ICCJ. Decizia nr. 1331/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1331/2014
Dosar nr. 6570/1/2009*
Şedinţa publică din 8 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr. 3525/2001 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii D.I., A.M., T.A.I., A.G. şi A.R.S. au chemat în judecată pe pârâtul S.P.P. pentru ca, în temeiul Legii nr. 10/2001, să fie obligat să le restituie în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Predeal, str. N.B., compus din teren în suprafaţă de 964,80 mp, şi construcţia edificată pe acest teren de către autorul lor.
Pârâtul a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor ca nefondată, iar în privinţa imobilului, pârâtul a arătat că aceasta a trecut în proprietatea statului în baza Decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, deci în baza unul titlu valabil.
Prin sentinţa civilă nr. 1.477 din 3 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având în vedere că imobilul se află în judeţul Braşov, iar în baza art. 13 alin. (1) C. proc. civ. cererile privitoare la bunurile imobile se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află imobilul.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate, iar, prin decizia civilă nr. 1132 din 15 aprilie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat sentinţa civilă nr. 1477 din 3 octombrie 2001 şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În cauză, s-a efectuat o expertiză tehnică imobiliară întocmită de expert inginer M.T.
Prin sentinţa civilă nr. 290 din 18 martie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea, cum a fost precizată, formulată de reclamanţii D.I., A.M., T.A.I., A.G., A.R.S. şi O.R.A., în contradictoriu cu pârâţii S.P.P. şi Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pe pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul format din teren în suprafaţă de 964,80 mp, şi construcţia edificată pe teren („Vila P.”), situat în Predeal, str. N.B., reţinând, în esenţă, că imobilul în litigiu este compus din teren în suprafaţă de peste 5.000 mp, mai mult decât revendică reclamanţii, şi se încadrează la fâneaţă, păşune, parc şi pădure.
Clădirea vilă este o construcţie cu regim de înălţime D p + P + 1E + Mp, adică demisol parţial, parter, etaj şi mansardă parţială şi este cunoscută drept „Vila P.”.
Imobilul vilă şi teren aferent în suprafaţă de 964,80 mp, a aparţinut autorilor reclamanţilor B.M.A. din anul 1934, dar a fost preluat de stat în baza Decretelor nr. 213/1960 şi nr. 712/1966, şi dat în administrare, în baza H.G. nr. 57/1994, pârâtului S.P.P.
Prin Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor bunuri preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a recunoscut caracterul abuziv al preluărilor făcute de statul comunist, atât în cazul celor realizate fără titlu, cât şi în cazul celor realizate în temeiul unor acte normative sau individuale [art. 2 alin. (1)], şi s-a stabilit principiul restituirii în natură către foştii proprietari.
Ambele decrete, în baza cărora imobilul în litigiu a fost preluat de stat, nu respectă prevederile Constituţiilor din 1952 şi 1965 cu privire la proprietate, şi contravin şi dispoziţiilor art. 481 C. civ., potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”.
Întrucât în ierarhia actelor normative atât Constituţia, cât şi C. civ., ca lege organică, au prioritate, cât şi pe considerentul că, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţele au fost abilitate să stabilească valabilitatea titlului statului în baza căruia s-au preluat imobilele foştilor proprietari, s-a reţinut că cele două decrete nu au aplicabilitate, iar faţă de cele arătate, în baza art. 1169-art. 1170 C. civ., art. 136 alin. (5) din Constituţia revizuită a României, conform căreia proprietatea privată este inviolabilă în condiţiile legii organice, tribunalul a admis acţiunea, aşa cum a fost precizată.
Prin decizia civilă nr. 1.332A din 19 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, reţinând că deşi la dosarul cauzei există mai multe împuterniciri avocaţiale acestea nu fac dovada mandatului special pentru exerciţiul dreptului la acţiune, astfel că, nedovedindu-se calitatea de reprezentant, conform art. 161 alin. (2) coroborat cu art. 133 C. proc. civ., curtea a anulat cererea de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 8158 din 13 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, cu motivarea că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, decurgând din încălcarea prevederilor art. 161 C. proc. civ., întrucât avocatul a dovedit calitatea de reprezentant al părţilor, în condiţiile în care instanţa de apel nu avea nici un element din care să deducă faptul că reclamanţii nu îl împuterniciseră pe avocat să introducă acţiunea.
Prin decizia civilă nr. 317A din 20 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a constatat perimat apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, iar, prin decizia civilă nr. 3129 din 20 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile, a casat decizia şi a trimis cauze spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin încheierea din data de 27 aprilie 2011, a dispus suspendarea judecării apelului până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 1025/3/2002 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 1616 din 7 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul declarat de S.P.P. împotriva deciziei civile nr. 157A din 16 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a modificat-o, în sensul că a admis apelul declarat de apelantul S.P.P. împotriva sentinţei nr. 950 din 24 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a schimbat-o, în sensul că, în parte, a admis cererea formulată de S.P.P. şi a dispus refacerea înscrisului dispărut constând în cererea de apel formulată de S.P.P. la data de 12 mai 2004 împotriva sentinţei civile nr. 290 din 18 martie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5360/2002 al acestei instanţe. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Urmare acestei decizii irevocabile, curtea a constatat că în cauză are calitatea de apelant şi S.P.P., care la data de 11 iunie 2002 a depus motive de apel.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia nr. 202A din 25 septembrie 2013, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice şi de apelantul-pârât S.P.P., şi a obligat pe apelanţii la 10.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţi, reprezentând onorariu de avocat redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reţinând, în esenţă, următoarele;
Cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant, Curtea a constatat că acest motiv de apel a fost soluţionat prin decizia nr. 8158 din 13 octombrie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a reţinut că prin decizia ce face obiectul recursului s-a pronunţat o soluţie nelegală decurgând din încălcarea dispoziţiilor art. 161 C. proc. civ., avocatul dovedind calitatea de reprezentant al reclamanţilor, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., nu mai poate fi repus în discuţie acest aspect.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, referitor la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în prezentul litigiu, Curtea a reţinut că, la termenul din 19 septembrie 2001, pârâtul S.P.P. a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate ca fiind Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. În sensul celor solicitate anterior, instanţa de fond a dispus introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, astfel că acest motiv de apel nu a fost primit.
