ICCJ. Decizia nr. 1330/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1330/2014
Dosar nr. 39492/3/2008**
Şedinţa publică din 8 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta S.C.A. a chemat în judecată pe pârâţii SC R.V. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acestora să-i restituie contravaloarea imobilului situat în Bucureşti, Calea P., sector 1, la valoarea de circulaţie pe piaţa imobiliară.
La data de 18 martie 2009, reclamanta şi-a modificat acţiunea, solicitând introducerea în cauză şi a Ministerului Finanţelor Publice.
Prin sentinţa civilă nr. 102 din 28 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţi procesuale pasive a pârâţilor SC R.V. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a respins acţiunea faţă de aceşti pârâţi ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis în parte acţiunea modificată formulată de reclamanta S.C.A., doar în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 558.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând valoarea apartamentului înstrăinat conform contractului de vânzare-cumpărare din 1996.
Prin decizia nr. 301A din 10 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 750 din 2 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 301A din 10 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a casat decizia, s-a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 102 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, care a fost desfiinţată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
În rejudecarea fondului la Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 192 din 3 februarie 2012, prin care Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC R.V. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a respins cererea modificată şi precizată a reclamantei S.C.A., în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă şi a respins cererea modificată şi precizată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, ca neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamanta S.C.A. împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia nr. 238A din 6 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, care a trimis cauza pentru rejudecare, reţinând că instanţa de fond a constatat în mod legal că reclamanta apelantă nu este îndreptăţită să primească preţul de piaţă al imobilului, nefiind întrunite dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât la încheierea contractului de vânzare-cumpărare constatat nul nu s-au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, aşa cum rezultă cu putere de lucru judecat din considerentele sentinţei civile nr. 88/2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 254 din 24 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi prin decizia civilă nr. 1203 din 8 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Instanţa de fond trebuia însă să se pronunţe în ce măsură reclamanta ar fi fost îndreptăţită să i se restituie preţul reactualizat plătit pentru imobilul în litigiu, şi deci să analizeze temeinicia acţiunii prin prisma dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, având în vedere faptul că scopul urmărit de reclamantă a fost acela de a obţine măsurile reparatorii conferite de Legea nr. 10/2001.
Instanţa de fond trebuia să verifice dacă reclamanta nu era îndreptăţită să primească oricare dintre măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, astfel încât trebuia să se pronunţe dacă reclamanta nu era îndreptăţită să primească mai puţin, respectiv preţul reactualizat, şi nu să se limiteze la verificarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, neexistând o judecată pe acţiunea reclamantei întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a admis apelul şi a desfiinţat sentinţa apelată, trimiţând cauza spre rejudecare sub acest aspect, respectându-se în acest fel cerinţele principiului dublului grad de jurisdicţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1023 din 16 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei S.C.A., de restituire a preţului de piaţă al apartamentului din litigiu faţă de pârâtul Ministerul de Finanţe Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC R.V. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că, în cel de-al doilea ciclu procesual, ca urmare a trimiterilor spre rejudecare, Tribunalul a rămas învestit de către reclamantă în virtutea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, cu acţiunea în restituirea preţului de piaţă, astfel cum a fost determinat încă din primul ciclu procesual prin raportul de expertiză efectuat în dovedirea pretenţiilor reclamantei şi solicitat de către aceasta prin acţiunea pe care a înţeles să o promoveze.
În privinţa acestui aspect, Tribunalul a remarcat faptul că prin sentinţa civilă nr. 192/2012, cererea cu acest obiect a fost respinsă ca neîntemeiată Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia de desfiinţare din 2012 reţinând că soluţia tribunalului sub acest aspect este corectă.
Într-adevăr, având în vedere faptul că titlul reclamantei constând în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost găsit nul absolut printr-o hotărâre irevocabilă, fiind desfiinţat şi lipsit de efecte juridice, reclamanta nu poate fi îndreptăţită a beneficia de prevederile legii speciale referitoare la restituirea preţului de piaţă.
În ceea ce priveşte chestiunea preţului reactualizat, Tribunalul a reţinut faptul că nu a fost învestit în mod legal de către partea interesată cu o astfel de cerere şi cu respectarea termenului de prescripţie legal (sentinţa civilă de desfiinţare a titlului reclamantei fiind definitivă şi irevocabilă încă din anul 2001), ceea ce face ca o astfel de posibilitate vizând preţul reactualizat, să nu poată fi analizată de către Tribunal, chiar dacă prin decizia de desfiinţare se face referire la aceasta şi fără a se încălca o serie de principii şi reguli de drept, în ceea ce priveşte disponibilitatea părţii reclamante şi respectiv termenul de prescripţie, cu atât mai mult cu cât, reclamanta nici nu a înţeles să-şi însuşească o asemenea posibilitate, stăruind în a i se acorda preţul de piaţă, astfel cum a cerut încă din anul 2008.
