ICCJ. Decizia nr. 1328/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1328/2014
Dosar nr. 2974/2/2013
Şedinţa publică din 7 mai 2014
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 19 septembrie 2008 sub nr. 34877/3/2008, reclamantele D.L.L.E. şi L.S.I. au chemat în judecată pe pârâţii I.V. şi I.E. solicitând ca, prin compararea titlurilor de proprietate, în baza art. 480 C. civ. de la 1864, pârâţii să fie obligaţi să le lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. B.D., sector 1.
În motivarea acţiunii, reclamantele arată că imobilul situat în Bucureşti, str. B.D., sector 1 a fost proprietatea autorului acestora, prof. dr. N.T.D., astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 iulie 1926, transcris la grefa Tribunalului Ilfov din aceeaşi dată, act prin care autorul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 549,90 mp. Pe terenul respectiv, N.T.D. a edificat o vilă care a reprezentat locuinţa familiei până în anul 1951 când a fost preluată abuziv de Stat, fără întocmirea vreunui act de preluare. În anul 1961 succesorii defunctului N.T.D., respectiv fiii săi, au donat statului imobil care deja fusese preluat, în fapt, de autorităţile comuniste din anul 1951.
Arată că actul de donaţie intervenit între Stat şi fiii defunctului N.T.D. a fost desfiinţat irevocabil prin hotărâre judecătorească, constatându-se că aceştia au fost forţaţi de Statul comunist să încheie actul respectiv.
S-a arătat că cea mai mare parte din imobil, respectiv un apartament compus din 7 camere şi dependinţe, pivniţe, garajul şi 200 mp curte au fost înstrăinate de Ministerul Apărării Naţionale către pârâtul I.V. prin contractul de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000, contract care nu a fost desfiinţat, reclamantele considerând că titlul lor de proprietate este preferabil, astfel că au solicitat instanţei să compare titlul lor de proprietate din anul 1926 cu titlul de proprietate al pârâţilor din anul 2000 şi să admită acţiunea în revendicare imobiliară pe calea dreptului comun.
Consideră că titlul lor este mai bine caracterizat şi, deci, preferabil faţă de cel al pârâţilor, deoarece: este primul titlu transcris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni în anul 1926, moment în care a intrat în circuitul civil, producând efecte „erga omnes”, în vreme ce titlul pârâţilor este de dată recentă, adică din anul 2000, nefiind cunoscut aspectul dacă a fost întabulat, dar şi datorită faptului că, reclamantelor provine de la un „verus dominus”, adică de la vânzătorul care în anul 1926 le-a vândut terenul pe care a fost edificată construcţia-locuinţă, iar titlul pârâţilor provine de la un „non dominus”, adică de la o instituţie a Statului care nu a fost niciodată un „verus dominus”, astfel cum atestă hotărârile judecătoreşti pronunţate în nulitatea donaţiei cât şi în acţiunea de nulitate a titlului de proprietate promovată de ele şi respinsă de instanţele de judecată.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Pârâţii I.V. şi I.E. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, a Legii nr. 213/1998, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1055/2008 şi a deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în interesul legii. Pe fondul acţiunii pârâţii I.V. şi I.E. au solicitat respingerea acţiunii în revendicare ca neîntemeiată, considerând că titlul acestora este mai bine caracterizat şi preferabil titlului invocat de reclamante.
Prin sentinţa civilă nr. 287 din 2 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, acţiunea reclamantelor a fost respinsă ca inadmisibilă, fiind admisă excepţia invocată de pârâţii I.V. şi I.E.
Prin decizia civilă nr. 59 A din 26 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul reclamantelor, desfiinţată sentinţa civilă nr. 287 din 2 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare pe fond la aceeaşi instantă.
În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, refuzând să examineze pe fond susţinerile reclamantelor, cu motivarea că acestea au sau aveau la dispoziţie procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 care permite atacarea în justiţie a actelor emise de persoanele juridice notificate în procedura administrative prealabilă.
Instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului, în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, învestită cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. S-a reţinut că o astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu, contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă C.E.D.O. a arătat în repetate rânduri, că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale convenţiei, o anumită marjă de apreciere.
Cu toate aceste, în practica C.E.D.O. s-a reţinut că limitele aplicate dreptului de acces la un tribunal nu trebuie să-l restrângă în aşa măsură încât dreptul în discuţie să fie atins în însăşi substanţa lui, instanţa europeană acordând o semnificaţie deosebită verificării modului în care statele îşi îndeplinesc obligaţia de a asigura în mod complet şi efectiv dreptul de acces la justiţie. Aceeaşi instanţă a statuat că drepturile protejate de Convenţie trebuie să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii. Pentru ca dreptul de acces la justiţie să nu fie iluzoriu, se impune ca exerciţiul lui să nu fie afectat de existent unor obstacole sau impedimente de drept, ori de fapt, care ar fi natură să pună în discuţie însăşi substanţa acestui drept.
Verificând dacă în speţa dedusă judecăţii reclamantele au avut sau au potrivit legii special, o cale concretă şi efectivă de a aduce pretenţia lor în faţa unei instanţe de judecată, Curtea de Apel a reţinut că reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 solicitând restituirea imobilului preluat de Ministerul Forţelor Armate în baza ofertei de donaţie autentificată din 18 decembrie 1961 şi acceptată prin actul autentificat din 23 iunie 1962. Prin decizia din 11 noiembrie 2001 Ministerul Apărării Naţionale a respins notificarea reclamantelor cu motivarea că imobilul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât a fost donat acestei instituţii, iar acţiunea în anularea donate a fost respinsă ca prescrisă. Curtea a reţinut că la data soluţionării notificării reclamantele nu dispuneau de o hotărâre judecătorească de anulare a donaţiei, cerinţă prevăzută de art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, întrucât o astfel de acţiune fusese respinsă ca prescrisă prin sentinţa civilă nr. 20736/1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut că o eventuală contestaţie îndreptată împotriva deciziei din 11 noiembrie 2001 luată de Ministerul Apărării Naţionale era lipsită de orice şansă de reuşită deoarece textul legal prevedea fără echivoc faptul că în cazul imobilelor donate statului sau altor persoane juridice prin acte încheiate în forma autentică sunt considerate ca fiind preluate abuziv şi pot face obiectul legii speciale, doar dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
S-a reţinut că ulterior respingerii acestei notificări, reclamantele au formulat o noua acţiune, iar prin decizia civilă nr. 1115 din 18 noiembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută atât a ofertei de donaţie din 1961, cât şi actului de acceptare a acestei donaţii din 1962.
Instanţa de Apel a mai reţinut că la 7 august 2002 reclamantele au formulat o nouă acţiune de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din martie 2000 încheiat între Ministerul Apărării Naţionale şi pârâţii I.V. şi I.E., însă şi această acţiune a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că la momentul încheierii contractului, situat în perioada scursă dintre momentul finalizării primului proces privind constatarea nulităţii donaţiei şi momentul promovării celei de-a doua acţiuni în constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi act juridic, titlul statului nu era contestat iar cumpărătorii au fost de bună-credinţă.
Din toate aceste demersuri administrative şi judiciare efectuate până în prezent de către reclamante şi din rezultatele acestora, Curtea de Apel a reţinut în esenţă, că în prezent, reclamantele deţin o hotărâre judecătorească prin care actul de donaţie încheiat în 1961 în favoarea Statului Român prin Ministerul Forţelor Armate, a fost desfiinţat, iar această hotărâre judecătorească reprezintă „un bun ” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar pârâţii se prevalează la rândul lor de „un bun” respective de hotărârea judecătorească prin care s-a respins acţiunea reclamantelor prin care acestea invocau nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor.
Asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulate de către reclamante, Curtea a reţinut că trebuie examinate posibilităţile concrete şi efective pe care acestea le au la dispoziţie pentru a-şi valorifica dreptul recunoscut prin decizia civilă nr. 1115 din 18 noiembrie 2004 şi de a pretinde în faţa unei instanţe de judecată, protejarea bunului lor.
