitatea disponibilă pentru soţul său M.D.M.A., toate aceste suprafeţe însumând jumătate din averea rămasă de pe urma mamei sale.

Curtea de Apel Suceava a pronunţat o decizie nelegală, întrucât a omis să cerceteze apelul său sub aspectul calităţii de moştenitor testamentar de pe urma bunicii sale E.G.M.D., întreaga sa motivare axându-se pe calitatea lui de moştenitor legal faţă de autorul său D.M.

Ca atare, în mod confuz şi greşit, Curtea de Apel Suceava, copiind concluziile greşite ale instanţei de fond, în mod inadmisibil i-a respins apelul, fără să analizeze calitatea sa de moştenitor testamentar, fapt ce se încadrează în limitele prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., denumită în literatura de specialitate „minus petita”.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia nr. 26 din 13 iunie 2013, a omis să stabilească faptul că, prin testamentul autentificat în anul 1927, el a avut posesia terenului solicitat în prezentul litigiu până în anul 1945, când a fost deposedat de proprietate.

Ulterior acestei perioade, a fost emis Decretul nr. 83/1949 de expropriere, prin care au fost trecute în proprietatea statului cele 63 ha teren testate de bunica sa fiului său M.D.M.A. (tatăl lui), suprafaţă de teren distinctă de cea de 33 ha, plus 1 ha intravilan testată lui, menţionată în acelaşi testament prin care bunica sa a testat averea sa următoarelor persoane: cotitatea disponibilă soţului său D.M., 63 ha teren fiului său M.D.M.A., 33 ha teren plus conacul, demolat de regimul comunist, şi terenul din jurul conacului, bunuri ce au revenit nepotului.

De unde rezultă că, prin testamentul din 1927, bunica sa şi-a împărţit averea la trei persoane, respectiv, soţului, fiului şi nepotului, toate aceste suprafeţe (întinderi) însumând jumătate din averea rămasă de pe urma mamei sale, aspecte omise a fi cercetate de Curtea de Apel Suceava.

În consecinţă, suprafaţa de teren revendicată în temeiul Legii nr. 10/2001, avută în proprietate în calitate de moştenitor testamentar până în anul 1945, nu a fost restituită prin actul reparatoriu în baza Legii nr. 18/1991, cum greşit a stabilit şi considerat instanţa de fond, greşeală reţinută şi preluată şi de Curtea de Apel Suceava în decizia nr. 26 din 13 iunie 2013, a cărei anulare se impune pentru nelegalitate, faţă de cele ce precedă.

Mai mult, această greşeală, respectiv omisiunea analizării de către instanţa de apel a calităţii sale de moştenitor testamentar, ce se încadrează în teza I, a din prevederilor art. 322 pct. 2, şi anume: Instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, este confirmată prin decizia civilă nr. 6122 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul civil nr. 3744/ 86/2008, care a stabilit irevocabil: „(...) din probele administrate în cauză, rezultă că terenul în suprafaţă de 1 ha, solicitat de reclamant, se află în comuna P., pct. „X”, judeţul Suceava, şi nu este inclus în titlurile de proprietate din 3 iunie 2003 şi din 24 martie 2003”.

Faţă de starea de fapt şi de drept stabilită irevocabil de instanţa supremă prin decizia civilă mai sus rubricată, intrată în putere de lucru judecat, se dovedeşte indubitabil că s-a omis să se cerceteze de către Curtea de Apel Suceava cauza sub aspectul calităţii sale de moştenitor testamentar, îndreptăţit la restituirea acestui teren, notificat în temeiul Legii nr. 10/2001, nerestituit prin nici o altă lege de reparaţie, caz în care, în mod evident decizia atacată este nelegală şi, în temeiul art. 322 pct. 2 C. proc. civ., solicită anularea acesteia.

În temeiul art. 166 C. proc. civ., invocă şi excepţia puterii de lucru judecat în privinţa situaţiei de fapt, stabilită irevocabil prin decizia civilă nr. 6122 din 19 septembrie 2011, pronunţată de instanţa supremă în Dosar civil nr. 3744/86/2008.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare, Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulate.

Prin decizia civilă nr. 52 din 15 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, a respins ca nefondată cererea de revizuire a deciziei civile nr. 26 din 2013 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, reţinând următoarele considerente:

Revizuientul a invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., conform căruia revizuirea se poate cere dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. S-a explicitat că este vorba în speţă de „minus petita”, ca urmare a faptului că instanţa de apel a omis să analizeze calitatea reclamantului de moştenitor testamentar după bunica sa, E.G.M.D.

Ipoteza descrisă de revizuient nu se încadrează în noţiunea de „minus petita”, aceasta fiind aplicabilă doar în cazul în care, din eroare, instanţa nu a soluţionat o cerere cu care a fost legal investită, de exemplu nu s-a pronunţat asupra unei cereri reconvenţionale, asupra unei cereri de intervenţie sau a unei cereri de obligare la plata cheltuielilor de judecată. Art. 281² C. proc. civ. îngăduie, în prezent, părţii interesate să ceară completarea hotărârii pentru aceleaşi motive. Dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. au în vedere doar împrejurarea în care nu s-a soluţionat o cerere principală, accesorie sau incidentală, nu şi situaţia în care nu a fost analizat un motiv de apel sau un argument, astfel cum se invocă în prezenta cauză. În sensul acestui text, prin „lucru cerut” trebuie să se înţeleagă doar cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia şi au stabilit obiectul pricinii deduse judecăţii.