S-a reţinut că şi cel de-al treilea motiv de apel referitor la inadmisibilitatea prezentei acţiuni formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 nu este întemeiat, întrucât la dosarul de fond se află notificarea formulată de reclamanţii din prezenta cauză, transmisă prin intermediul executorilor judecătoreşti, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului, procedură prealabilă prevăzută de lege fiind astfel parcursă de reclamanţi.
Pe de altă parte, prin adresa emisă de S.P.P., din 11 aprilie 2001, acesta a arătat că nu poate soluţiona favorabil cererea, cu motivarea că imobilul a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului şi că face parte din domeniul public al statului, motiv pentru care reclamanţilor li se cuvin despăgubiri în echivalent.
Deşi nu a fost intitulată decizie, este evident că persoana notificată, în speţă S.P.P., a apreciat că imobilul nu poate fi restituit în natură, fiind astfel soluţionată notificarea.
Sub acest aspect, s-a concluzionat că nu se poate pune în discuţie inadmisibilitatea prezentei acţiuni şi nici eventuala sa prematuritate, procedura prealabilă fiind în mod evident parcursă, reclamanţii formulând contestaţie împotriva răspunsului primit de la S.P.P.; că, chiar şi în situaţia în care s-ar aprecia că nu a fost pronunţată o decizie din partea persoanei notificate, conform deciziei XX pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţele au plenitudine de competenţă, astfel că, în cazul în care unitatea deţinătoare a refuzat nejustificat să soluţioneze notificarea, instanţa este competentă să dispună ea, direct, asupra restituirii imobilului sau acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce este cazul în speţă; că în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanţa învestită să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură, iar, într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Nu a fost găsit întemeiat nici motivul de apel referitor la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu motivarea că apelantul se află într-o veritabilă eroare, instanţa nefiind învestită cu o acţiune în revendicare formulată în temeiul dreptului comun, ci tocmai cu o acţiune formulată în temeiul legii speciale, nr. 10/2001, prin care se solicită restituirea în natură a imobilului preluat de stat.
Motivul de apel referitor la valabilitatea titlului statului, formulat de ambii apelanţi prin motivele depuse la dosar, a fost apreciat ca neîntemeiat.
Astfel, conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în natură sau în echivalent, iar dispoziţiile art. 2 din lege definesc imobilele preluate abuziv de stat.
Prin urmare, contrar susţinerilor apelanţilor, instanţele sunt îndreptăţite să verifice, în aceste contestaţii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, dacă este vorba sau nu despre o preluare abuzivă a imobilului.
În acest sens, s-a arătat că dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 au în vedere o preluare abuzivă în cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, iar la lit. i) din acelaşi text de lege se prevede că preluarea este abuzivă dacă aceasta s-a realizat fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legii în vigoare la data preluării, ori fără temei legal prin acte de dispoziţiile ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
Potrivit înscrisurilor de la dosar, Curtea a constat că imobilul în litigiu a fost preluat iniţial prin procesul-verbal de inventariere şi sigilare întocmit la 28 aprilie 1948, iar ulterior, prin procesul-verbal întocmit la 27 noiembrie 1969 de Consiliul Popular al oraşului Predeal, s-a constatat că imobilul folosit ca vilă de odihnă este deţinut din 1950 şi înscris în inventarul unităţii, înscris ce se coroborează cu declaraţia aflată la dosar din care rezultă aceeaşi situaţie de fapt.
Urmare acestei deţineri a imobilului de către stat, s-a dispus naţionalizarea imobilului în baza art. III din Decretul nr. 218/1960, modificat prin Decretul nr. 712/1966, fiind intabulat dreptul de proprietate al statului în cartea funciară.
S-a concluzionat, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv şi fără titlu legal, motiv pentru care nici această critică nu a fost primită.
De altfel, chiar dacă s-ar considera că cele două decrete constituie titlu valabil pentru stat, cum au susţinut apelanţii, s-a apreciat ca această împrejurare nu scoate imobilul din sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, având în vedere că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din lege, sunt considerate ca trecute abuziv în proprietatea statului şi „orice alte imobile preluate cu titlu valabil de stat, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998”.
Motivul de apel vizând calitatea de persoană îndreptăţită a intimaţilor-reclamanţi prin raportare la nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului deţinut de pârâtul S.P.P., susţinut de ambele apelante, nu a fost primit cu motivarea că probele de la dosarul cauzei nu confirmă aceste susţineri ale apelanţilor.
Astfel, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1 septembrie 1934, defunctul B.M.A. autorul reclamanţilor, a cumpărat imobilul cunoscut sub numele de vila P., compus din teren în suprafaţă de 268 stânjeni, în act fiind menţionată situarea terenului pe raza comunei P., pe dealul C., cât şi dimensiunile terenului. În extrasul de carte funciară aflat la dosarul de fond este identificat acest teren ca fiind trecut în proprietatea statului cu drept de naţionalizare, fost proprietar B.M.A. Prin cererea adresată la 27 noiembrie 1969 către notariatul de Stat Judeţean Braşov, Consiliul Popular al oraşului Predeal a solicitat intabularea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului, vilă de odihnă situată în str. N.B., preluat de la fostul proprietar B.M.A. Prin procesul-verbal, aflat la Dosarul nr. 5360/2002, din 14 mai 1948, întocmit cu ocazia predării „Vilei B.”, fostă proprietate B.M.A., vila s-a identificat ca fiind compusă din teren şi construcţie, construcţia fiind compusă din subsol, parter şi două etaje, şi descrisă amănunţit, adresa imobilului fiind str. T.
Urmare a neconcordanţelor existente în actele depuse la dosar cu privire la adresa imobilului în litigiu, fostă proprietatea B., în faţa instanţei de fond s-a dispus efectuarea unei expertize, iar expertul M.T. a concluzionat că imobilul situat în intravilanul oraşului Predeal, str. N.B. aflat în administrarea S.P.P. se identifică a fi format şi din fostul imobil ce a aparţinut lui B.M.A. Acest imobil se află în colţul estic al terenului aparţinând pârâtei S.P.P., ocupând cca., 18% din terenul acesteia.
În condiţiile în care, prin motivele de apel formulate, părţile au invocat pretinsele neconcordanţe existente la dosarul cauzei cu privire la adresa imobilului în litigiu, la solicitarea apelantului S.P.P. a fost încuviinţată o nouă expertiză topografică ce a avut drept obiectiv individualizarea imobilului în litigiu, iar la solicitarea intimaţilor-reclamanţi a fost încuviinţată o expertiză ce a avut drept obiectiv individualizarea construcţiei.
Prin expertiza tehnică efectuată în faţa instanţei de apel, expertul G.V. a concluzionat, în urma suprapunerii planurilor cadastrale şi verificării actelor de proprietate ale fostului imobil, că imobilul deţinut de S.P.P., Vila P., este imobilul deţinut anterior de B.M.A.
Concluzionând, curtea a reţinut că susţinerile ambilor apelanţi referitoare la lipsa de identitate între imobilul pe care îl deţine apelanta S.P.P., Vila P., cu imobilul deţinut anterior de defunctul B.M.A. nu sunt întemeiate, întrucât actele arătate anterior coroborate cu rapoartele de expertiză efectuate în faţa ambelor instanţe confirmă identitatea celor două imobile, astfel că aceste critici nu au fost primite.
Pe de altă parte, apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a formulat critici cu privire la nedovedirea calităţii de moştenitor a reclamanţilor de pe urma defunctului, precum şi cu privire la încălcarea regulii unanimităţii, critici ce au fost găsite ca neîntemeiate.
Astfel, prealabil, curtea a reţinut, astfel cum s-a arătat anterior, că nu se află în prezenţa unei acţiuni în revendicare pentru a se pune eventual în discuţie unanimitatea, ci în procedura specială a contestaţiei reglementate de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fiind incidente dispoziţiile art. 4 din lege, care stabilesc faptul că de cotele moştenitorilor ce nu au formulat notificare beneficiază cei care au urmat procedura prevăzută de lege.
Pe de altă parte, curtea a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea defunctului B.M.A., decedat la 2 mai 1948, care, conform certificatului de moştenitor de calitate din 1996, a avut ca succesori pe A.M., B.E. şi B.E.A.
Defuncta A.M. a decedat la 14 octombrie 2001, având ca moştenitori, potrivit certificatului de moştenitor din 14 ianuarie 2002, pe T.A.I., A.G. şi A.R.S. La rândul său, T.A.I. a decedat la 16 aprilie 2003, având ca moştenitori, potrivit certificatului de moştenitor din 6 iunie 2003, pe O.R.A.
Defuncta B.E. a decedat la 11 aprilie 2009 având ca moştenitori, conform certificatului de calitate de moştenitor legal şi testamentar din 23 august 1999, pe T.A.I., A.G. şi A.R.S.
Defunctul B.E.A. a decedat la 30 martie 1991, fiind moştenit, potrivit certificatului de moştenitor din 2002, de B.A. Aceasta a înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 24 martie 1997 cota sa de 1/3 din imobilul în litigiu către D.I. La rândul său, D.I. a decedat la 5 decembrie 2007, având ca moştenitori, potrivit sentinţei civile nr. 21261 din 29 octombrie 2010, pe D.A.C., D.A.A. şi D.E.M.
Concluzionând, curtea a reţinut că cele două cote de 1/3 aparţinând defunctei A.M. şi, respectiv, defunctei B.E. au fost moştenite de T.A.I., ce are ca moştenitor pe O.R.A., A.G. şi A.R.S., persoane care au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, având calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, cum corect a reţinut şi tribunalul, în timp ce cota de 1/3 ce a aparţinut defunctului B.E.A. a fost transmisă de moştenitoarea sa B.A. către D.I., care a formulat aceeaşi notificare, având şi moştenitorii săi, D.A.C., D.A.A. şi D.E.M., calitatea de persoane îndreptăţite.
Ultimul motiv de apel, formulat de ambele părţi ce vizează incidenţa dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, text în raport de care au apreciat apelantele că s-ar fi impus respingerea cererii de restituire în natură, a fost apreciat ca neîntemeiat.
Sub un prim aspect, curtea a constatat că dispoziţiile art. 16 din Legea nr 10/2001, în forma în vigoare la momentul declarării apelului, stabileau ca în situaţia imobilelor ocupate de unităţi bugetare din învăţământ, din sănătate, aşezăminte social-culturale sau de instituţii publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanţele organizaţiilor internaţionale interguvernamentale acreditate în România, precum şi de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării activităţilor de interes public, social-cultural sau obştesc, foştilor proprietari să li se acorde măsuri reparatorii prin echivalent.
