ICCJ. Decizia nr. 1356/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1356/2014
Dosar nr. 7560/1/2012*
Şedinţa publică din 13 mai 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea depusă la Judecătoria Arad în data de 6 iunie 2008, reclamanţii B.G.J.G. şi B.A.M. au chemat în judecată pârâtul Municipiul Arad reprezentat prin Primar, solicitând să se constate ca fiind nelegală preluarea de către Stat a imobilului situat în Arad, Calea T., în suprafaţă de 1798 mp, înscris în cartea funciară şi să fie obligat pârâtul să le predea deplina proprietate şi posesie a imobilului, cu îndrumarea Oficiului de cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad la efectuarea cuvenitelor menţiuni în cartea funciară, în sensul restabilirii situaţiei anterioare din cartea funciară.
În motivare, reclamanţii au arătat, în esenţă, că imobilul în litigiu a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia din 22 decembrie 1979, urmare a plecării lor definitive din ţară, fiindu-le acordate despăgubiri în valoare de 40 . 000 ROL pentru construcţiile existente, însă terenul în suprafaţă de 1798 mp, aferent construcţiilor, a fost trecut în proprietatea statului, susţin ei, cu încălcarea dispoziţiilor art. 480-art. 482 C. civ., nefiind vorba despre utilitate publică. De asemenea, au precizat că despăgubirea nu este îndestulătoare pentru că nu vizează valoarea de piaţă a imobilului şi nu include valoarea terenului, iar reclamantele nu au beneficiat de alte despăgubiri din partea statului german pentru acest imobil.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin întâmpinarea depusă, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, în principal, iar în subsidiar, ca nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 16 din 21 ianuarie 2009 a Tribunalului Arad, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă, cu motivarea că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1989-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.
Împotriva soluţiei, au declarat apel reclamanţii, iar prin decizia civilă nr. 71 din 6 aprilie 2009, Curtea de Apel Timişoara a desfiinţat sentinţa atacată şi a dispus trimiterea cauzei Tribunalului Arad, pentru rejudecare pe fond.
Prin sentinţa civilă nr. 136 din 25 februarie 2010, Tribunalul Arad a respins acţiunea reclamanţilor, motivând că, în conformitate cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în interesul legii, în concursul dintre legea specială şi legea generală, prioritate are legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate, prioritate care poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Împotriva soluţiei au declarat apel, în termen legal şi motivat, reclamanţii, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, iar prin decizia civilă nr. 150 din 17 mai 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe, Tribunalul Arad.
În motivare a constatat că principiul specialia generalibus derogant intervine când se pune problema combinării a două legi (norme) succesive, una generală şi alta specială, cadru în care legea specială este privilegiată, căci se aplică înaintea celei generale, iar interpretarea şi aplicarea dreptului în acest context vizează exclusiv normele care conţin excepţii, instituite prezumţii legale sau conţin enumerări limitative.
În cazul dispoziţiilor legii generale, care este C. civ. (art. 480 şi urm.), prin raportare la legea specială, Legea nr. 10/2001, se impune, aşadar, identificarea raţiunii legii speciale, pentru a desprinde soluţiile particulare preconizate de această lege, a cărei aplicare are prioritate în raport cu dreptul comun, dat fiind că asemenea soluţii trebuie să răspundă întru totul raţiunii legii speciale.
Prin urmare, împrejurarea că reclamantele nu au apelat la Legea nr. 10/2001 nu este, în opinia instanţei de control judiciar, de natura a conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acţiune în temeiul legii speciale, astfel încât reclamanţii nu mai pot beneficia de avantajele consacrate prin Legea nr. 10/2001, printre care semnificative sunt cele legate de celeritatea procedurii şi gama de măsuri reparatorii preconizată de legea specială.