Chiar dacă s-ar aprecia în sens contrar, nu poate fi reţinută împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat doar cu privire la calitatea reclamantului de moştenitor legal după tatăl său, fără să analizeze calitatea de moştenitor testamentar după bunica sa, calitate care nu a fost, de altfel, contestată, din considerentele deciziei a cărei revizuire se solicită rezultând în mod clar că instanţa a reţinut că nu a fost probat dreptul de proprietate al bunicii reclamantului cu privire la alte suprafeţe de teren arabil situate pe raza satului L. decât cele pentru care s-a reconstituit deja dreptul de proprietate.

În ceea ce priveşte excepţia puterii de lucru judecat, în raport de situaţia de fapt reţinută prin prima decizie de casare cu trimitere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată în finalul cererii de revizuire, Curtea apreciază că acest mijloc de apărare de fond nu poate fi invocat în cadrul unei cereri de revizuire în care se analizează, în mod strict, doar incidenţa cazurilor de revizuire prevăzute de dispoziţiile art. 322 C. proc. civ.

Împotriva acestei din urmă hotărâri revizuientul M.D.M.A. a formulat recurs invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele critici de nelegalitate:

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., revizuientul a arătat că decizia recurată nu este semnată de membrii completului de judecată şi de grefierul de şedinţă ceea ce conduce la nulitatea hotărârii potrivit dispoziţiilor art. 258 (1¹) raportat la art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Privitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., revizuientul a susţinut că a investit instanţa cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., prin care a criticat greşeala instanţei de apel, arătând că a omis să cerceteze motivele de apel de la care vizau faptul că sentinţa primei instanţe este fără fundament probatoriu, că cererea sa nu se bazează pe dreptul de proprietate pe care îl are după autorul său, ci pe calitatea sa de moştenitor testamentar după bunica sa, E.G.D.M.

Revizuientul a mai susţinut că instanţa de fond a omis să cerceteze faptul că suprafaţa de 1 ha teren intravilan, solicitată, nu este inclusă în suprafaţa reconstituită după autorul său D.M., teren ce s-a aflat în posesia şi proprietatea sa până în anul 1945, când a fost deposedat abuziv de regimul comunist.

Interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, instanţa de revizuire a constatat că ipoteza descrisă nu se încadrează în noţiunea de „minus petita”.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., revizuentul a susţinut că textele de lege încălcate de instanţa de revizuire sunt: art. 2 lit. i), art. 3, art. 7 alin. (3), art. 23, art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

Dovada că instanţa de revizuire a analizat greşit cauza, tratând cu superficialitate dovezile de la dosar, o constituie înscrisul, actul, fişa moşiei M. din satul L., eliberată de Arhivele Judeţene Suceava, admisă ca probă în cauză, însă instanţa a respins apelul ca nefondat întrucât nu a probat dreptul său de proprietate faţă de terenul solicitat.

În raport de cele mai sus expuse revizuientul a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Examinând criticile deduse judecăţii pe calea revizuirii, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată că în şedinţa publică din 8 mai 2014 apărătoarea recurentului a arătat că nu mai susţine critica de nelegalitate vizând nesemnarea hotărârii de către judecători şi grefier, însă consideră că hotărârea este nelegală, deoarece nu s-au indicat numele judecătorilor.

Această critică nu poate fi primită, având în vedere că, în partea introductivă a deciziei recurate, sunt menţionate numele judecătorilor care au făcut parte din completul de judecată, fiind astfel respectate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că argumentele invocate de recurent (omisiunea instanţei de revizuire de a se pronunţa asupra necercetării unor motive de apel) nu se încadrează în acest text legal, care are în vedere interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii (act juridic în sens de „negotium”, ceea ce nu este cazul în speţă).

Criticile recurentului privind modul de interpretare a prevederilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., sub aspectul noţiunii de „minus petita”, se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv de recurs care nu este fondat.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., se referă la pronunţarea instanţei asupra unor lucruri care nu s-au cerut, nepronunţarea acesteia asupra unui lucru cerut ori pronunţarea peste ceea ce s-a cerut.

Textul are în vedere obiectul pricinii supus judecăţii şi ceea ce s-a pronunţat, deşi nu s-a cerut (extra petita), nu s-a pronunţat deşi s-a cerut (minus petita) şi s-a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita).

Acest motiv de revizuire este o consecinţă a nesocotirii principiului disponibilităţii.

Garanţia aplicării acestui principiu este dată de respectarea de către judecători a obligaţiei de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, reclamantul fiind cel care stabileşte limitele judecăţii prin fixarea cadrului procesual, atât sub aspectul obiectului cât şi al părţilor între care are loc litigiul.

În speţă, nu se poate aprecia că instanţa de recurs a depăşit cadrul procesual sau că ar fi încălcat principiul disponibilităţii, câtă vreme a hotărât numai asupra obiectului litigiului ivit între părţile indicate de revizuient prin acţiunea introductivă.

Motivul de revizuire fundamentat pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., nu se referă la examinarea legalităţii hotărârii prin intermediul motivelor de recurs, cum greşit susţine recurentul.

În consecinţă, recursul formulat de revizuientul M.D.M.A. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul M.D.M.A. împotriva deciziei nr. 52 din 15 octombrie 2013 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1330/2014. Civil. Pretenţii. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 1333/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 1332/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1332/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs