ICCJ. Decizia nr. 1336/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1336/2014
Dosar nr. 26321/3/2012
Şedinţa publică din 8 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 5 iulie 2012, reclamantul N.D. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, solicită obligarea pârâtului la repararea daunelor morale evaluate de reclamant la 500.000 euro, pricinuite prin infracţiunea de ucidere a tatălui său N.G., din culpă, de către făptuitorul A.D., citat în calitate de intervenient-forţat, ce conducea un autovehicul neasigurat.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 1357-art. 1371 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. (art. 998-art. 999 C. civ. din 1864), art. 14, art. 15, art. 19 C. proc. pen. şi Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.
Prin sentinţa civilă nr. 734 din 3 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins excepţia netimbrării cererii şi s-a respins acţiunea reclamantului ca fiind prescris dreptul material la acţiune.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de judecată a reţinut că despăgubirile solicitate de reclamant prin cererea de chemare în judecată îşi au drept cauză accidentul rutier produs în data de 2 ianuarie 2008 de către numitul A.D.
Prin sentinţa penală nr. 54 din 30 martie 2009 pronunţată de Judecătoria Năsăud în Dosarul nr. 143/265/2009, rămasă definitivă prin neapelate, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, atât existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, cât şi vinovăţia numitului A.D. în producerea accidentului rutier, ce a avut ca urmare decesul tatălui reclamantului.
În aceste condiţii, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii penale de condamnare a numitului A.D., respectiv de la 9 aprilie 2009, împlinindu-se astfel la data de 9 aprilie 2012.
Faptul că, ulterior acestui moment, reclamantul a înţeles să demareze procedura de negociere cu pârâta, nu are nicio consecinţă juridică în privinţa efectului ce rezultă din împlinirea termenului de prescripţie.
De asemenea, tribunalul a subliniat faptul că notificarea trimisă de reclamant pârâtei la 12 iulie 2012 (susţinerea acestuia din notele de şedinţă) a fost comunicată după împlinirea termenului de prescripţie, iar pentru data de 26 martie 2012 menţionată de reclamant în cuprinsul aceloraşi note (şi care nu a fost precizată ca reprezentând o începere a negocierilor) nu au fost depuse acte care să confirme că, într-adevăr, acesta este momentul de început al negocierilor.
Împotriva sentinţei civile nr. 734 din 3 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a formulat apel reclamantul N.D.
Apelantul a susţinut că, la data de 26 martie 2012, momentul la care s-a trimis prima notificare a pretenţiilor formulate, cursul prescripţiei a fost suspendat în temeiul art. 2532 alin. (7) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., care reglementează cazurile generale de suspendare a prescripţiei şi care este incident speţei, potrivit art. 203 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.
Apelantul a mai susţinut că rezultatul negocierilor a fost cunoscut de către reclamant la data de 12 iunie 2012 (dintr-o eroare materială, în notele scrise de la fond, fiind indicată data de 12 iulie 2012, având în vedere data poştei prin care s-a înaintat cererea de chemare în judecată, 2 iulie 2012).
S-a mai arătat, în motivarea apelului, că instanţa nu a luat în considerare nici prevederile imperative ale art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 [preluate de art. 2534 alin. (2) noul C. civ.], care stabilesc un efect special de prorogare ope legis a împlinirii termenului prescripţiei cu 6 luni, la momentul în care, cauza de suspendare a încetat.
Ca urmare, în opinia apelantului, termenul de prescripţie s-a prorogat cu încă 6 luni, de la data de 12 iunie 2012, împlinindu-se astfel la 12 decembrie 2012.
Prin decizia civilă nr. 215 A din 30 septembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
Curtea a reţinut că nu poate fi primită critica vizând aplicarea greşită a legii cu privire la cele două aspecte invocate: interpretarea cauzelor de suspendare a prescripţiei extinctive şi efectul special al prorogării „ope legis” a împlinirii termenului de 6 luni, la momentul în care cauza de suspendare a cursului prescripţiei a încetat.
Cauza de suspendare invocată, prevăzută de art. 2532 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. are loc „pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie”.
În aplicarea acestei cauze de suspendare, recurentul invocă o notificare anterioară împlinirii termenului de prescripţie, respectiv la 26 martie 2012, pentru care s-a depus o confirmare de primire cu această dată de la expeditor N.D. prin avocat O.D., la destinatar Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, fără a fi menţionate tipul actelor ori comunicării expediate, cu menţiunea că din eroare, prima instanţă a reţinut data notificării efectuate abia la 12 iulie 2012.