Or, o soluţie în sens contrar s-a apreciat că ar pune în discuţie inclusiv dreptul la acces în justiţie, în sensul art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu precizarea că reclamantele în cauză au pierdut posesia şi folosinţa imobilului în litigiu prin violenţă, bunul fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, elementul „violenţă”, săvârşit de stat, în dauna cetăţenilor săi, înlăturând orice ternei de prescripţie sau decădere cu privire la drepturile subiective, legal recunoscute.
În rejudecare, Tribunalul Arad prin sentinţa civilă nr. 729 din 20 martie 2012 a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii B.G.J.G. şi B.A. în contradictoriu cu Municipiul Arad reprezentat prin Primar având ca obiect revendicare imobiliară.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în că imobilul situat în Arad, Calea T., în suprafaţă de 1798 mp, înscris în cartea funciară, a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia din 22 decembrie 1979, urmare a plecării reclamanţilor definitiv din ţară.
Reclamanţilor le-au fost acordate despăgubiri în valoare de 40.000 ROL pentru construcţiile existente, iar terenul în suprafaţă de 1798 mp, aferent construcţiilor, a fost trecut în proprietatea statului fără plată, întrucât terenurile aferent: imobilelor, în baza Legii nr. 58/1974, erau scoase din circuitul civil. Conform deciziei de casare nr. 150/A din 17 mai 2010, în rejudecare, tribunalul are obligaţia să analizeze natura preluării bunului de către Statul Român. Faţă de această preluare, tribunalul apreciază că acestui imobil îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care, prin dispoziţiile art. 1 alin. (1), prevede că „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940, asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie în natură, în condiţiile prezentei legi” şi, prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h), stabileşte totodată că, „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege (...) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, altfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 203/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.”
Astfel, prin imobile preluate de către stat în perioada cuprinsă între 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se înţeleg şi imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 şi din acest motiv în prezenta cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, care reglementează modalitatea şi termenul în care pot fi reparate prejudiciile suferite prin preluarea imobilelor de către stat în perioada menţionată.
Pe de altă parte, din conţinutul adresei din 21 iulie 2008, a serviciului Fond locativ, Direcţia tehnică din cadrul Primăriei Municipiului Arad, tribunalul reţine că pentru imobilul obiect al prezentului litigiu, foştii proprietari B.G.J.G. şi B.A.M., în baza procesului-verbal de evaluare din 12 decembrie 1979, au încasat despăgubiri pentru casă şi construcţiile gospodăreşti anexă, iar având în vedere că aceste despăgubiri au fost stabilite în baza unui raport de evaluare, evaluare care nu a fost contestată de părţi, despăgubirile fiind încasate de către acestea, tribunalul apreciază că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil.
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Arad au declarat apel reclamanţii, apel care a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 174 din 23 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
Reclamanţi au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, iar prin decizia civilă nr. 2223 din 16 aprilie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 7560/1/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtul municipiul Arad, prin Primar împotriva deciziei civile nr. 174 din 23 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul cu acelaşi număr, casând decizia recurată şi decizând trimiterea cauzei spre rejudecare, în apel.
Instanţa supremă şi-a motivat decizia cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., argumentând că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, prin nedovedirea identităţii dintre persoana reclamantului B.G.J.G. şi persoana înscrisă în cartea funciară şi nici asupra excepţiei lipsei capacităţi de folosinţă a aceluiaşi reclamant, decedat la data de 29 martie 2011, raportat la prevederile art. 41 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. nr. 134 din 10 octombrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantele G.G.A. şi B.A.M., în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai defunctului B.G.J.G. împotriva sentinţei civile nr. 729 din 20 martie 2012 pronunţata de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 5617.1/55/2008, în contradictoriu cu pârâtul intimat Municipiul Arad, prin Primar.
A anulat sentinţa apelată şi în rejudecare, a admis acţiunea reclamanţilor împotriva pârâtului Municipiul Arad, prin Primar.
A constatat ca nelegală preluarea de către Stat a imobilului situat în Arad, Calea T. înscris în cartea funciară.
A obligat pârâtul să predea reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul indicat, condiţionat de restituirea către pârât a sumei de 40.000 ROL, în valoare reactualizată, plătită reclamanţilor la data de 22 decembrie 1979, cu titlu de despăgubiri, pentru casa preluată de Stat.
A autorizat reclamanţii să solicite efectuarea cuvenitelor menţiuni în cartea funciară.
Curtea a constatat apelul întemeiat pentru următoarele considerente:
Astfel, Curtea a constatat că problema admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun formulată de reclamanţi a fost irevocabil tranşată deja în două cicluri procesuale, anterior pronunţării sentinţei apelate în cauza de faţă, respectiv prin decizia civilă nr. 71/A din 6 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, care a statuat pentru prima dată asupra admisibilităţii acestei acţiuni şi care a intrat sub puterea lucrului judecat prin neatacarea ei cu recurs de către instituţia pârâtă şi apoi prin decizia civilă nr. 150/A din 17 mai 2010, confirmată ca atare prin decizia civilă nr. 2237 din 11 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă.
Mai apoi, trecând la efectuarea controlului judiciar al acestei din urmă sentinţe. Curtea a constatat că aceasta este netemeinică şi nelegală pentru aceleaşi considerente reţinute în decizia de casare anterioară care a constatat ignorarea repetată de către tribunal a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. care impuneau instanţei de retrimitere respectul necondiţionat al dezlegării date de către Curte problemei juridice a acţiunii în revendicare de drept comun formulată de reclamanţi, care, în mod irevocabil şi în două rânduri, a fost considerată ca admisibilă.
În condiţiile date, era inutilă analizarea aceloraşi argumente de drept, pe baza cărora şi Curtea de Apel Timişoara pronunţase deciziile de casare pentru a ajunge la o soluţie contrarie, tribunalul trebuind doar să verifice alte aspecte şi, în primul rând, situaţia juridică actuală a imobilului litigios pentru a constata dacă el a fost legal înstrăinat de către stat unei terţe persoane sau dacă se mai află în proprietatea statului şi să procedeze pe cale de consecinţă la examinarea apelului instituţiilor pârâte.
Neprocedând în acest fel, tribunalul a prilejuit incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este o excepţie de fond, deci din categoria celor care sunt invocate atunci când se contestă lipsuri referitoare la exerciţiul aptului la acţiune, în cauza de faţă impedimentul constatat de tribunal fiind existenţa în vigoare a legii speciale de reparaţie şi nu o excepţie de procedură şi constatând la fel ca şi în cele două hotărâri de casare anterioare că această excepţie a fost considerată greşit ca incidenţă în cauză, Curtea va constata că reformarea sentinţei nu se poate face decât prin desfiinţarea ei.
Conform art. 297 C. proc. civ. pentru că prima instanţă greşit a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului pretenţiilor, Curtea a admis apelul reclamanţilor, a anulat sentinţa Tribunalului Arad şi a procedat la analiza cauzei pe fond
Astfel, privitor la excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată întrucât, potrivit carţii funciare, privind imobilul din Arad, Calea T. a fost proprietatea tabulară a reclamantei B.A.M. şi defunctului soţ al acesteia, B.G.J.G.
După emigrarea în Germania, numele reclamanţilor au fost schimbate/adaptate limbii germane, iar din declaraţiile notariale ataşate, aparte de chestiunea de cultură generală legată de transcrierea unui nume într-o altă limbă, există şi o certificare în acest sens prin declaraţii notariale autentificate.
Curtea a constatat ca în raport cu dispoziţiile art. 41 C. proc. civ. este neîntemeiată şi excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantului B.G.J.G., câtă vreme acest reclamat a decedat în cursul procesului, fiind ataşat certificatul de deces la dosar, iar moştenitoarele acestuia sunt reclamanta B.A.M., în calitate de soţie supravieţuitoare, dar şi coproprietar tabular, alături de G.G.A. în calitate de fiică, la dosar existând certificatele de moştenitor relevante.
Prin urmare, Curtea a constatat că procesul a fost început de reclamanţii B.A.M. şi B.G.J.G., iar după decesul acestuia din urmă, litigiul a fost continuat de moştenitorii legali B.A.M., în calitate de soţie supravieţuitoare, dar şi coproprietar tabular, alături de G.G.A.
În sfârşit, Curtea a constatat că la fel de neîntemeiată este şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, care a indicat eronat textele art. 37 din Decretul-lege nr. 115/1938, respectiv art. 36 din Legea nr. 7/1996, republicată, câtă vreme aceste norme vizează acţiunea în rectificare îndreptată de fostul proprietar tabular împotriva unor terţi sub-dobânditori, ceea ce nu este încă cazul în speţă, câtă vreme Statul care a operat naţionalizarea nu a înstrăinat imobilul către terţi, în sensul că imobilul nu a fost vândut în baza Legii nr. 111/1995, către chiriaşi.
De aceea, sub acest aspect Curtea a constatat că acţiunea reclamanţilor este imprescriptibilă, fiind aplicabile în speţă dispoziţiile art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938, convertit în art. 35 din Legea nr. 7/1996, republicată.
În consecinţă, Curtea având în vedere faptul că acţiunea a fost irevocabil declarată ca admisibilă precum şi faptul că, potrivit extrasului de carte funciară actualizat, imobilul solicitat de reclamanţi spre retrocedare se află încă în proprietatea statului, nefiind astfel afectate drepturile terţilor sau securitatea raporturilor juridice, Curtea a admis în integralitate acţiunea.
S-a constatat că preluarea imobilului în litigiu în baza Decretului nr. 223/1974 (prin plata despăgubirilor pentru construcţii/casă şi în mod gratuit pentru teren) are un caracter abuziv [pe care însăşi Legea nr. 10/2001 şi Normele ei de aplicare H.G. nr. 250/2007, art 1.4 lit. b) îl recuncoşte ca atare].
În al doilea rând, prin prisma argumentelor deja expuse, în considerarea puterii de lucru judecat a hotărârilor de casare anterioare şi ca efect al constatării nevalabilităţii preluării şi, deci, al repunerii părţilor în situaţia anterioară, a fost admis şi petitul în revendicare, pârâtul urmând a fi obligat să le predea reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul litigios, iar aceştia să restituie pârâtului, despăgubirile actualizate în raport cu suma de 40.000 ROL primită de ei în 22 decembrie 1979, în schimbul preluării casei lor de către stat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Arad prin Primar, criticând soluţia pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi pct. 7 coroborat art. 312 C. proc. civ. din 1864.
S-a arătat de către recurent că decizia civilă nr. 134 din 10 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul civil nr. 7560/1/2012 a fost dată cu încălcarea prevederilor legale şi fără cercetarea fondului, neţinănd cont de cele arătate în apărările formulate, sub un prim aspect, în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor B.A.M. şi B.G.J.G.
În esenţă, s-a arătat că după emigrare, aceştia şi-au schimbat prenumele adaptate limbii germane, iar numele lor nu mai corespunde cu înregistrările din cartea funciară unde se află înscris imobilul.
Din cuprinsul considerentelor deciziei atacate nu rezultă motivele de fapt şi de drept pentru care instanţa de apel a înlăturat apărările pârâtului cu privire la fondul cauzei, neargumentarea motivelor pentru care au fost respinse apărările de fond ale pârâtului reprezentând o încălcare a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este acesta garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte primul petit al acţiunii instanţa de apel în mod greşit constată nevalabilitatea titlului statului analizând acest petit doar pe faptul că imobilul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 tăcând trimitere la caracterul abuziv pe care Legea nr. 10/2001 îl enunţă în cuprinsul normelor de aplicare.