În consecinţă, cererea acesteia având obiectul menţionat, a fost respinsă.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel reclamanta S.C.A., criticând-o pentru netemeinicie.
Apelanta a arătat, în motivarea apelului, că sentinţa nu este motivată în drept, că instanţa investită cu rejudecarea fondului nu a soluţionat cererea sa şi nu a ţinut cont, deşi era obligată, de indicaţiile de rezolvare date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel.
Prin decizia nr. 229 A din 9 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Curtea a reţinut că apelanta-reclamantă a învestit instanţa cu o cerere complexă prin care a solicitat să-i fie acordate măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată, în condiţiile în care prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constat nulitatea contractului său de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Curtea a mai reţinut că Legea nr. 10/2001, modificată, foloseşte în art. 50 alin. (2) şi art. 501două noţiuni diferite „preţ actualizat” şi „preţ de piaţă”, care nu pot fi confundate, deoarece acordarea fie a preţului de piaţă, fie a preţului actualizat, se dispune după cum contractele de vânzare-cumpărare desfiinţate au fost încheiate sau nu cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
S-a mai reţinut că, prin decizia 238A din 6 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a stabilit în mod irevocabil că apelanta-reclamantă nu este îndreptăţită să primească preţul de piaţă al imobilului, nefiind întrunite dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, dar s-a dispus desfiinţarea sentinţei tribunalului, cu trimitere spre rejudecare, pentru a se verifica dacă reclamanta este îndreptăţită să primească preţul reactualizat plătit pentru imobilul în litigiu.
În rejudecare, în mod corect tribunalul a reţinut că acţiunea în restituirea preţului de piaţă a fost respinsă în mod irevocabil, dar în mod greşit, contrar deciziei de desfiinţare, a reţinut că nu a fost legal învestit cu o cerere privind acordarea preţului actualizat. Contrar celor reţinute de tribunal, prin notele scrise depuse la dosar reclamanta nu a renunţat la solicitarea sa de a i se acorda preţul actualizat, ci a susţinut doar că, în principal, i se cuvine preţul de piaţă.
În aceste condiţii, curtea a constatat că, tribunalul a nesocotit dispoziţiile date de curte prin decizia de desfiinţare, când s-a statuat în mod irevocabil că partea a solicitat, în subsidiar şi restituirea preţului actualizat, asupra acestui aspect fiind necesar ca tribunalul să se pronunţe, în mod greşit reţinând că, pronunţându-se asupra acestui aspect ar fi încălcat principiul disponibilităţii. Pe de altă parte, nimic nu a impus tribunalului ca, în situaţia în care aprecia că acţiunea având ca obiect restituirea preţului actualizat era prescrisă, să pună în discuţia părţilor această chestiune de drept, tocmai în vederea soluţionării cererii subsidiare de acordare a preţului actualizat dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare.
Împotriva deciziei nr. 229A din 9 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
În motivarea recursului, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arăta că, în mod greşit, instanţa de apel a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, fără a avea în vedere că reclamanta prin cererea de chemare în judecată, precum şi prin precizarea formulată verbal în faţa instanţei de fond a solicitat restituirea preţului de piaţa pentru imobilul în litigiu şi nicidecum restituirea preţului actualizat achitat conform contractului de vânzare-cumpărare din 1996.
Astfel, conform principiului disponibilităţii instanţa este ţinută a se pronunţa doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu, decât dacă a fost sesizată în acest scop de partea interesată.
Prin urmare procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, părţile fiind cele care stabilesc cadrul procesual, obiectul şi limitele cererii de chemare în judecată. Astfel, în cazul în care reclamanta a învestit instanţa prin cererea de chemare în judecată doar cu restituirea preţului de piaţa al imobilului în litigiu şi nicidecum cu restituirea preţului actualizat, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, nepronunţându-se în consecinţă doar pe ceea ce s-a cerut.
Cadrul procesual este stabilit de către reclamantă, care menţionează în cererea de chemare în judecată persoanele cu care înţelege să se judece şi obiectul cererii, adică ceea ce pretinde. Instanţa nu se poate pronunţa decât prin raportare la ceea ce a solicitat reclamantul, nefiind permis să acorde ceea ce nu s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.