Apelanţii au susţinut că, în cauză, fiind vorba despre un imobil aflat în administrarea S.P.P., acesta nu trebuie restituit în natură, ci trebuie acordate despăgubiri foştilor proprietari.
În primul rând, curtea a constatat că dispoziţiile acestui articol au avut în vedere imposibilitatea restituirii anumitor imobile ce erau efectiv destinate continuării unor activităţi de interes public, social-cultural sau obştesc, ori, în cauză, imobilul în litigiu are destinaţia de vilă de odihnă şi nu este utilizat pentru scopul avut în vedere de legiuitor atunci când a impus imposibilitatea restituirii în natură, iar în al doilea rând, s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 este o lege prin care s-a urmărit repararea nedreptăţilor create în perioada comunistă prin preluarea cu sau fără titlu a imobilelor aparţinând diferitelor persoane fizice sau juridice. Ca efecte, legea presupune reglementarea unor situaţii care se întind pe o perioadă lungă de timp şi, în condiţiile în care de la apariţia sa şi până la momentul soluţionării prezentului apel aceasta a suferit numeroase modificări, este evident că se aplică, astfel cum constant a stabilit şi jurisprudenţa, legea în vigoare la momentul soluţionării cauzei.
S-a concluzionat, că dispoziţiile art. 16 din lege, astfel cum au fost modificate, stabilesc că în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1, pct. 2 şi pct. 4 din anexa nr. 2 lit. a).
În raport de această modificare, s-a constatat, pe de o parte, că imobilul în litigiu nu face parte din imobilele prevăzute în anexa nr. 2 din lege, iar pe de altă parte, că se accentuează necesitatea ca imobilele să fie afectate exclusiv şi nemijlocit activităţii prevăzute de lege, ceea ce nu este cazul în speţă.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., apelanţii pârâţi au fost obligaţi la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţi, reprezentând onorariul de avocat, redus în raport cu munca depusă de acesta.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii S.P.P. şi Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.
Astfel, pârâtul S.P.P. a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) şi, totodată, că aceasta este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea criticilor formulate, s-a arătat că hotărârea pronunţată în apel este nelegală, un prim motiv de nelegalitate fiind acela al încălcării dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. coroborat cu principiul contradictorialităţii în procesul civil, dat fiind faptul că, deşi invocate prin cererea de apel, excepţiile lipsei calităţii de reprezentant, excepţia inadmisibilităţii şi cea a prematurităţii nu au fost puse în discuţia părţilor, iar instanţa de judecată s-a pronunţat asupra acestor excepţii în cadrul considerentelor hotărârii, în sensul respingerii lor, şi că, deşi au fost unite cu fondul cauzei, modul de soluţionare al acestora nu se regăseşte în dispozitivul hotărârii.
Mai mult, după cum se poate observa nu există nici o menţiune în cuprinsul încheierilor sau al deciziei cu privire la punerea în discuţia părţilor a acestor excepţii. Deşi nu este exprimat într-o formă directă în C. proc. civ. vechi, ci doar în cel actual, principiul contradictorialităţii se deduce din numeroase dispoziţii legale (art. 85, art. 112, art. 114 alin. (1), art. 115, art. 128), acesta guvernând atât comportamentul părţilor, cât şi pe cel al judecătorului, şi asigură dreptul la apărare şi stabilirea adevărului.
S-a mai arătat, că decizia recurată este nelegală şi prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 3 şi art. 4, în cauză fiind restituit un imobil cu privire la care reclamanţii-intimaţi nu şi-au dovedit dreptul de proprietate, nefiind astfel „persoane îndreptăţite” în sensul legii, şi că, în mod nejustificat, instanţa de judecată a apreciat că motivul de apel vizând calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor nu poate fi primit, întrucât probele administrate în cauză nu au condus la stabilirea cu certitudine a identităţii dintre imobilul situat în Predeal, str. N.B. şi administrat de pârâtă, conform H.G. nr. 57/1994, şi imobilul cumpărat de autorul reclamanţilor, B.M.A., în anul 1934, situat în Predeal, pe dealul C., ci doar a faptului că reclamanţii sunt succesorii în drepturi ai autorului lor.
Or, din înscrisurile prezentate se desprind o serie de neconcordanţe care duc la imposibilitatea stabilirii identităţii între imobilul revendicat şi cel descris în actele de proprietate, iar reclamanţii nu au administrat probe din care să rezulte o eventuală schimbare a denumirii străzii pe care este situat imobilul, de câte ori s-a modificat această denumire şi în ce an, deşi un istoric era absolut obligatoriu dată fiind multitudinea de date existente în înscrisurile prezentate: str. N.B., str. T., str. O.
Sub acest aspect, s-a arătat că în actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1 septembrie 1934 nu se face o descriere exactă a imobilului, nefiind indicată nici denumirea străzii pe care acesta este amplasat sau numărul poştal, neexistând nicio schiţă-plan care să prezinte amplasarea, dimensiunile şi vecinătăţile acestuia, şi că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 martie 1997 se menţionează că se vând „drepturile litigioase asupra cotei de 1/3 din imobilul situat în Predeal, str. N.B.”, iar prin acţiunea formulată s-a revendicat un alt imobil de pe aceeaşi stradă, fără a se fi probat că este vorba de unul şi acelaşi imobil.
De asemenea, din actele depuse de reclamanţi la dosar reiese că asupra imobilului au avut drept de proprietate mai multe persoane, reclamanţii nefăcând decât proba faptului că au moştenit drepturile unuia dintre proprietari şi anume ale lui B.M.A.