S~a mai invocat de recurent ca instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că instanţa de fond a ignorat caracterul obligatoriu prevăzut de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., raportat la decizia civilă nr. 71/A din 6 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara care a statuat pentru prima dată asupra admisibilităţii acestei acţiuni şi care a intrat în putere de lucru judecat şi apoi decizia civilă nr. 150/A din 17 mai 2010 confirmată prin decizia civilă nr. 2237 din 11 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ceea ce trebuia analizat se referea la petitul din acţiunea reclamanţilor ce are în vedere constatarea nevalabilităţii titlului de preluare a statului.
În concluzie, prin deciziile menţionate nu s-a statuat asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare, cum în mod greşit şi cu încălcarea prevederilor legale s-a reţinut în considerentele deciziei civile nr. 134 din 10 octombrie 2013, situaţie în care nu se poate reţine că în rejudecare Tribunalul Arad prin sentinţa civilă nr. 729 din 20 martie 2012 a ignorat dezlegarea obligatorie dată de instanţă a problemei juridice a admisibilităţii acţiunii.
Curtea de Apel Timişoara nu a arătat motivele pentru care a înlăturat considerentele în baza cărora Tribunalul Arad, în rejudecare, a dispus respingerea acţiunii, cu atât mai mult cât instanţa de fond nu a respins acţiunea ca fiind inadmisibilă, soluţia primei instanţe fiind structurată, aşa după cum rezultă din motivare, pe aspecte ce ţine de analizarea situaţiei juridice a imobilului şi a actelor care au stat la baza constituirii titlului statului pentru stabilirea naturii preluării.
Astfel, în considerentele sentinţei, Tribunalul Arad a reţinut că imobilul situat în Arad, Calea T., înscris în cartea funciară, a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia din 22 decembrie 1979. Instanţa mai reţine că reclamanţilor le-au fost acordate despăgubiri în valoare de 40.000 ROL pentru construcţiile existente, iar terenul în suprafaţă 1798 mp, aferent construcţiilor, a fost trecut în proprietatea statului fără plată, întrucât terenurile aferente imobilelor, în baza Legii nr. 58/1974, erau scoase din circuitul civil.
În analizarea apelului Curtea de Apel Timişoara nu a înlăturat apărările formulate de pârâtul Municipiul Arad în dosarul cauzei, situaţie în care, cu încălcarea prevederilor legale s-a dispus admiterea acţiunii reclamanţilor, în condiţiile în care reclamanţii nu deţin un bun sau o speranţă legitimă cu privire la imobilul din litigiu, aşa după cum este definit de C.E.D.O. în practica sa.
Recurentul a arătat că acţiunea reclamanţilor este nefondată având în vedere că imobilul este evidenţiat în sistemul de publicitate imobiliară a cărţilor funciare, raportat la data înscrierii dreptului de proprietate a Statului Român, respectiv anul 1980, acţiunea în revendicare imobiliară este guvernată de prevederile stricte ale Decretului-lege nr. 115/1938.
Curtea de Apel Timişoara nu a analizat acţiunea reclamanţilor prin prisma celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 33/2008 pronunţată în cadrul recursului în interesul legii, în considerentele căreia instanţa supremă reţinând că „Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi”.
Or, în speţă reclamanţii nu întrunesc condiţiile imprimate prin statuările deciziei menţionate şi în mod greşit instanţa de apel a admis acţiunea reclamanţilor în condiţiile în care aceştia nu au invocat şi nu au produs dovezi din care să rezulte motivele independente de voinţa acestora care au împiedicat parcurgerea procedurii stabilite de legiuitor prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nefăcând dovada că ar fi exceptaţi de la această procedură.