Reţinând că o eventuală contestaţie împotriva dispoziţiei Ministerului Apărării Naţionale de respingere a notificării nu avea şanse de reuşită, instanţa de apel a constatat că nu li se poate reproşa reclamantelor că nu au uzat de această cale.
S-a constatat că cea de-a doua hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nulitatea donaţiei din 1961 a survenit la mult timp după ce termenul prevăzut de legea specială în care se putea formula contestaţia, s-a împlinit. După obţinerea hotărârii irevocabile de constatare a nulităţii donaţiei, reclamantele nu au mai avut temei juridic să promoveze o noua cerere de restituire pe cale administrativă şi nici o altă cerere de acordare a măsurilor reparatorii echivalente pentru imobilul aflat în litigiu, astfel încât legea specială nu a reglementat situaţiile de genul cele deduse judecăţii.
Instanţa de apel a constatat că prevederile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora termenul de notificare curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, se referă exclusiv la acţiunile care erau în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii ori reclamantele au formulat cea de-a doua acţiune de constatare a nulităţii donaţiei, după ce notificarea le-a fost soluţionată prin respingere.
În aceste condiţii, contrar celor reţinute de prima instanţă, Curtea a reţinut că reclamantele nu au în prezent o cale concretă şi efectivă prevăzută de legea specială, de a se adresa instanţei de judecată şi de a pretinde examinarea încălcării dreptului lor de proprietate. Astfel, s-a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă apare ca o împiedicare lipsită de justificare a accesului la un tribunal, măsură incompatibilă cu prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu s-a statuat că acţiunea în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă. S-a invocat aspectul că prin chiar dispozitivul acestei decizii s-a stabilit că, în caz de neconcordanţă are prioritate Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în raport cu legislaţia internă, iar în considerentele deciziei s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, astfel că este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, astfel că trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Aceeaşi instanţă supremă a considerat că este necesar să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Pentru aceste considerente, trimiţând cauza spre rejudecare pe fond la prima instanţă, Curtea de Apel a reţinut că trebuie să se verifice pe fond, dacă şi pârâţii din acţiunea în revendicare prezentă, nu au la rândul lor, un bun în sensul convenţiei, o hotărâre judecătoreasca anterioară prin care li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul sau o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii special, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect. S-a dispus ca la rejudecarea pe fond, tribunalul să verifice dacă acţiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâţilor, terţi dobânditori de bună-credinţă, poate fi admisă fără despăgubirea acestora la valoare actuală de circulaţie a imobilului.
Prin decizia nr. 5965 din 11 noiembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a respins recursul pârâţilor I.V. şi I.E. împotriva deciziei nr. 59 A din 16 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.
În rejudecare, a fost constituit la nivelul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, Dosarul nr. 34877/3/2008*.
Prin sentinţa civilă nr. 1009 din 3 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamante şi a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantelor imobilul situat în Bucureşti, str. B.D., sector 1 (compus din: terenul de 210,9 mp aferent construcţiilor şi locuinţa compusă din 7 camere, dependinţe, pivniţă şi garaj, precum şi 200 mp curte, identificate conform contractului de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000).
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 iulie 1926, transcris la grefa Tribunalului Ilfov din aceeaşi dată, autorul prof. dr. N.T.D. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 549,90 mp situat în Bucureşti, str. B.D., sector 1, pe care, ulterior a construit vila cu parter, etaj şi mansardă, precum şi cu alte dependinţe, care există şi în prezent pe teren. Imobilul a fost folosit de către autor ca şi locuinţă pentru el şi familia sa, până în anul 1951, când întregul imobil a fost preluat abuziv de către autorităţile statului, fără întocmirea vreunui act de preluare.
Autorul N.T.D. a decedat la 29 mai 1959, având ultimul domiciliu în Bucureşti, str. A.S., ceea ce dovedeşte că nu mai era în posesia imobilului din str. B.D., sector 1. Cu toate acestea, la deschiderea succesiunii, conform certificatului de moştenitor din 30 noiembrie 1959, imobilul a fost cuprins în masa succesorală rămasă de la autor, fiind de altfel singurul bun rămas de la acesta şi transmis către moştenitorii D.A., D.S. şi D.N. Cu certificatele de moştenitor din 1959 privind moştenirea autorului N.T.D., din 26 iunie 2000 întocmit după fiul moştenitor D.S., din 4 iulie 2000 întocmit după fiul moştenitor D.N. precum şi cu certificatul de moştenitor din 8 mai 2002 întocmit după autoarea D.T., cele două reclamante de azi L.S.I. şi D.L.L.E. dovedesc că sunt moştenitoarele fostului proprietar deposedat abuziv N.T.D., decedat la 21 mai 1959, astfel că acestea sunt îndreptăţite să promoveze acţiunea având ca obiect „revendicare imobiliară”, în contradictoriu cu pârâţii-deţinători I.V. şi I.E.
În anul 1961 succesorii autorului N.T.D., au fost obligaţi să doneze Statului Român prin Ministerul Forţelor Armate acest imobil, care deja fusese preluat în fapt de autorităţi din anul 1951. Oferta de donaţie autentificată din 19 decembrie 1961 a fost acceptată sub semnătura Ministrului Forţelor Armate din 22 ianuarie 1962. Astfel, Statul român a deţinut imobilul revendicat în prezent în baza donaţiei, începând cu 19 decembrie 1961, proprietatea fiind administrată de Ministerul Forţelor Armate, actualul Minister al Apărării Naţionale, imobilul fiind folosit în fapt, ca locuinţă de serviciu. În aceste condiţii, începând cu anul 1991, imobilul a fost închiriat către pârâţii I.V. şi I.E. Începând cu anul 1997 moştenitorii defunctului N.T.D. au acţionat în judecată Ministerul Apărării Naţionale, solicitând să se constate nulitatea donaţiei din 1961 şi să li se restituie imobilul în deplină proprietate, astfel că primul proces privind anularea donaţiei a fost finalizat prin decizia civilă nr. 3246 din 2 decembrie 1999 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care a fost menţinută în mod irevocabil sentinţa primei instanţe prin care acţiunea a fost respinsă ca fiind prescrisă.
După soluţionarea acestui proces, prin contractul de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000, încheiat cu Ministerul Apărării Naţionale, chiriaşii I.V. şi I.E. au cumpărat locuinţa compusă din 7 camere şi dependinţe din imobilul situat în Bucureşti, strada B.D., sectorul 1 cu preţul total de 587.681.596 ROL, plătind un avans de 176.500.000 ROL, urmând ca restul preţului să fie achitat în rate lunare în termen de 10 ani, vânzarea fiind încheiată în temeiul H.G. nr. 576/1998, ordinelor ministrului apărării naţionale, precum şi în baza ordinelor Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare.
Cum nu s-a făcut dovada contrarie, tribunalul a reţinut că cei doi cumpărători au fost de bună-credinţă la încheierea actului juridic, aşteptând finalizarea primului proces de constatare a nulităţii donaţiei din 1961, promovat de către moştenitori.
Moştenitoarele D.T. şi D.L.L.E. au formulat şi notificare potrivit Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea imobilului în natură, însă prin decizia din 11 noiembrie 2001 Ministerul Apărării Naţionale a respins cererea de restituire a imobilului în natură, cu motivarea că cererea acestora nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001 întrucât imobilul a fost donat Ministerului Apărării Naţionale de către moştenitorii D.A., D.S. şi N.T.D., conform actului de donaţie autentificat de notariatul de Stat al Raionului IV Stalin prin încheierea de autentificare din 18 decembrie 1961. S-a mai reţinut prin aceeaşi decizie că acţiunea privind constatarea nulităţii donaţiei din 1961 introdusă de către moştenitorii D.S. şi N.T.D. a fost respinsă, constatându-se că acţiunea a fost prescrisă, în acest sens fiind invocată sentinţa civilă din 14 decembrie 1998 pronunţată de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, menţinută prin decizia Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, nr. 2068/A din 2 septembrie 1999 respectiv decizia nr. 3246 din 2 decembrie 1999 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 6768/1999.