Neconcordanţele semnalate au stat la baza cererii de efectuare a unei expertize tehnice imobiliare, raportul nereuşind însă să rezolve în mod pertinent aceste neclarităţi, fapt arătat în obiecţiunile formulate.
Neconcordanţele ce se desprind din înscrisurile depuse la dosar şi semnalate atât în întâmpinare, cât şi în concluziile scrise şi cererea de expertiză tehnică, au fost ignorate de instanţă de apel care a considerat că există identitate între imobilul revendicat şi cel descris în actele de proprietate.
Deşi în cauză au fost administrate două expertize topografice, concluziile rapoartelor de expertiză sunt discutabile, astfel cum s-a arătat în obiecţiuni, în sensul că în cazul expertizei topografice efectuate în faţa Tribunalului Bucureşti de către un expert în construcţii, ce nu deţinea specializarea necesară, nu s-a putut realiza identificarea şi măsurarea terenului în litigiu, iar expertiza topografică efectuată în apel nu lămureşte nici ea neconcordanţele semnalate, identitatea dintre terenuri făcându-se doar pe baza unei simple similitudini. Mai mult, în cauză nu a fost efectuată nici o expertiză în construcţii.
S-a concluzionat, că reclamanţii nu au făcut dovada certă a dreptului lor de proprietate asupra imobilului revendicat, instanţa considerând în mod nelegal că aceştia deţin calitatea de persoane îndreptăţite.
S-a mai arătat, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât instanţa a reţinut în considerentele acesteia că s-a confirmat identitatea imobilelor, fără a motiva această concluzie, deşi acest aspect a fost hotărâtor în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelurilor în cauză, iar simpla trimitere la expertiza efectuată în cauză, în condiţiile în care s-au semnalat numeroasele neconcordanţe existente în acte şi nelămurite de aceasta, este similară unei nemotivări a hotărârii, şi, mai mult, concluziile expertizei nu au susţinere în constatările de la faţa locului ale expertului, fiind în contradicţie cu acestea.
Prin recursul său, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici împotriva hotărârii pronunţate în apel.
În mod greşit, instanţa de apel a respins apelul formulat de pârât şi, pe cale de consecinţă, a menţinut sentinţa primei instanţe, întrucât acesta, în calitate de reprezentant legal al Statului Român, a fost chemat în acest proces în calitate de intervenient forţat prin cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtul S.P.P. la instanţa de fond, în temeiul art. 64-art. 66 C. proc. civ. şi al art. 12 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 213/1998, aspect reţinut şi de instanţa de apel.
Potrivit legii, titularul dreptului de proprietate este Statul Român, iar conform dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.”
Însă, analizând prevederile Legii nr. 10/2001, în măsura în care s-ar admite că, în speţă, este aplicabilă legea specială în materia revendicării, nu se poate constata existenţa nici unei ipoteze în care să se confere legitimare procesuală pasivă Statului Român, prin Ministerului Finanţelor Publice, întrucât, în temeiul art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „în cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege”.
Or, soluţia instanţei de apel este cel puţin contradictorie, întrucât, în măsura în care se dă curs raţionamentului instanţei care a reţinut faptul că „nu se poate pune în discuţie inadmisibilitatea prezentei acţiuni şi nici eventuala sa prematuritate”, procedura prealabilă fiind parcursă, reclamanţii formulând contestaţie împotriva răspunsului primit de la S.P.P., Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, nu poate sta în judecată, fiind identificată unitatea deţinătoare în persoana administratorului imobilului, S.P.P.
Este adevărat faptul că a fost formulată în cauză de către pârâtul S.P.P. o cerere de arătare a titularului dreptului, însa aceasta este inadmisibilă daca se admite că obiectul cauzei este acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, şi, pe cale de consecinţă, ar fi trebuit respinsă ca atare.
Arătarea titularului dreptului este reglementata în art. 64-art. 66 C. proc. civ., şi poate fi făcută numai de pârâtul care deţinând un lucru pentru altul sau exercitând în numele altuia un drept asupra lucrului, este chemat în judecată de o persoană ce pretinde un drept real asupra lucrului. Cu alte cuvinte, aceasta presupune existenţa unui raport juridic între pârât şi titularul dreptului cu privire la lucrul determinat ce formează obiectul cererii, pe de o parte, iar pe de alta parte, prin cerere trebuie să se valorifice un drept real.
Prin urmare, în cauza dedusă judecaţii, în ipoteza în care instanţa de recurs ar admite că obiectul pricinii este reglementat de legea specială în materie de revendicare, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, respectiv Legea nr. 10/2001, Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de intervenient forţat în cauză, nu îi poate fi aplicată regula din materia dreptului comun prevăzută la art. 66 alin. (1) C. proc. civ., prin care titularul va lua locul pârâtului, acesta din urmă fiind scos din judecată.
Având în vedere obiectul cauzei, se poate constata faptul că nu este dovedită calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, simpla nominalizare a sa neconferindu-i, însă, şi legitimitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Mai mult, art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instituie regula conform căreia deţinătorul imobilului are competenţa de a soluţiona notificarea având ca obiect restituirea în natură a acestuia, iar prevederile inserate la pct. 21.2 Capitolul II din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că restituirea în natură se face în toate cazurile prin decizie, dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
S-a concluzionat. că, în mod greşit, a fost reţinut în cauză Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice în raport şi de dispoziţiile deciziei nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii.