Curtea constată că simpla notificare, invocată ca fiind efectuată către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la 27 martie 2012, nu îndeplineşte cerinţele art. 2532 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., care prevăd „durata negocierilor purtate”, aşadar o corespondenţă purtată între părţi privind soluţionarea amiabilă a pretenţiilor clar formulate, inclusiv cu participarea destinatarului notificării, care prin răspunsurile comunicate notificatorului, l-ar fi îndreptăţit pe acesta să creadă că pretenţiile sale vor fi onorate, fără intervenţia justiţiei, iar eşecul negocierilor l-ar fi îndreptăţit pe titularul acţiunii la beneficiul acestei cauze de suspendare a cursului prescripţiei.
În fapt, o astfel de negociere purtată, pe o anumită durată nu a avut loc, o simplă notificare neacoperind cerinţa textului de lege susmenţionat.
Legiuitorul a vizat, prin cazul reglementat de art. 2532 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., negocieri serioase purtate între părţi, care să facă incident cazul de suspendare, dar care în cauză, potrivit aprecierii Curţii, au lipsit.
Cealaltă cauză de suspendare prevăzută de art. 2532 pct. 7 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. vizează situaţia „în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă (…)”, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare, etc., cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a prevăzut un alt termen.
Curtea a reţinut că în litigiul pendinte nu se regăseşte nicio procedură prealabilă derivând dintr-o lege ori contract, care să se constituie în cazul de suspendare reglementat de textul susmenţionat C. civ.
Împotriva deciziei nr. 215A din 30 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul N.D., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit prevederile referitoare la suspendarea cursului prescripţiei extinctive, cuprinse în art. 2532 alin. (1) pct. 6 şi pct. 7 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.
Recurentul susţine că, prin notificarea trimisă la data de 26 martie 2012, a iniţiat negocieri în scopul rezolvării pe cale amiabilă a litigiului. Lipsa de reacţie a pârâtului, care nu a purtat un dialog cu recurentul în perioada dintre notificare şi 12 iunie 2012, data stabilită pentru întâlnirea în vederea concilierii amiabile, nu poate fi interpretată ca o inexistenţă a unei „negocieri Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii avea o obligaţie legală de a răspunde cererii reclamantului, conform art. 35 şi art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, neputând invoca propria culpă.
În ceea ce priveşte cazul de suspendare a cursului prescripţiei extinctive prevăzut la art. 2532 alin. (1) pct. 7, recurentul face referire la prevederile art. 35 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, susţinând că acestea reglementează o procedură prealabilă pe care reclamantul o avea la dispoziţie şi pe care a îndeplinit-o.
Se mai arată în motivarea recursului că prevederile art. 2532 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sunt aplicabile, întrucât există în cadrul acestui articol menţionarea expresă a încercării de împăcare sau altele asemenea, care extinde aria de acoperire la mai mult decât o procedură prealabilă anumită, încercarea de împăcare fiind pe deplin aplicabilă.
În cuprinsul Legii asigurărilor nr. 136/1995 şi Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, ce reglementează R.C.A., sunt numeroase dispoziţii privind proceduri de negociere şi soluţionare amiabilă a situaţiilor de despăgubiri în urma daunelor produse prin accidente de autovehicule.
Această interpretare, corectă a normei legale, este în concordanţă cu litera dar şi cu spiritul legii, care sancţionează pasivitatea celui împotriva căruia curge termenul de prescripţie, dar şi recompensează orice acţiune întru realizarea dreptului subiectiv.
Înalta Curte, la termenul din 8 mai 2014, a pus în discuţie şi a acordat cuvântul recurentului, prin apărător, asupra problemei de drept referitoare la data de la care începe să curgă în speţă termenul de prescripţie extinctivă, respectiv, data producerii accidentului, sau data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească de condamnare penală a făptuitorului.
Problema de drept pusă în discuţie este de ordine publică, ţinând seama că ambele date de referinţă avute în vedere pentru începutul termenului de prescripţie sunt situate din punct de vedere cronologic anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., iar potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C., civ., „prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.