Recurentul a arătat că reclamanţii nu au întreprins nimic pentru a redobândi proprietatea bunului, motiv pentru care nu se poate considera că ar avea o „speranţă legitimă” de a li se recunoaşte un eventual drept de proprietate (Cauza Canciovici şi alţii împotriva României),
În consecinţă reclamanţii nu deţineau un bun în sensul reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nici o speranţă legitimă având în vedere că statul român a adoptat o soluţie cu privire la bunurile preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001, de care reclamanţii nu au uzat, adresându-se instanţei de judecată cu mult după expirarea termenului de decădere prevăzut de această lege, ori în aceste condiţii acţiunea formulată de reclamanţi este neîntemeiată, dar şi inadmisibilă cât timp aceştia la preluarea imobilului de către stat, au încasat despăgubiri.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Recursul este întemeiat
Examinând susţinerile recurentei, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi urmează să fie analizate din această perspectivă.
Sunt fondate criticile pârâtului Municipiul Arad, în ceea ce priveşte aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, în sensul în care au fost ignorate dispoziţiile deciziei nr. 33/2008, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, precum şi în ceea ce priveşte interpretarea noţiunii de „bun”, în raport de jurisprudenţa C.E.D.O.
Analizând actele şi lucrările dosarului se constată că prin acţiunea formulată la data de 6 iunie 2008, reclamanţii au solicitat instanţei să se constate ca nerlind legală preluarea de către Statul Român a imobilului situat în Arad, Calea T., în suprafaţă de 1798 mp, înscris în cartea funciară, în sensul restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară şi să fie obligat pârâtul Municipiul Arad să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, în temeiul art. 480-art. 481 C. civ. din 1864.
Imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974, reclamanţii B.A.M. şi B.G.J.G. primind o despăgubire de 40.000 ROL, pentru construcţiile demolate, în baza deciziei din 22 decembrie 1979, iar terenul a trecut în proprietatea statului fără plată, conform legislaţiei în vigoare la acel moment.
Instanţa de apel a apreciat în mod eronat că, de vreme ce Curtea de Apel Timişoara, printr-o decizie anterioară a statuat că acţiunea în revendicare este admisibilă, aceasta este întemeiată pe fond. Prin hotărârea nr. 150 A din 17 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 5617.1/55/2008, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamanţilor şi a desfiinţat sentinţa pronunţată, trimiţând cauza spre rejudecare Tribunalului Arad. În considerentele hotărârii au fost reţinute aspecte legate de accesul la justiţie şi de aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul analizării pe fond a argumentelor deduse judecăţii, chiar dacă reclamanţii nu au înţeles să apeleze la dispoziţiile legii speciale.
Acţiunea este admisibilă atunci când sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea dreptului material la acţiune, ceea ce înseamnă că instanţa poate analiza pe fond elementele raportului juridic dedus judecăţii. Cu alte cuvinte, acţiunea poate să fie admisibiiă, dar nefondată, pentru că cererea reclamanţilor nu este întemeiată pe un drept actual, deci nu justifică existenţa unui drept de proprietate în patrimoniul lor, în raport de dispoziţiile legale incidente şi de jurisprudenţa C.E.D.O.
Este neîndoielnic că în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. dezlegările date de instanţa de apel sunt obligatorii pentru instanţe în rejudecare, însă acestea trebuie să fie interpretate corect în substanţa lor.
Astfel, deşi în ceea ce priveşte obţinerea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu erau incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii nu au formulat notificare în baza legii speciale, ci au ales formularea unei acţiuni în revendicare de drept comun, în temeiul dispoziţiilor art. 480-art. 481 C. civ. din 1864.
Reclamanţii nu se puteau prevala de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care prevede posibilitatea formulării de către foştii proprietari sau de succesorii acestora a acţiunilor în revendicare doar a bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, ori imobilul mai sus menţionat este preluat cu titlu fiind aplicabile şi prevederile legii speciale ce reglementează procedura de reparare a pagubelor suferite de foşti proprietari în termenele specifice Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/2008 a reţinut că acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Astfel, lămurind problema dacă acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, întrucât ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Pe de altă parte, a arătat că nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În concluzie, nu se poate respinge de plano acţiunea reclamanţilor ca inadmisibilă, însă pe fondul cauzei trebuie să se stabilească pe baza probelor administrate dacă obiectul material al acţiunii în revendicare constituie obiectul vreunei legi speciale de reparaţie, situaţie în care trebuie să se acorde prioritate legii speciale; totodată, trebuie să se stabilească dacă reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, situaţie în care temeinicia pretenţiilor reclamanţilor se analizează numai cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, acesta fiind unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului.