De asemenea, s-a mai arătat că este inadmisibilă orice acţiune în revendicare formulată în mod direct în instanţa, în temeiul Legii nr. 10/2001, fără să fi fost parcursă procedura specială, administrativă obligatorie de către reclamanţi, instituită de normele cu caracter special ale acestei legi; că, ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor la care se referă acest act normativ nu mai este posibilă, iar o acţiune fondată pe dispoziţiile legii speciale este condiţionată de parcurgerea procedurii administrative, obligatorii, prealabilă sesizării instanţelor; că este limitată competenţa instanţei numai la soluţionarea contestaţilor formulate împotriva deciziilor date în urma finalizării fazei administrative de rezolvare a cererilor persoanelor îndreptăţite; că, în baza Legii nr. 10/2001, instanţa nu este competentă să soluţioneze o acţiune în revendicare, restituire sau pentru obligarea la plata unor despăgubiri, ci numai o contestaţie împotriva deciziei administrative dată de persoanele competente, potrivit legii speciale, şi, că, în speţă, nefiind emisă o decizie de către persoana notificată de către intimaţii-reclamanţi, cererea prin care se solicită în mod direct instanţei să rezolve ceea ce este de competenţa altor organe ale statului este inadmisibilă, întrucât adresa din 11 aprilie 2001 emisă de unitatea notificată nu poate echivala cu o dispoziţie motivată în sensul dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care cererea formulată de reclamanţi nu poate fi încadrată în niciunul din cazurile în care se atribuie instanţei competenţa jurisdicţională în materie.
S-a concluzionat, că acest raport juridic nu creează decât dreptul intimaţilor-reclamanţi de a obţine, în mod legal, un răspuns la notificare şi nu dreptul de a obţine restituirea bunului, în mod direct, pe cale judecătoreasca.
Cu privire la analizarea valabilităţii titlului statului, s-a arătat că acţiunea privind restituirea unui imobil preluat abuziv, înregistrată pe rolul instanţelor judecătoreşti după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, este inadmisibilă din perspectiva necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea unei astfel de cereri, care implică cercetarea valabilităţii preluării de către stat; că atât din titlul Legii nr. 10/2001, cât şi din dispoziţiile art. 2 din această lege, rezultă că, în concepţia legiuitorului, toate preluările de imobile în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt considerate ca fiind abuzive, ceea ce nu înseamnă însă că legea pune semnul egalităţii între „preluarea abuzivă” şi „preluarea fără titlu”, fapt ce rezultă din tratamentul diferit instituit prin unele dispoziţii ale legii pentru cele două categorii de imobile, preluate cu titlu sau fără titlu de stat, astfel că, greşit, instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii faptul că „imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv”, câtă vreme preluarea imobilului de către stat a fost făcută cu titlu valabil şi în mod legal.
O altă critică a fost aceea că în mod greşit şi contradictoriu a reţinut instanţa de apel faptul că „(...) dispoziţiile modificatoare ale art. 16 sunt incidente şi cauzei de faţă fiind de imediată aplicare”, însă prin dispozitivul hotărârii a menţinut sentinţa primei instanţe; că, prin motivele de apel, s-a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că în speţă primează principiul restituirii în natura, fără însa ca instanţa de apel să analizeze în raport de temeiul juridic al cererii, Legea nr. 10/2001, incidenţa dispoziţiilor art. 16 din acest act normativ, şi că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, „domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integranta din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege”, iar cum imobilul în litigiu aparţine domeniului public, acestuia îi sunt aplicabile normele speciale, de excepţie, care stabilesc regimul juridic al proprietăţii publice, respectiv, bunul în litigiu este insesizabil şi inalienabil, iar orice cerere de revendicare având ca obiect un astfel de imobil este inadmisibilă.
În cauză, sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare şi, în acest sens, s-a invocat afectaţiunea specială a imobilului proprietate publică de care instanţa de apel nu a ţinut seama.
S-a mai arătat, că, la soluţionarea recursului, urmează să se aibă în vedere şi incidenţa în cauză a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, respectiv, a art. 4 din lege.
Examinând recursurile formulate de pârâţii S.P.P. şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei pronunţate în apel, în limita criticilor de nelegalitate formulate, instanţa constată următoarele;
Cu privire la recursul formulat de pârâtul S.P.P., se constată că este nefondat, pentru cele ce succed;
Deşi recurentul-pârât a indicat art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. ca temei legal al criticilor formulate, se constată că dezvoltarea acestora permite încadrarea lor în drept în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., de către instanţă, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurentul pârât S.P.P. a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei civile ce face obiectul prezentului recurs, în sensul că aceasta a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. coroborat cu principiul contradictorialităţii consacrat prin mai multe dispoziţii legale, art. 85, art. 112, art. 114 alin. (1), art. 115 şi art. 128 C. proc. civ., ce guvernează atât „comportamentul părţilor, cât şi pe cel al judecătorului”, şi asigură dreptul la apărare şi stabilirea adevărului, cu motivarea că, deşi invocate prin cererea de apel, excepţiile lipsei calităţii de reprezentant, admisibilităţii şi prematurităţii acţiunii, nu au fost puse în discuţia părţilor, neexistând nicio menţiune în cuprinsul încheierilor sau în decizie cu privire la acest aspect, şi că, deşi aceste excepţii au fost unite cu fondul, modul de soluţionare al acestora nu se regăseşte în dispozitivul hotărârii.
Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii” şi (2) „excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii”.
Principiul contradictorialităţii consacrat de dispoziţiile C. proc. civ. reglementează obligaţia judecătorului de a hotărî asupra unei pricini numai după citarea sau înfăţişarea părţilor, potrivit art. 85 C. proc. civ., şi că soluţionarea unei cauze se face în limita numai a ceea ce s-a pus în discuţia părţilor, în contradictoriu, cu ocazia dezbaterilor, art. 129 C. proc. civ.