Norma derogatorie în materia legii aplicabile, cuprinsă în art. 203 din Legea nr. 71/2011 pentru punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., este de strictă interpretare şi aplicare, deoarece se referă exclusiv la cazurile de suspendare a cursului prescripţiei prevăzute de art. 2532 pct. 6 şi pct. 7 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte determinarea momentului de la care începe cursul prescripţiei extinctive, sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, care instituie norme de ordine publică pe care instanţa trebuie să le aplice chiar din oficiu, potrivit prevederilor art. 18 din acest decret.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”.
Apărarea reclamantului bazată pe argumentul că prescripţia a început să curgă la data la care, prin hotărâre judecătorească definitivă, a fost stabilită culpa autorului accidentului şi răspunderea sa penală nu poate fi avută în vedere, deoarece existenţa unui proces penal nu constituie, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, un caz de întrerupere a cursului prescripţiei.
Reclamantul din prezenta cauză nu se află în ipoteza avută în vedere de prevederile art. 20 C. proc. pen. (care vizează situaţia în care acţiunea civilă ar fi fost pornită în cadrul procesului penal şi ar fi rămas nesoluţionată), deoarece, în cazul dedus judecăţii, reclamantul nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
De asemenea, dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen. sunt aplicabile doar în situaţia în care, în faţa instanţei civile, partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă a intentat un proces, în termenul general de prescripţie, judecata în faţa instanţei civile urmând a fi suspendată până la soluţionarea laturii penale.
În cauza de faţă reclamantul nu a intentat un proces civil în termenul general de prescripţie de 3 ani, ce a curs de la data producerii accidentului, 2 ianuarie 2008, dată la care acesta a cunoscut de existenţa prejudiciului şi cine este autorul faptei, ci după împlinirea acestui termen, respectiv la 5 iulie 2012.
Antrenarea răspunderii legale a pârâtului Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, atunci când nu s-a folosit calea constituirii de parte civilă în procesul penal, este independentă de derularea procesului penal, având în vedere că existenţa prejudiciului şi persoana făptuitorului au fost cunoscute încă de la momentul producerii accidentului şi în condiţiile în care, raportul juridic civil este distinct de cel penal, de drept public, în care se urmăreşte stabilirea răspunderii penale a persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni. Faptul că anumite elemente din raportul penal se impun cu autoritate de lucru judecat în soluţionarea raportului juridic al răspunderii civile delictuale, conform art. 22 C. proc. pen., respectiv existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, nu înseamnă că dreptul material la acţiunea civilă este suspendat, până la definitivarea acestor elemente, în lipsa unei norme derogatorii care să prevadă expres această excepţie. Dimpotrivă, legea face referire la posibilitatea suspendării judecaţii unei astfel de acţiuni civile, ceea ce presupune că a fost promovată cu respectarea dispoziţiilor legale, în termenele prevăzute de lege.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că reclamantul putea formula acţiunea în termenul de trei ani ce a început să curgă de la data la care a cunoscut despre existenţa prejudiciului şi persoana vinovată, neexistând o dispoziţie legală care să întrerupă cursul acestui termen de prescripţie.
Având în vedere că termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, care curge de la data producerii accidentului (2 ianuarie 2008) s-a împlinit la data de 2 ianuarie 2011, iar notificarea invocată de reclamant ca argument în susţinerea celor două cauze de suspendare a cursului prescripţiei este ulterioară acestui moment (26 martie 2012), dispoziţiile prevăzute de art. 2532 alin. (1) pct. 6 şi pct. 7 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. nu sunt aplicabile, suspendarea cursului prescripţiei neputând fi invocată pentru motive ivite ulterior împlinirii ei.
Analiza condiţiilor de aplicare a prevederilor art. 2532 alin. (1) pct. 6 şi pct. 7 privind suspendarea cursului prescripţiei extinctive s-ar fi impus numai în situaţia în care cauzele de suspendare invocate s-ar fi ivit în cursul derulării termenului de prescripţie, deoarece numai un termen aflat în curs şi neîmplinit este susceptibil de suspendare.
Faţă de aceste împrejurări, reţinând corecta soluţionare a apelului de către instanţa de apel, în sensul respingerii acestuia, dar pentru argumentele de drept expuse în prezenta decizie, care fac inutilă analiza celorlalte critici formulate de recurent, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.D. împotriva deciziei nr. 215A din 30 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1333/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1337/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