Respingerea notificării a fost motivată de unitatea deţinătoare Ministerul Apărării Naţionale pe art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia imobilele donate statului sau altor persoane juridice sunt considerate ca fiind preluate abuziv, doar dacă s-a admis acţiunea de constatare a nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Aşa cum a reţinut Curtea de Apel ca instanţă de control judiciar, o eventuală contestaţie îndreptată împotriva deciziei din 11 noiembrie 2001 luată de Ministerul Apărării Naţionale era lipsită de orice şansă de reuşită întrucât textul de lege prevedea fără echivoc faptul că în cazul imobilelor donate statului sau altor persoane juridice prin acte încheiate în forma autentică sunt considerate ca fiind preluate abuziv şi pot face obiectul legii speciale de reparaţie, doar dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, astfel că nu li se poate imputa reclamantelor faptul că nu au contestat măsura administrativă în faţa instanţelor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1115 din 18 noiembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 2236/2004, s-a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie încheiat în 1961, prin oferta de donaţie autentificată din 18 decembrie 1961 şi prin acceptarea donaţiei, autentificată din 23 iunie 1962, însă, aşa cum a reţinut instanţa de control judiciar, reclamantele-moştenitoare nu mai au deschisă calea administrativă prevăzută de Legea specială nr. 10/2001, să solicite restituirea în natură sau acordarea unor despăgubiri echivalente şi nici nu se mai află în termenul de formulare a contestaţiei împotriva deciziei Ministerului Apărării Naţionale din 2001.
Astfel, tribunalul a constatat că reclamantele, în urma demersurilor administrative şi judiciare efectuate până în prezent, deţin hotărârea judecătorească prin care actul de donaţie încheiat în 1961 în favoarea Statului Român prin Ministerul Forţelor Armate, a fost desfiinţat. Cum efectele sancţiunii nulităţii absolute se produc retroactiv, până la momentul încheierii actului juridic, consecinţa legală şi firească este repunerea părţilor în situaţia anterioară, ceea ce înseamnă că reclamantele-moştenitoare deţin „un bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar Statul Român este considerat că nu a fost niciodată proprietarul imobilului, care a fost transmis către pârâţii I.V. şi I.E. Reclamantele nu au în prezent deschisă nicio cale administrativă sau judiciară de realizare a dreptului, singura cale fiind acţiunea în revendicare de drept comun, în temeiul art. 480 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză, în temeiul căruia se pot adresa instanţei de judecată pentru a examina încălcarea dreptului lor de proprietate.
Pârâţii I.V. şi I.E., deţinătorii actuali ai imobilului revendicat, se prevalează la rândul lor de „un bun”, respectiv, de hotărârea judecătorească prin care s-a respins acţiunea reclamantelor prin care acestea invocau nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare şi de contractul de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000, încheiat cu Ministerul Apărării Naţionale, reţinându-se şi situaţia acestora de cumpărători de bună-credinţă.
Spre deosebire de reclamante, tribunalul constată însă, că aceştia au în prezent o cale concretă şi efectivă prevăzută de art. 50 şi urm. din Legea specială nr. 10/2001, de realizare a dreptului lor sub forma restituirii preţului plătit actualizat sau a valorii de piaţă a imobilului. În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că trebuie apăraţi prin acţiunea în revendicare imobiliară, moştenitorii adevăraţilor proprietari deposedaţi abuziv, care încearcă să repare o pagubă cauzată de autorităţi o perioadă îndelungată de timp şi care nu mai au niciun remediu procedural pentru realizarea dreptului, în raport cu chiriaşii-cumpărători ai imobilului, care încearcă să-şi protejeze un beneficiu legal, dar obţinut în condiţii de favoare, în situaţia în care, preţul plătit pentru dobândirea acestui imobil de la Statul Român, nu a fost stabilit în funcţie de valoarea reală de circulaţie a imobilului.
Astfel, tribunalul a apreciat că este preferabil titlul reclamantelor în raport cu titlul pârâţilor, astfel că, în conformitate cu art. 480 C. civ. de la 1864, a admits acţiunea în revendicare, dreptul de proprietate ocrotit fiind cel al reclamantelor şi nu al pârâţilor, chiar dacă aceştia sunt dobânditori de bună-credinţă. Asigurarea securităţii raporturilor juridice civile nu justifică ocrotirea dreptului pârâţilor, atâta timp cât moştenitorii foştilor proprietari deposedaţi ilegal, nu au nicio cale concretă şi efectivă de realizare a dreptului lor, nici sub forma restituirii în natură şi nici sub forma unor despăgubiri echivalente.
Pentru aceleaşi considerente, tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile deciziei pilot pronunţată de C.E.D.O. în „cauza Atanasiu versus România”, întrucât aceasta înfrânge disproporţionat dreptul de proprietate şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la ocrotirea dreptului de proprietate.
În rezolvarea acţiunii în revendicare, tribunalul a apreciat că nu este de neglijat nici aspectul că titlul reclamantelor este mai bine caracterizat şi preferabil faţă de cel al pârâţilor, întrucât provine de la un „verus dominus” (vânzătorul din anul 1926 care a vândut terenul pe care a fost edificată construcţia şi moştenirea legală transmisă succesiv de la autorul N.T.D.), titluri care nu au fost niciodată desfiinţate, pe când titlul pârâţilor, provine de la un „non dominus”, adică de la o instituţie a Statului în condiţiile în care Statul Român nu a fost niciodată un „verus dominus”, aşa cum atestă hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiunea de constatare a nulităţii donaţiei din 1961.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii I.V. şi I.E., criticând hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 241 A din 21 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi I.V. şi I.E. împotriva sentinţei civile nr. 1009 din 3 mai 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că:
A respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii L.S.I. şi M.T.N. (moştenitorul defunctei D.L.L.E.).
În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 iulie 1926, autorul reclamanţilor N.T.D. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 549,90 mp situat în Bucureşti, str. B.D., sector 1 pe care ulterior a edificat o construcţie compusă din parter, etaj şi mansardă şi o serie de dependinţe. Imobilul a fost preluat abuziv în proprietatea statului în anul 1951, neexistând vreun temei juridic al acestei preluări, prin urmare, imobilul a trecut fără titlu. Deşi preluat în fapt în anul 1951, succesorii autorului D.N. au donat Satului Român prin Ministerul Forţelor Armate acelaşi imobil fiind întocmită oferta de donaţie autentificată din 19 decembrie 1961.
Imobilul în litigiu a fost înstrăinat către apelanţii-pârâţi prin contractul de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000.
Prin acţiunea formulată la 7 august 2002 reclamantele L.S.I. şi D.L.L.E. au solicitat în contradictoriu cu aceeaşi pârâţi anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care s-a înstrăinat imobilul. Prin decizia civilă nr. 1857 din 6 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de recurentele-reclamante, menţinându-se sentinţa civilă nr. 13538 din 16 decembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti prin care s-a respins acţiunea reclamantelor ca neîntemeiată şi decizia civilă nr. 147 din 6 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a respins apelul. Din cuprinsul acestor hotărâri rezultă că apelanţii au cumpărat cu bună credinţă acest imobil întrucât la data de 3 octombrie 2000 când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, pe rolul instanţelor judecătoreşti nu se mai afla niciun dosar prin care să se conteste valabilitatea titlului statului. În acest context, instanţele au reţinut că anterior prin sentinţa civilă nr. 20736/1998 a fost respinsă cererea autorilor reclamantelor prin care solicitau constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie cu motivarea că cererea este prescrisă, soluţie rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3246/1999 a Curţii de Apel Bucureşti.