În speţă, se constată că recurentul pârât a invocat excepţiile mai sus arătate prin motivele de apel, ce au fost comunicate celorlalte părţi şi la care acestea au formulat întâmpinare prin care au răspuns, inclusiv, acestor excepţii, iar instanţa de apel a analizat motivele de apel ce au făcut obiectul dezbaterilor şi le-a apreciat ca fiind nefondate, nefiind, astfel, încălcat principiul contradictorialităţii ce guvernează procesul civil, şi nici dreptul la apărare al recurentului pârât.
Mai mult, modul de soluţionare a acestor excepţii nu trebuie să se regăsească în mod explicit în dispozitivul deciziei recurate, câtă vreme acestea au fost formulate prin cererea de apel de către pârât, iar urmare a dezbaterilor în contradictoriu, acestea au fost soluţionate de instanţa de apel în cadrul analizei acestei cereri, ce s-a găsit a fi nefondată şi respinsă în consecinţă.
Prin urmare, se constată că susţinerile formulate de recurentul pârât, în sensul că instanţa de apel a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. şi a principiului contradictorialităţii, sunt nefondate, astfel că motivul de recurs formulat de pârâtul S.P.P. în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. urmează a fi respins în consecinţă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că pârâtul S.P.P. a arătat, în dezvoltarea criticilor formulate ce se circumscriu acestui motiv de recurs, că „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină”, în sensul că instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii că s-a confirmat identitatea imobilelor fără, însă, să motiveze această concluzie.
Aceste critici sunt nefondate pentru cele ce urmează;
Conform art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în analiza acestui motiv de recurs, instanţa de control judiciar trebuie să verifice dacă decizia ce face obiectul căii de atac a recursului este motivată în fapt şi în drept, respectiv, dacă aceasta cuprinde considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora judecătorii s-au oprit la soluţia pronunţată.
În speţă, se invocă nemotivarea deciziei recurate cu privire la constatarea instanţei de apel privind „identitatea” imobilului în litigiu cu imobilul ce a aparţinut autorului intimaţilor reclamanţi şi a fost preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Această critică este neîntemeiată, deoarece decizia recurată este motivată, respectiv, aceasta cuprinde considerentele în baza cărora instanţa de apel a concluzionat că „susţinerile ambilor apelaţi referitoare la lipsa de identitate între imobilul pe care îl deţine apelanta S.P.P., Vila P., cu imobilul deţinut anterior de defunctul B.M.A. nu sunt întemeiate”, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs. Astfel, în acest sens, se constată că instanţa de apel, urmare a analizării probelor administrate în cauză, a reţinut că „actele arătate anterior coroborate cu rapoartele de expertiză efectuate în faţa ambelor instanţe confirmă identitatea celor două imobile”.
Prin urmare, se constată că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, deasemenea, nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.
De altfel, se constată că prin punerea în analiza instanţei de recurs a unei chestiuni de netemeinicie, respectiv aceea a identităţii dintre imobilul deţinut de recurenta pârâtă şi cel ce a aparţinut autorului reclamanţilor, prin acest motiv de recurs, pârâtul S.P.P. tinde la a supune controlului judiciar netemeinicia deciziei recurate, respectiv modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză, acte şi expertize tehnice, cu privire la acest aspect, ceea ce este inadmisibil, faţă de structura art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea pronunţată în apel poate face obiectul controlului judiciar în recurs numai pentru motive de nelegalitate.
Celelalte critici formulate de pârâtul S.P.P., întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate, pentru cele ce urmează;
Astfel, critica ce se circumscrie acestui motiv de recurs formulată de pârâtul S.P.P. vizează faptul că decizia recurată este nelegală şi prin „raportare la dispoziţiile art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, în cauză fiind restituit un imobil cu privire la care reclamanţii-intimaţi nu şi-au dovedit dreptul de proprietate, nefiind, astfel, persoane îndreptăţite în sensul legii”.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, „Sunt îndreptăţiţi, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora” şi „de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai peroanelor fizice îndreptăţite”.
Prin aceste critici, pârâtul nu invocă lipsa calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatori în temeiul Legii nr. 10/2001 a reclamanţilor în raport de calitatea acestora de moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului în litigiu, ci lipsa calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite determinată de faptul că aceştia nu au făcut dovada dreptului de proprietate a autorului lor asupra imobilului în litigiu.
Potrivit art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, „prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare), tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea”.
Or, în speţă, se constată că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului în litigiu cu actul translativ de proprietate, respectiv, cu actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1 septembrie 1934, cât şi al preluării abuzive a imobilului de către stat, iar în ceea ce priveşte neconcordanţele existente în actele depuse la dosar cu privire la adresa imobilului în litigiu, s-a dispus efectuarea a două expertize în apel, şi s-a reţinut că expertul G.V. a constatat că „în urma suprapunerii planşelor cadastrale şi verificării actelor de proprietate ale fostului imobil, imobilul în litigiu este cel deţinut de autorul B.M.A.”, concluzionând că există identitate între cele două imobile.
Prin critica formulată de pârâtul S.P.P. potrivit căreia în speţă nu s-au administrat probe din care să rezulte o „eventuală schimbare a denumirii străzii pe care este situat imobilul, de câte ori s-a modificat această denumire şi în ce an, deşi un istoric era absolut obligatoriu dată fiind multitudinea de date existente în înscrisurile prezente: str. N.B., str. T., str. O.”, recurentul pârât susţine implicit că instanţa de apel a soluţionat cauza fără să fie pe deplin stabilită situaţia de fapt, însă, această critică este nefondată, întrucât situaţia de fapt cu privire la imobilul în litigiu a fost pe deplin stabilită, ceea ce a permis aplicarea corectă a legii de către instanţa de apel.