Cererea de revendicare formulată de reclamanţi care nu au efectuat niciun demers pentru restituirea imobilului naţionalizat este neîntemeiată.
Reclamanţii au susţinut că, de fapt, emiterea legilor cu caracter reparatoriu nu are nicio relevanţă juridică şi că aplicarea acestora este facultativă pentru cei îndreptăţiţi, întrucât proprietarii cărora le-au fost preluate bunurile au la dispoziţie acţiunea în revendicare, pe care o pot folosi oricând pentru a redobândi imobilul în natură. Această concluzie este contrazisă de jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., relevantă fiind în acest sens hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Prin preluarea în patrimoniul statului a imobilului situat în Arad, Calea T., în suprafaţă de 1798 mp, acest bun a ieşit din patrimoniul reclamanţilor, aceştia primind despăgubiri pentru clădirile preluate. În aceste condiţii, titlul invocat de reclamanţi nu face dovada dreptului de proprietate, întrucât acest drept s-a transmis către stat.
Pentru a exista o astfel de protecţie, care să impună prevalenta dreptului subiectiv afirmat de reclamanţi este necesar, potrivit jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenţiei, în egală măsură ca şi normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acestora, aflat în patrimoniul lor, calitatea de titular al dreptului să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii existenţa unei speranţe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.
În plus, este de reţinut că dispoziţiile art 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statelor înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie concretizată cel puţin într-o „speranţă legitimă” de redobândire a bunului,
Or, în prezenta cauză, reclamanţii nu pot invoca o hotărâre judecătorească care să fie conformă cu accepţiunea jurisprudenţei europene în această materie. Reclamanţii şi-au întemeiat pretenţia dedusă judecăţii pe simpla speranţă de a li se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Susţinerea intimaţilor-reclamanţi că statul a preluat nelegal imobilul nu este suficientă, în măsura în care trebuiau să apeleze la legea specială pentru recunoaşterea şi valorificarea dreptului lor de proprietate, care în prezent se află în administrarea Municipiului Arad.
În acest context, reclamanţii nu pot dovedi existenţa bunului în patrimoniul lor, condiţie esenţială pentru formularea acţiunii în revendicare, pe calea dreptului comun şi, în consecinţă, aceştia nu pot pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condiţiile art. 480 C. civ., pentru lipsa titlului.
Este nefondată susţinerea recurentului-pârât Municipiul Arad, în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamanţilor, deoarece în ciclurile procesuale anterioare s-a statuat asupra acestui aspect, căile de atac exercitate în cauză vizând alte argumente şi, în consecinţă, această situaţie nu mai poate fi criticată în recurs. De altfel, chiar prin decizia nr. 150 A din 17 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 5617.1/55/2008, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamanţilor şi a desfiinţat sentinţa pronunţată, trimiţând cauza spre rejudecare Tribunalului Arad. În considerentele hotărârii au fost reţinute aspecte legate de admisibilitatea acţiunii, în sensul analizării pe fond a argumentelor deduse judecăţii, chiar dacă reclamanţii nu au înţeles să apeleze la dispoziţiile legii speciale, recunoscând astfel implicit calitatea procesuală activă a reclamanţilor.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (2), raportate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de pârâtul Municipiul Arad prin Primar şi să modifice decizia recurată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantele B.A.M. şi G.G.A. împotriva sentinţei nr. 729 din 20 martie 2012 a Tribunalului Arad, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Arad prin Primar împotriva deciziei nr. 134 din 10 octombrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Modifică decizia recurată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantele B.A.M. şi G.G.A. împotriva sentinţei nr. 729 din 20 martie 2012 a Tribunalului Arad, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1355/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1357/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