Reclamantele au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi au notificat Ministerul Apărării Naţionale, solicitând restituirea imobilului situat în Bucureşti, str. B.D., sector 1. Prin decizia nr. A 9867 din 11 noiembrie 2001, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului cu motivarea că acesta nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001 întrucât imobilul fusese donat statului iar acţiunea în constatarea nulităţii donaţiei a fost respinsă ca prescrisă în mod irevocabil prin decizia nr. 3246/1999 a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 1115 din 18 noiembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei realizată prin oferta de donaţie autentificată din 18 decembrie 1961 şi acceptată prin actul autentificat din 23 iunie 1962 fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei nr. 190 din 4 februarie 2004.
Prezenta acţiune cu care a fost investită instanţa la data de 19 septembrie 2008 se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., solicitându-se compararea titlurilor de proprietate al reclamanţilor cu cel al pârâţilor reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000. În raport de acest obiect, tribunalul a analizat care dintre părţi are un bun, apreciind că acelea sunt reclamantele prin raportare exclusivă la efectele sancţiunii nulităţii absolute a ofertei de donaţie încheiată în anul 1961 constatată prin hotărâre judecătorească în mod irevocabil la 18 noiembrie 2004. De asemenea, s-a mai avut în vedere şi faptul că reclamantele nu mai au în prezent deschisă nicio cale administrativă sau judiciară de realizare a dreptului, deoarece procedura administrativă a fost deja finalizată prin decizia nr. 9867 din 11 noiembrie 2001 a Ministerului Apărării Naţionale, decizie necontestată de reclamante.
În analizarea noţiunii de bun, tribunalul trebuia să se raporteze atât la dispoziţiile C.E.D.O. cât şi la jurisprudenţa acesteia în materia imobilelor preluate abuziv de statul comunist şi în special la cauza pilot Atanasiu.
Astfel, art. 6 din Legea nr. 213/1998, prevede că „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Acţiunea promovată de reclamante a fost înregistrată pe rolul instanţelor la data de 19 septembrie 2008, după data apariţiei legii speciale, art. 6 din Legea nr. 213/1998, restrângând domeniul de aplicare a dreptului comun, în condiţiile în care există legi speciale de reparaţie, ceea ce Legea nr. 10/2001 este prin definiţie. Odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condiţiile acestei legi, care în art. 2 menţionează ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii, reglementând şi procedura administrativă pusă la îndemâna persoanelor îndreptăţite.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, şi anume „specialia generalibus derogant” („Legile speciale derogă de la cele generale”). Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale. Cu toate aceste, acţiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
În speţă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamantă fusese înstrăinat prin act de vânzare-cumpărare apelanţilor-pârâţi. În acest sens, se reţine că prin sentinţa civilă nr. 13538 din 16 decembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, s-a respins ca nefondată acţiunea reclamantelor prin care se solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000 reprezentând titlul de proprietate al apelanţilor. Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă urmare a respingerii apelului şi recursului prin deciziile civile nr. 147/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi nr. 1857/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 1115 din 18 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei autentificată din 1961 şi acceptată prin act autentic la 23 iunie 1962 însă, nu s-a dispus şi restituirea în deplină proprietare şi posesie a imobilului în litigiu.
În aceste condiţii reclamanţii nu dovedesc existenţa unei hotărâri judecătoreşti, prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare şi nici a desfiinţării actelor de vânzare-cumpărare ale apelanţilor, motiv pentru care nu au „un bun” în condiţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura lor speranţă legitimă fiind legea specială. Sub acest aspect, Curtea constată că reclamanţii au accesat Legea nr. 10/2001 procedură finalizată prin decizia nr. A 9867 din 11 noiembrie 2001 prin care li s-a respins cererea de restituire în natură. Împotriva acestei decizii, contrar celor reţinute de tribunal reclamanţii aveau deschisă calea în justiţie şi puteau să o atace cel puţin sub aspectul stabilirii unor despăgubiri în echivalent pentru imposibilitatea restituirii în natură a imobilului. Reclamanţii însă, nu au înţeles să adopte o asemenea conduită procedurală, fapt care le este imputabil, cu atât mai mult cu cât au declanşat ulterior soluţionării notificării, litigii atât privind constatarea nulităţii absolute a donaţiei, anterior o primă acţiune fiind respinsă ca prescrisă, cât şi o acţiune de anulare a actului de vânzare-cumpărare al apelanţilor.
În cauza Atanasiu, C.E.D.O. a interpretat Convenţia şi art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislaţia internă reţinând că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Împrejurarea că ulterior, respectiv în anul 2004 s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, nu conferă automat reclamanţilor un bun, în sensul Convenţiei.
C.E.D.O. a arătat că, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenţia, iar în speţa dedusă judecăţii imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului în anul 1961 prin oferta de donaţie, deci anterior semnării Convenţiei de către statul român.
„Simpla speranţă de restituire”, în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce priveşte termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptăţită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranţa de restituire.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei C.E.D.O. (cauza Păduraru contra României, de exemplu), Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia. Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenţiei, iar una dintre condiţiile acordării unei astfel de reparaţii a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită să redobândească bunul preluat, să formuleze cerere/notificare conform legilor speciale în materie, Legea nr. 10/2001.
Prin decizia pilot Atanasiu, C.E.D.O. a explicitat noţiunea de bun arătând că în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării (nevalabilitatea titlului statutului), se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
În aceiaşi ordine de idei, C.E.D.O. a statuat „Curtea observă ca nicio instanţa sau autoritate administrativa internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
Rezulta ca acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.
În jurisprudenţa actuală a instanţei europene, C.E.D.O., s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”. Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezentă o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin; cauza Porţeanu; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii, hotărârea din 19 ianuarie 2010, pentru a da un exemplu recent).
În respectivele cauze supuse atenţiei C.E.D.O., s-a apreciat că reclamanţii au chiar un „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, precum şi în cauza Porţeanu).
Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoaşterea preluării fără titlu a imobilului de către stat este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar.
În prezent, distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri se regăseşte tranşant în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificaţii ale noţiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudenţa sa. Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamanţilor, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei, premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, în condiţiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Aşa fiind, urmare a hotărârii C.E.D.O. pronunţate în cauza Atanasiu, raportată la situaţia de fapt a cauzei din care rezultă consolidarea titlului apelanţilor urmare a respingerii acţiunii în constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000 cu simpla constatare a nulităţii absolute a donaţiei, deci a nevalabilităţii titlului statului, combinat cu faptul că reclamanţii nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care s-a recunoscut dreptul acesteia la restituirea imobilului din Bucureşti, str. B.D., sector 1, aceştia nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Din această cauză, analiza comparativă a celor două titluri de proprietate, trebuie făcută prin prisma jurisprudenţei europene, criteriile de preferabilitate fiind determinate de statuările europene, obligatorii pentru autorităţile naţionale. Prin urmare, chiar aplicându-se direct Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanţii nu au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel fiind, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii L.S.I. şi M.T.N.
1. Reclamantul M.T.N. a criticat decizia nr. 241 A din 21 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca fiind nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, adică cu nesocotirea normei de drept substanţial din materia acţiunilor în revendicare şi cu interpretarea greşită a reglementărilor internaţionale în această materie.
Consideră că soluţia pronunţată de instanţa de apel, în sensul constatării netemeiniciei acţiunii în revendicare bazată doar pe interpretarea dispoziţiilor C.E.D.O. şi în special a jurisprudenţei acesteia în materia imobilelor preluate abuziv, respectiv cauza Atanasiu contra României, este consecinţa unei interpretări greşite, ajungându-se chiar la concluzia că reclamanţii nu au dovedit existenţa urnei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare şi nici a desfiinţării actului de vânzare-cumpărare a apelanţilor-pârâţi, motiv pentru care nu au „un bun” în condiţiile art 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul arată că, deşi se realizează o analiză a inexistenţei în patrimoniul reclamanţilor a „unui bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel ignoră definiţia efectelor nulităţii actului juridic adică, consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a actului juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate, în sensul că unul din principiile efectelor nulităţii este tocmai acela al retroactivităţii efectelor nulităţii care se produc din momentul încheierii actului juridic. Raportat la acest principiu al efectelor nulităţii, arată că, Statul prin Ministerul Apărării Naţionale, la data când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000, pârâtul I.V. nu putea fi considerat un versus dominus. Mai mult decât atât la momentul anului 2009 când s-a pronunţat decizia de constatare a nulităţii donaţiei nu se putea obţine în cadrul aceleiaşi acţiuni şi restituirea imobilului în litigiu cât timp acesta fusese înstrăinat apelanţilor-pârâţi încă din anul 2000.