Faţă de cele arătate, rezultă indubitabil că instanţă de apel a încălcat principiul disponibilităţii în ceea ce priveşte obligarea pârâtului la restituirea preţului actualizat, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat doar restituirea preţului la valoarea de piaţă.
În ceea ce priveşte problema preţului reactualizat, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, aceasta „nu a fost învestită în mod legal de către partea interesată cu o astfel de cerere, cu atât mai mult cu cât reclamanta nici nu a înţeles să-şi însuşească o asemenea posibilitate, stăruind a i se acorde preţul de piaţă, astfel cum a cerut încă din anul 2008”.
Reclamanta, prin reprezentantul legal, a precizat prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei la data de 16 mai 2013, cât şi oral, în şedinţa publică de la aceeaşi dată, că în opinia sa este îndreptăţită la valoarea de piaţă a apartamentului determinată prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Faţă de cele arătate, rezultă că prima instanţă a rămas învestită, de către reclamantă, conform principiului disponibilităţii, precum şi precizărilor formulate verbal în şedinţa publică, numai cu acţiunea privind restituirea preţului de piaţă.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin decizia nr. 238A din 6 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în apel, în ciclul procesual anterior, instanţa de control judiciar a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza pentru rejudecare, considerând că instanţa de fond trebuia să se pronunţe în ce măsură reclamanta ar fi fost îndreptăţită să i se restituie preţul reactualizat plătit pentru imobilul în litigiu, având în vedere faptul că scopul urmărit de reclamantă a fost acela de a obţine măsurile reparatorii conferite de Legea nr. 10/2001.
Hotărârea de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare a rămas irevocabilă prin neexercitarea de către părţi a căii de atac a recursului, intrând, astfel, în puterea lucrului judecat aspectul referitor la limitele sesizării şi obligativitatea instanţei de fond de a verifica dacă reclamanta era sau nu îndreptăţită să primească mai puţin, respectiv preţul reactualizat, şi nu să se limiteze la verificarea dispoziţiilor art. 501din Legea nr. 10/2001.
Scopul trimiterii spre rejudecare a fost tocmai analizarea acţiunii reclamantei din această perspectivă, instanţa de rejudecare fiind învestită exclusiv cu verificarea dreptului reclamantei de a primi preţul actualizat, în condiţiile în care problema preţului de piaţă fusese lămurită irevocabil prin decizia de desfiinţare nr. 238A din 6 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
În aceste condiţii, cu încălcarea obligativităţii deciziei irevocabile nr. 238A din 6 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti [în privinţa căreia, pentru identitate de raţiune, sunt aplicabile prin analogie prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.], instanţa de rejudecare a apreciat că s-ar încălca principiul disponibilităţii, lăsând din nou nesoluţionată problema dreptului reclamantei de a i se restitui preţul actualizat.
Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel prin ultima decizie, recurată, în situaţia în care instanţa de fond, în rejudecare, aprecia că acţiunea având ca obiect restituirea preţului actualizat era prescrisă, trebuia să pună în discuţia părţilor această chestiune de drept, pronunţând o soluţie în acest sens, nu să lase nesoluţionată cererea privind preţul actualizat, singura cu care fusese reînvestită prin decizia de desfiinţare nr. 238A din 6 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
Ca atare, nu se poate reţine critica recurentului pârât, privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, deoarece incidenţa acestui principiu nu mai poate fi repusă în discuţie, limitele sesizării instanţei formând obiectul judecăţii anterioare, finalizată printr-o decizie irevocabilă, obligatorie pentru instanţa de rejudecare.
Împrejurarea că reclamanta a stăruit în acordarea preţului de piaţă, exprimându-şi opinia că ar fi îndreptăţită să primească acest preţ, nu era de natură să înlăture obligativitatea deciziei de desfiinţare nr. 238A din 6 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, care statuase irevocabil că cererea reclamantei pentru acordarea preţului de piaţă nu este întemeiată. Nici reclamanta şi nici instanţa de judecată nu mai puteau readuce în discuţie această problemă irevocabil soluţionată, rejudecarea fiind limitată exclusiv la analiza îndreptăţirii reclamatei de a i se restitui preţul actualizat.
În consecinţă, nefiind soluţionat fondul cu privire la această cerere, în mod corect Curtea de apel a admis apelul şi a desfiinţat sentinţa apelată, trimiţând cauza spre rejudecare sub acest aspect.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 229A din 9 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1327/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1332/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