Restul criticilor formulate de pârâtul S.P.P., aşa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv, modul de apreciere a probatoriului administrat de către instanţa de apel, ceea ce nu se încadrează în drept în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., ce privesc nelegalitatea deciziei recurate, iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant legal al Statului Român, se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar, în analiza acestuia, Înalta Curte constată următoarele;
Cu prioritate, cu privire la calitatea de parte a recurentului pârât, se constată că acesta a fost introdus în proces, în calitate de intervenient forţat, urmare a admiterii cererii de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtul S.P.P., la prima instanţă.
Prin criticile formulate, recurentul pârât a susţinut, în principal, că nu este incidentă în speţă ipoteza reglementată de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, când persoana îndreptăţită poate chema în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv, în termenul de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. (1) din acest text de lege, situaţie în care, în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care instituie regula conform căreia deţinătorul imobilului are competenţa de a soluţiona notificarea având ca obiect restituirea în natură a acestuia, şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 64-art. 66 C. proc. civ., prima instanţă, nelegal, a obligat pe pârâtul recurent la restituirea imobilului în litigiu către reclamanţi, soluţie ce a fost menţinută prin decizia ce face obiectul prezentului recurs.
Analizând aceste critici, Înalta Curte constată că sunt întemeiate, pentru cele ce succed;
Cu privire la starea de fapt, aşa cum a fost stabilită de instanţele de fond şi apel, se constată că imobilul în litigiu se afla în administrarea pârâtului S.P.P. la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi se identifică a fi format din fostul imobil ce a aparţinut autorului reclamanţilor, B.M.A., format din teren în suprafaţă de 964,80 mp, şi construcţia edificată pe teren,Vila P.
În baza dispoziţiilor legii speciale, Legea nr. 10/2001, s-au născut raporturi juridice noi între foştii proprietari ai imobilelor preluate abuziv de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 sau moştenitorii acestora, în calitate de notificatori, şi entităţile deţinătoare ale acestor imobile la data intrării în vigoare a acestui act normativ, potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, republicată, care prevede că „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini”.
Sintagma „indiferent în posesia cui se află în prezent” folosită în acest text de lege, a fost explicitată prin art. 9.1 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în sensul că „are semnificaţia, pe de o parte, că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului (minister, primărie, instituţie publică, societate comercială cu capital de stat, organizaţie cooperatistă şi altele asemenea) şi, pe de altă parte, are semnificaţia stabilirii momentului în funcţie de care se face calificarea unităţii deţinătoare, respectiv cel care deţinea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii (prezent se raportează la momentul naşterii juridice a dreptului la restituire). În cazul în care, după data intrării în vigoare a legii, un imobil notificat potrivit legii a fost transferat în administrarea unei alte entităţi, aceasta din urmă devine entitate deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării”.
Faţă de aceste dispoziţii legale, se constată că titularul obligaţiei de a soluţiona notificarea şi de a acorda măsurile reparatorii prevăzută de Legea nr. 10/2001 notificatorilor este unitatea deţinătoare, respectiv unitatea care, atât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi în prezent, are în administrare imobilul notificat, şi nu proprietarul acestuia, care, în speţă, este pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cum greşit au stabilit instanţele de fond şi apel.
Calitatea de unitate deţinătoare, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, o au numai entităţile prevăzute la art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cărora li se circumscrie pârâtul S.P.P., nu şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În concluzie, se constată că, nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor art. 64-art. 66 C. proc. civ. şi ale art. 9 şi art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prima instanţă a admis cererea formulată de pârâtul S.P.P., de arătare a titularului dreptului, a dispus introducerea în cauză în calitate de intervenient forţat a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi obligarea pârâtului de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul în litigiu, alături de unitatea deţinătoare, pârâtul S.P.P., iar instanţa de apel a menţinut această soluţie, prin decizia recurată.
Prin urmare, se constată că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu este titularul obligaţiei corelative dreptului intimaţilor reclamanţi, de a li se restitui în natură imobilul în litigiu în condiţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, deci nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii.
Și critica potrivit căreia recurentul pârât nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză în raport şi de dispoziţiile deciziei nr. 27/2001, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţei, secţiile unite, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., se constată că este fondată, deoarece potrivit acestei decizii „în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubirilor băneşti pentru imobilele preluate abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă”.
Celelalte critici formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum au fost expuse mai sus, ce vizează modul de soluţionare a raportului juridic litigios de către instanţele de fond şi apel, apar ca fiind lipsite de interes şi nu vor fi analizate, câtă vreme, faţă de considerentele mai sus expuse, pârâtul nu are calitate de unitate deţinătoare a imobilului în litigiu, şi, prin urmare, nu are obligaţia de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul în litigiu, corelativă dreptului acestora de a li se restitui în natură acest imobil în condiţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, respectiv, nu are calitate procesuală pasivă.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.P.P., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va modifica în parte, în sensul că va admite apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei primei instanţe, va schimba, în parte, sentinţa primei instanţe, în sensul că va înlătura dispoziţia privind obligarea Ministerului Finanţelor Publice de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilului în litigiu.
Se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.P.P. împotriva deciziei nr. 202A din 25 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 290 din data de 18 martie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că, înlătură dispoziţia privind obligarea Ministerului Finanţelor Publice de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul în litigiu.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1329/2014. Civil. Evacuare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1335/2014. Civil. Conflict de muncă. Recurs → |
|---|