Apreciază că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că atât timp cât efectele sancţiunii nulităţii absolute a donaţiei se produc retroactiv, iar consecinţa legală este repunerea părţilor în situaţia anterioară, înseamnă că reclamantele deţin „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar Statul român este considerat că nu a fost niciodată proprietarul imobilului care a fost transmis către pârâţii I.V. şi I.E., argumente care dau eficienţă principiului restabilirii situaţiei anterioare şi restitutio în integrum.
Susţine recurentul că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 89A din 26 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în considerentele căreia s-a reţinut că „din expunerea demersurilor administrative şi judiciare efectuate de reclamanţi şi a rezultatelor acestora în esenţă, aceştia dispun de o hotărâre judecătorească prin care actul de donaţie a fost desfiinţat”, hotărâre care reprezintă un „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie. Apreciază că, în judecarea pe fond a cauzei după casarea din primul ciclu procesual, instanţa de apel trebuia să fac o comparare a titlurilor de proprietate ţinând seama că ambele părţi exhibă „un bun” în sensul Convenţiei, astfel că soluţia instanţei de apel ignoră îndrumările date în primul ciclu procesual, şi, în special, a îndrumării conform căreia reclamanţii beneficiază de un bun în înţelesul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie conferit de efectele deciziei civile nr. 1115 din 18 noiembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei autentificate din 1961 şi acceptată prin act autentic la 23 iunie 1962.
Motivează recurentul că, reţinerea de către instanţa de apel a argumentului referitor la anularea contractului de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000, soluţionat definitiv şi irevocabil, nu poate constitui un motiv determinant în respingerea acţiunii în revendicare, sens în care invocă cu titlu de practică judiciară o soluţie de admitere a acţiunii în revendicare în cazul în care acţiunea în anulare a contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă cu motivarea că s-a dovedit buna credinţă a cumpărătorilor, dar prin aceeaşi hotărâre s-a constatat nevalabilitatea titlului statului dându-se astfel preferinţă titlului reclamantului.
Apreciază că cercetarea judecătorească trebuie să pornească de la premisa că atât pârâţii, dar şi reclamanţii deţin „un bun” în sensul Convenţiei, situaţie analizată cu autoritate de lucru judecat în primul ciclu procesual şi ignorată de instanţa de apel în cel de-al doilea ciclu procesual. Astfel, constatând că ambele părţi din litigiu se prevalează de un „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, instanţa de fond a trecut, în mod corect, la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor ţinând seama atât de normele interne aplicabile în această materie, cât şi cele din Convenţie. Consideră că, tribunalul a reţinut corect că, spre deosebire de reclamanţi, pârâţii au în prezent o cale concretă şi efectivă prevăzută de art. 50 şi urm. din Legea nr. 10/2001 de realizare a dreptului lor sub forma restituirii preţului plătit actualizat sau a valorii de piaţă a imobilului şi singurul remediu procedural pentru realizarea dreptului de către reclamanţi este acţiunea în revendicare imobiliară.
Toate aceste argumente de drept temeinic şi legal motivate au fost înlăturate de instanţa de apel în mod nejustificat, opinând că simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire.
Apreciază că, instanţa de apel a analizat în mod greşit principiul asigurării securităţii raporturilor juridice, evocând jurisprudenţa C.E.D.O. în materia dreptului de proprietate, respectiv cauza Cernescu şi Manolache c. României (hotărârea din 8 ianuarie 2009) în care C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a vânzării de către Statul român, în baza Legii nr. 112/1995, a unui imobil naţionalizat de la părinţii reclamanţilor, dar în privinţa căruia aceştia din urmă au obţinut o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat caracterul nelegal al naţionalizării. Curtea a amintit că s-a pronunţat în numeroase cauze anterioare în sensul că vânzarea de către Stat a bunului altuia, terţilor de bună credinţă, chiar anterioară confirmării în justiţie printr-o hotărâre definitivă a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate. O astfel de privare combinată cu absenţa unei indemnizaţii la valoarea reală a bunurilor contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 (în acelaşi sens, cauza Străin şi alţii contra României, cauza Porţeanu contra României).
Recurentul se prevalează de existenţa acestei jurisprudenţe C.E.D.O. susţinând că situaţia de fapt din speţă este similară în sensul că, reclamanţii dispun de un „bun” protejat de art. 1 din Primul Protocol adiţional întrucât prin decizia civilă nr. 1115 din 18 noiembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, instanţa a constatat nulitatea absolută a donaţiei realizate prin oferta de donaţie autentificată din 18 decembrie 1961 şi acceptată prin actul autentificat din 23 iunie 1962 reclamanţii rămânând proprietarii legitimi ai imobilului, preluarea de către stat fiind făcută fără titlu de către stat în anul 1951, actul de donaţie fiind mult ulterior preluării în fapt a imobilului în litigiu.
O altă critică vizează înlăturarea susţinerilor referitoare demersurile efectuate în privinţa atacării deciziei prin care s-a soluţionat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001. Precizează că s-a formulat contestaţie în temeiul Legii nr. 10/2001 ce a format obiectul Dosarului nr. 144/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, unde a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 212 din 18 martie 2002 (prin care a fost respinsă contestaţia). Sentinţa a fost apelată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, Dosar nr. 1783/2002 unde a fost pronunţată decizia civilă nr. 419 din 4 decembrie 2002 prin care a fost respins şi acest apel. Împotriva acestei decizii civile a fost formulat şi recurs soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr. 4639 din 22 septembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 2655/1/2003, soluţia rămânând irevocabilă în sensul că reclamanţii au fost privaţi de dreptul de a solicita restituirea în natură, cât şi de acordarea măsurilor reparatorii în echivalent ţinând seama că la momentul contestaţiei era definitivă şi irevocabilă prima acţiune în constatarea nulităţii donaţiei ca fiind prescrisă. Apare evident, în aceste condiţii, că singura cale prin care se poate realiza în mod concret şi efectiv reparaţia este numai acţiunea în revendicare.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului şi, pe cale de consecinţă menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 1009 din 3 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
2. În motivarea recursului declarat, reclamanta L.S.I. a invocat nelegalitatea deciziei atacată, susţinând că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale, a practicii interne şi practicii europene.
Referitor la existenţa sau inexistenţa în patrimoniul părţilor „a unui bun”, recurenta susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a analizat cauza dedusă judecaţii prin prisma deciziei-pilot, ignorând obligaţia impusă de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în baza căreia trebuia să se verifice toate apărările formulate de părţi şi să pronunţe o hotărâre corectă, care reprezintă finalitatea unui proces echitabil,
Consideră recurenta că decizia-pilot nu are aplicabilitate universală, ci aceasta se refera numai la modificările ce se impuneau în acel moment la Legea nr. 247/2005 deoarece C.E.D.O. a constatat, la acel moment că Fondul „Proprietatea” devenise nefuncţional, impunând Statului român emiterea unei modificări a Legii nr. 247/2005, printr-un act normativ care să soluţioneze multitudinea notificărilor formulate de vechii proprietari într-un mod eficient şi într-un timp rezonabil. Aşadar, decizia-pilot nu are nicio legătura cu acţiunea de revendicare prin comparare de titluri, care se întemeiază pe dreptul comun şi nu pe Legea nr. 10/2001.
Susţine că s-a interpretat greşit principiul securităţii circuitului civil numai în favoarea chiriaşilor-cumpărători, ignorat în privinţa vechilor proprietari care nu şi-au pierdut dreptul de proprietate, de vreme ce titlurile lor de proprietate nu au fost desfiinţate şi au intrat în circuitul civil cu mult timp înainte faţă de titlul chiriaşilor-cumpărători.
Motivează recurenta că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că era obligatoriu ca reclamanţii să producă în faţa instanţei o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului, art. 1 din Primul Protocol fiind greşit interpretat, întrucât textul nu impune o astfel de cerinţă. Ar fi fost un non sens juridic în a promova o acţiune în compararea titlurilor dacă ar fi existat o hotărâre judecătorească de restituire în concret. La data nulităţii irevocabile a contractului de donaţiei şi a declaraţiei de acceptare a donaţiei în mod obiectiv nu se putea obţine restituirea în natură de vreme ce imobilul, în proporţie de 95% (casă şi teren) era vândut cu 4 ani înainte către intimaţi, donaţia anulându-se în noiembrie 2004.
Susţine că, în mod greşit instanţa de apel reţine că la momentul introducerii acţiunii în nulitatea absolută a donaţiei, reclamanţii nu au solicitat în mod expres „repunerea în situaţia anterioară a părţilor”, deoarece nulitatea unui act juridic conduce implicit la desfiinţarea retroactivă a actului respectiv, ceea ce înseamnă ca acel act nu mai produce efecte juridice din momentul încheierii lui, iar părţile sunt repuse de drept în situaţia anterioară încheierii actului, fără a fi necesară o cerere şi o hotărâre judecătorească în acest sens. Aprecierea instanţei că prin neformularea unui astfel de capăt de cerere reclamanţii nu au un bun este greşită, întrucât prin desfiinţarea actului de donaţie şi a declaraţiei de acceptare, reclamanţii au fost repuşi în situaţia anterioară, dar în mod faptic nu sunt în posesia imobilului, deşi erau proprietari, pentru că intervenise la data de 3 octombrie 2000 actul de vânzare-cumpărare dintre Ministerul Apărării Naţionale şi intimaţi.
Printr-o altă critică se invocă acordarea greşită a prevalenţei titlului chiriaşilor cumpărători, susţinând că vechii proprietari îşi puteau realiza drepturile pe Legea nr. 10/2001, atacând în justiţie decizia emisă de Ministerul Apărării Naţionale în anul 2001. Arată că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi decizia-pilot Atanasiu contra României nu au legătură cu acţiunea în revendicare îndreptată împotriva deţinătorului celui de-al doilea titlu de proprietate, instanţa fiind obligată să analizeze acţiunea în baza art. 480, art. 481 C. civ. şi nu în baza Legii 10/2001. Arată că, la apariţia Legii nr. 10/2001 autorii săi au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea întregului imobil în natura, însă Ministerul Apărării Naţionale a soluţionat notificarea prin decizia din 11 noiembrie 2001 cu motivarea că cererea de restituire nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, decizia fiind contestată în justiţie. Contestaţia a fost respinsă irevocabil prin sentinţa civilă nr. 212 din 18 martie 2002 a Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, confirmată prin decizia civilă nr. 419 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4639 din 22 septembrie 2010. Rezultă că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în cauză întrucât imobilul nu intră sub incidenţa art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Soluţia instanţei de apel este criticată şi din perspectiva încălcării art. 6 din Convenţia Europeanăa a Drepturilor Omului, întrucât instanţa s-a limitat la respingerea acţiunii doar în raport de Legea nr. 10/2001, deşi excepţia de inadmisibilitate a acţiunii faţă de Legea nr. 10/2001 a fost respinsă irevocabil, intrând în puterea autorităţii de lucru judecat. Consideră că instanţa trebuia să utilizeze drept criteriu de comparare a titlurilor în soluţionarea acţiunii în revendicare doar momentul intrării în circuitul civil a fiecărui titlu prin transcriere având prelevanţa primul titlu transcris, respectiv titlul reclamanţilor care este preferabil întrucât provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul pârâţilor provine de la un neproprietar.
Solicită admiterea recursului în sensul criticilor formulate şi păstrarea sentinţei instanţei de fond, ca legală şi temeinică.
I.V. şi I.E. au formulat întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursurilor întrucât hotărârea atacată este legală sub aspectul analizării acţiunii în revendicare din perspectiva verificării existenţei unui „bun” în patrimoniul recurenţilor, potrivit aplicării şi interpretării normelor interne şi internaţionale, a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând recursurile declarate, în raport de actele şi lucrările dosarului, criticile învederate prin cererile de recurs şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile promovate de reclamanţi, urmând a răspunde prin considerente unice, pentru o mai bună argumentare juridică, motivelor comune de recurs, după cum urmează:
În dezvoltarea motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se invocă, în esenţă, soluţionarea greşită a acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun din perspectiva analizării comparative incorecte a titlurilor de proprietate exhibate de părţie litigante şi a aplicării eronate, în cadrul acţiunii în revendicare, a hotărârii pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României întrucât, în raport de natura juridică a imobilului litigios, nu ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel realizând o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale în materie, în consens cu interpretarea obligatorie dată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţa C.E.D.O.
În speţă, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 septembrie 2008, reclamanţii au investit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. arătând că terenul litigios în suprafaţă de 549,90 mp situat în Bucureşti, str. B.D., sector 1 a aparţinut autorului lor, numitul N.T.D. care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 iulie 1926, pe terenul respectiv edificând ulterior o construcţie compusă din parter, etaj şi mansardă şi o serie de dependinţe. S-a susţinut că, imobilul a fost preluat abuziv, în fapt, în proprietatea statului în anul 1951 şi, cu toate acestea, succesorii autorului D.N. au donat Satului român, prin Ministerul Forţelor Armate acelaşi imobil, întocmind oferta de donaţie autentificată din 19 decembrie 1961.
Imobilul în litigiu a fost înstrăinat către pârâţii I.V. şi I.E., prin contractul de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000 şi, în raport de titlurile exhibate de fiecare dintre părţi s-a solicitat soluţionarea acţiunii în revendicare prin aplicarea regulilor clasice privind compararea titlurilor conform doctrinei şi jurisprudenţei în materie, reclamantele prevalându-se că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1, constând în decizia civilă nr. 1115 din 18 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei realizată prin oferta de donaţie autentificată din 1961 şi acceptată prin actul autentificat din 1962.
Înalta Curte va constata netemeinicia argumentelor prezentate de recurenţi, dezvoltate pe larg în cererile de recurs, prin care se invocă faptul că sunt beneficiarii unui „bun actual” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi că, în atare condiţii, dreptul lor de proprietate ar fi preferabil în raport de titlul pârâţilor persoane fizice în cadrul procedeului judiciar de comparare a titlturilor de proprietate exhibate de părţile litigante.
Din perspectiva deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi a jurisprudenţei actuale în materia protecţiei drepturilor omului (hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu ş.a. împotriva României) şi în conformitate cu îndrumările obligatorii ale deciziei de casare nr. 59A din 26 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, se constată că, instanţa de apel a soluţionat corect acţiunea în revendicare, analizând pe fond, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, măsura în care reglementarea internă intră în conflict cu cea europeană în privinţa dreptului de proprietate reclamat în cauză din perspectiva garanţiilor prevăzute de art. 1 din Primul Protocol.
Astfel, s-a avut în vedere că instanţa supremă prin decizia nr. 33/2008 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii a statuat asupra divergenţelor de jurisprudenţă de la acel moment, reţinând, printre altele, că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situaţiile, posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun actual” în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Instanţa supremă consideră însă, că „este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securităţii raporturilor juridice”.
Ca situaţie de fapt, s-a reţinut că prin decizia din 11 noiembrie 2001 emisă de Ministerul Apărării Naţionale a fost soluţionată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către D.T. şi D.L.L.E. prin care acestea au solicitat restituirea imobilului preluat de Ministerul Forţelor Armate în baza ofertei de donaţie autentificată din 18 decembrie 1961 şi acceptată prin actul autentificat din 23 iunie 1962. Prin decizia emisă, unitatea deţinătoare a dispus respingerea cererii de restituire a imobilului, reţinându-se că acesta nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001 deoarece imobilul a fost donat Ministerului Apărării Naţionale, iar acţiunea în anularea donaţiei a fost respinsă, ca prescrisă, prin sentinţa civilă nr. 20736/1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3246/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă. Astfel, la data soluţionării notificării, reclamantele nu dispuneau de o hotărâre judecătorească de anulare a donaţiei, cerinţă prevăzută de art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Deşi nu s-a relevat până în această fază procesuală, recurenţii au arătat că împotriva modului de soluţionare a notificării de către unitatea deţinătoare, s-a formulat contestaţie în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind pronunţată sentinţa civilă nr. 212 din 8 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a fost respinsă contestaţia, hotărârea fiind definitivă şi irevocabilă prin respingerea căilor de atac.
În cadrul unui nou proces, reclamantele au solicitat constatarea nulităţii absolute a donaţiei, acţiunea fiind admisă prin decizia nr. 1115 din 18 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti. Ulterior, prin cererea formulată la data de 7 august 2002 reclamantele au solicitat instanţei constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000 perfectat de pârâţii I.V. şi I.E., acţiunea acestora fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 13538 din 16 decembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti (definitivă şi irevocabilă), reţinându-se că la momentul încheierii contractului titlul statului nu era contestat, iar cumpărătorii au fost de bună credinţă.
Sub aspectul criticilor de nelegalitate, s-a invocat greşita aplicare a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a hotărârii pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României, recurenţii invocând decizia civilă nr. 1115 din 18 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti sub aspectul dovedirii nelegalităţii trecerii bunului în proprietatea statului şi existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantelor în sensul Convenţiei ca urmare a constatării nulităţii absolute a donaţiei realizată prin oferta de donaţie autentificată din 18 decembrie 1961 şi acceptată prin actul autentificat din 23 iunie 1962, prevalându-se de protecţia art. 1 din Primul Protocol.
Ţinând cont de raţionamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii nr. 33/2008 pronunţată de instanţa supremă care include prin ea însăşi analiza principiului securităţii raporturilor juridice, Înalta Curte constată că, instanţa de apel a procedat corect, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, la examinarea acţiunii în revendicare în sensul verificării existenţei în patrimoniul reclamantelor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în raport de titlul exhibat de acestea. În contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale în sensul dezlegării dată cu caracter obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, dar şi al contextului actual al jurisprudenţei europene în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”, în mod judicios s-a concluzionat că reclamantele nu au un „bun actual” în patrimoniul lor în sensul Convenţiei, care să le permită restituirea în natură a imobilului.
Susţinerea potrivit căreia pricina ar fi fost analizată greşit din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a hotărârii pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României nu poate fi primită. Modalitatea de preluare a imobilului de către stat denotă împrejurarea că imobilul litigios intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fiind vorba de un imobil trecut abuziv în proprietatea statului în înţelesul art. 2 lit. c) care se include la toate donaţiile, textul stipulând că „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: (…) c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donaţiile făcute statului şi altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă”, dovadă în acest sens fiind şi demersurile administrative şi judiciare întreprinse pe reclamante în vederea restituirii în natură a imobilului preluat abuziv de către stat.
Or, instanţa de contencios european reţine din momentul pronunţării hotărârii, pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, că acel concept de „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului, aspect evidenţiat de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţată.
Diferenţa de abordare în hotărârea pilot este esenţială întrucât dacă în jurisprudenţa sa de dinainte de anul 2000 C.E.D.O. a subliniat în toate cazurile împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (cauza Păduraru contra României), în viziunea actuală a C.E.D.O. nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reţine existenţa unui nou drept de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (hotărârea Atanasiu ş.a.).
Înalta Curte remarcă din conţinutul deciziei-pilot că prin stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naşte un nou drept de proprietate, C.E.D.O. a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă.
Recurenţii deşi se prevalează de faptul că deţin o hotărîre judecătorească (decizia civilă nr. 1115 din 18 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti) prin care s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donaţie şi a actului de acceptare în privinţa imobilului situat în Bucureşti, str. B.D., sector 1 ce a aparţinut autorului comun, aceştia nu au făcut dovada că ar deţine un „bun actual” în patrimoniul lor în accepţiunea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi a jurisprudenţei europene care să le permită restituirea în natură a imobilului revendicat, întrucât simpla constatare a nelegalităţii titlului statului printr-o hotărâre judecătorească nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului.
Din această perspectivă, Înalta Curte reţine ca fiind legală soluţia instanţei de apel ce are la bază ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar ori moştenitorul acestuia să se legitimeze cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să îi fie reconfirmat, cu efect retroactiv şi irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză care nu se identifică în cazul situaţiei de faţă. Mai mult chiar, trebuie evidenţiat faptul că instanţa de contencios european a subliniat că simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării printr-o hotărâre judecătorească nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului (hotărârea Atanasiu) şi, în mod similar, nici constatarea în cauza de faţă în privinţa constatării nulităţii absolute a donaţiei nu are un astfel de efect.
Edificator este faptul că, reclamantele nu deţin un bun în patrimoniul lor în sensul Convenţiei Europene Drepturilor Omului întrucât nu li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau vreun act emanând de la autorităţi dreptul de proprietate cu privire la imobilul litigios, după momentul aderării României la Convenţie, aşadar ulterior anului 1994. Prin urmare, există o incompatibilitate ratione temporis între Convenţie şi pretinsa încălcare decurgând din actul preluării imobilului de către stat, contrar celor susţinute de recurente cu privire la existenţa dreptului lor de proprietate. În absenţa unei constatări a încălcării acestuia după anul 1994, recurentele nu au un bun actual şi nici o creanţă consolidată, întrucât prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ocrotesc un bun actual existent şi nu speranţa de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat o perioadă îndelungată de timp.
Sub aspectul criticilor de nelegalitate, s-a invocat greşita reţinere a preferabilităţii titlului pârâţilor în respingerea acţiunii în revendicare şi ignorarea dreptului de proprietate invocat de reclamante care este ar fi fondat pe un titlu neviciat, preferabil titlului pârâţilor. Critica este nefondată întrucât soluţionarea acţiunii în revendicare a avut la bază criteriile indicate în decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii, fiind important a semnala faptul că protecţia pe care o oferă articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este acordată proprietarului pentru „bunurile sale”, protecţie care se referă, în genere, la proprietar fără a face distincţie între modul în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare fiind cea în legătură cu legalitatea dobândirii.
Or, în speţă, valabilitatea titlului de proprietate a pârâţilor I.V. şi I.E., chiriaşi cumpărători a imobilului litigios, a fost cercetată pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului de cumpărare pe care reclamantele au intentat-o pe cale separată la data de 7 august 2002, acţiune soldată cu pronunţarea sentinţei civile nr. 13538 din 16 decembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a statuat irevocabil asupra valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000, reţinându-se că la momentul finalizării primului proces privind nulitatea donaţiei şi promovarea celei de a doua acţiuni în constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi act juridic, titlul statului nu era contestat, iar cumpărătorii au fost de bună credinţă.
În acest context, nu se pot nesocoti cele statuate în litigiul privind constatarea nulităţii vânzării întrucât, în caz contrar, ar însemna să se înlăture efectele unei hotărâri irevocabile, ceea ce nu este de admis. În condiţiile în care a fost analizată şi s-a hotărât cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în beneficiul pârâţilor, dreptul de proprietate al acestora s-a consolidat, situaţie în care pârâţii deţinând în accepţiunea Convenţiei un bun în patrimoniul lor care îi îndreptăţeşte să păstreze posesia asupra imobilului achiziţionat, dreptul de proprietate al acestora aflându-se, la rândul său, sub protecţia art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie drept garanţie a respectării principiului securităţii raporturilor juridice. În schimb, astfel cum s-a expus deja, recurenţii nu deţin un bun în patrimoniul lor în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului întrucât nu li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau vreun act emanând de la autorităţi dreptul de proprietate cu privire la imobilul litigios, după momentul aderării României la Convenţie, aşadar ulterior anului 1994. În absenţa unei constatări a încălcării acestuia după anul 1994, recurenţii nu au un bun actual, întrucât prevederile art. art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ocrotesc un bun actual existent şi nu speranţa de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate.
În acest context, se constată că instanţa de apel a soluţionat corect acţiunea în revendicare prin prisma criteriilor reţinute în decizia în interesul legii şi a abordării conceptuale a noţiunii de bun, astfel cum a fost conturată în hotărârea C.ED.O. în cauza Maria Atanasiu ş.a. contra România, fiind respectate pe deplin garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în sensul verificării şi examinării concrete a tuturor apărărilor formulate de părţi. Din această perspectivă, nu se poate reţine critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., atât timp cât s-a recunoscut reclamanţilor prin examinarea în fond a acţiunii în revendicare dreptul de acces la instanţă şi efectivitatea demersului lor judiciar. Astfel, au fost examinate motivele de apel în raport de apărările şi susţinerile părţilor din litigiu, instanţa de prim control judiciar analizând pe fond îndeplinirea condiţiilor acţiunii în revendicare, ocazie cu care a fost verificată cerinţa existenţei unui bun în patrimoniul părţilor din perspectiva criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a instanţei supreme şi în conformitate cu norma şi jurisprudenţa europeană.
Decizia atacată a fost criticată şi din perspectiva reţinerii eronate a împrejurării potrivit căreia reclamanţii nu deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în pofida celor statuate, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 89A din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în primul ciclu procesual. Critica nu poate fi primită întrucât la data pronunţării deciziei de casare a instanţei de apel din primul ciclu procesual şi a rămânerii acesteia irevocabile ca efect al respingerii recursului, nu era pronunţată hotărârea pilot contra României în cuprinsul căreia instanţa de contencios european alocă o nouă semnificaţie conceptului de bun. În acel ciclu procesual, instanţa de casare a apreciat asupra noţiunii de bun având în vedere practica C.E.D.O. conturată până la acel moment, statuând, în acest context, asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare ca efect al aplicării deciziei în interesul legii nr. 33/2008. Această împrejurare nu este de natură a conduce la concluzia soluţionării cauzei prin raportare exclusivă la art. 480 C. civ. de la 1864, cum eronat susţine recurenta, aspect contrazis chiar de hotărârile judecătoreşti existente în cauză, circumstanţă în care în mod corect instanţa de apel a dat eficienţă, în soluţionarea pe fond a cauzei, dispoziţiilor interne şi europene în materie, având în vedere că hotărârile instanţei de contencios european sunt obligatorii în dreptul intern, astfel cum este şi hotărârea Maria Atanasiu ş.a. contra României.
Astfel, având în vedere că prin decizia pilot conceptul de bun a dobândit o nouă semnificaţie, instanţa de apel, în rejudecare, în conformitate cu îndrumările deciziei de casare şi în aplicarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a examinat exigenţele art. 1 din Protocolul 1. În aceste circumstanţe, instanţa de apel a verificat şi dacă pârâţii au un bun în sensul Convenţiei, context în care în mod corect a dat prevalenţă principiului securităţii juridice, dând câştig pârâţilor în calitate de subdobânditori, atât timp cât titlul acestora de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, deşi contestat, nu a fost anulat.
Aprecierea recurenţilor în sensul existenţei în patrimoniul lor a unui bun prin raportare excusivă la efectul sancţionator al nulităţii absolute a donaţiei încheiată în anul 1961, constatată prin decizia civilă nr. 1115/2004 a Curţii de Apel Bucureşti nu poate fi primită întrucât analiza noţiunii de bun nu a fost realizată din perspectiva dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei sale recente în materia imobilelor preluate abuziv. Semnificaţia noţiunii de bun a fost analizază de instanţa de apel din perspectiva abordării jurisprudenţiale europene actuale, în antiteză cu practica anterioară conturată pe tiparul cauzei Păduraru contra României, fiind astfel evidenţiate corect noile semnificaţii ale noţiunii de bun, fixate în cuprinsul hotărârii pilot.
Esenţial este faptul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamante fusese înstrăinat pârâţilor prin contractul de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000, care deşi contestat în instanţă, acesta şi-a păstrat valabilitatea, fiind consolidat ca efect al respingerii acţinii în constatarea nulităţii dispusă prin sentinţa civilă nr. 13538/2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă. Împrejurarea că, ulterior accesări procedurii reglementată de Lege nr. 10/2001 în cadrul căreia a fost emisă decizia nr. A9867/2001 (supusă controlului judiciar), s-a constatat nevalabilitatea titlului statului nu conferă automat reclamantelor un bun în sensul Convenţiei.
Nici argumentele de ordin teoretic referitoare la efectele nulităţii absolute nu pot fi reţinute sub aspectul susţinerilor referitoare la aplicarea „de drept” a principiului „repunerii părţilor în situaţia anterioară”.
În cauză, reclamantele au invocat decizia civilă nr. 1115 din 18 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie încheiat în 1961 şi care ar reprezenta, în accepţiunea acestora, un bun în sensul Convenţiei, însă, este de notat faptul că prin respectiva hotărâre judecătorească se recunoaşte doar caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, nefiind îndeplinită şi cea de-a doua cerinţă esenţială, în sensul deciziei pilot, respectiv aceea de a dispune, în mod expres, în sensul restituirii bunului.
Deşi corecte aspectele de ordin teoretic referitoare la principiile efectelor nulităţii actului juridic, susţinerea existenţei unui bun în sensul Convenţiei motivat de faptul că nulitatea unui act juridic conduce, implicit, la desfiinţarea retroactivă a respectivului act şi că părţile sunt repuse de drept în situaţia anterioară, fără a fi necesară o cerere şi o hotărâre judecătorească în acest sens, nu poate fi primită. Deşi corectă din punct de vedere teoretic argumentarea referitore la efectele nulităţii unui act juridic, din perspectiva normelor procesuale însă, constatarea nulităţii nu generează repunerea părţilor în situaţia anterioară fără pronovarea unui atare demers juridic. În cauză, nu a existat o atare solicitare, prin hotărârea judecătorească dispunându-se doar nulitatea donaţiei, ceea ce denotă potrivit noii accepţiuni a C.E.D.O. că reclamantele D.L.L.E. (decedată, acţiunea acesteia fiind continuată de M.T.N., în calitate de moştenitor) şi L.S.I. nu deţin un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, atât timp cât prin hotărârea respectivă nu s-a dispus expres restituirea imobilului.
Critica referitoare la ignorarea criteriilor de drept comun privind compararea titlurilor de proprietate va fi înlăturată. Analiza comparativă a titlurilor de proprietate în vederea stabilirii celui care este mai bine caracterizat s-ar fi impus în măsura în care reclamanţii ar fi făcut dovada existenţei unui bun în patrimoniul lor. Or, recurenţii nu au un bun în sensul Convenţiei, context în care devine inutilă analiza criteriilor de preferabilitate la care aceştia s-au referit, respectiv înstrăinarea imobilului pârâţilor de către un non dominus.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale interne şi de drept european ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs circumscrise art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii L.S.I. şi M.T.N. împotriva deciziei civile nr. 241 A din 21 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii L.S.I. şi M.T.N. împotriva deciziei civile nr. 241 A din 21 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1325/2014. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1329/2014. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
