ICCJ. Decizia nr. 1341/2014. Civil. Pretenţii. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1341/2014
Dosar nr. 1654/30/2012*
Şedinţa publică de la 2 aprilie 2014
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 1654/30/2012, formulată de revizuienta SC R. SRL în contradictoriu cu intimata S.N.R. SA SUCURSALA TIMIŞOARA s-a solicitat în conformitate cu art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea sentinţei civile nr. 11610 din 25 septembrie 2008 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 81/R/2012, în sensul anulării acesteia ca fiind contrară sentinţei civile nr. 126/2007 pronunţată de Tribunalul Timiş rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 172/2010.
În motivarea cererii de revizuire se arată că, prin sentinţa civilă nr. 126/2007 irevocabilă, pronunţată în dosarul cu nr. 5695/2005 al Tribunalului Timiş s-a statuat faptul că ulterior datei de 19 iunie 2003, intimata nu mai poate solicita plata chiriei în temeiul contractului de închiriere ce a existat între părţi.
Revizuenta a mai învederat că ulterior pronunţării acestei hotărâri, prin sentinţa civilă nr. 11610 din 25 septembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Timişoara rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 81/R/2012 s-a statuat faptul că şi ulterior datei de 19 iunie 2003, partea adversă SN R. SA poate solicita plata chiriei lunare.
Susţinând că cele două hotărâri sunt potrivnice, revizuenta a invocat art. 322 C. proc. civ., conform căruia „revizuirea se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane”.
Iniţial, în faţa Tribunalului Timiş, intimata nu a depus întâmpinare iar prin decizia civilă nr. 526 din 19 iunie 2012 dată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. 1654/30/2012, s-a admis excepţia de necompetenţa materială a instanţei şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei având ca obiect cererea de revizuire formulate de SC R. SRL Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 11610 din 25 septembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 11357/325/2008 de către Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu intimata SN R. SA SUCURSALA TIMIŞOARA, în favoarea înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că la termenul din 12 iunie 2012, părţile au invocat excepţia de necompetenţa materială a instanţei sesizate, excepţie pe care tribunalul a considerat-o întemeiată. în sprijinul temeiniciei excepţiei, tribunalul a constatat că prin sentinţa civilă nr. 126/2007 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 5695/2005 s-a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SN R. SA SUCURSALA TIMIŞOARA împotriva pârâtei SC R. SRL. Ulterior, prin decizia civilă nr. 172/2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosar nr. 978.2/59/2007, rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a admis apelul reclamantei şi urmare a schimbării hotărârii primei instanţe, s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta SC R. SRL să-i plătească reclamantei suma de 11.702 lei cu titlu de pretenţii şi penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 11 iunie 2002-01 ianuarie 2003, fiind obligată pârâta SC R. SRL să-i plătească reclamantei şi suma de 37.114 lei pretenţii şi 37.114 lei, penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 01 ianuarie 2003 - 28 februarie 2005. De asemenea, prin aceeaşi decizie a fost obligată pârâta SC R. SRL să plătească reclamantei suma de 890 DOLARI S.U.A. contravaloarea folosinţei mansardei.
Tribunalul a mai constatat că printr-o altă hotărâre judecătorească sentinţa civilă nr. 11610/2008 pronunţată de Judecătoria Timişoara, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SN R. SA SUCURSALA TIMIŞOARA şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 61.651,12 lei contravaloare chirie şi penalităţi de întârziere, hotărâre rămasă irevocabilă deoarece prin decizia civilă nr. 81/R/2012 pronunţată de Tribunalul Timiş s-au respins recursurile declarate împotriva acesteia.
Invocând art. 322 pct. 7 C. proc. civ., tribunalul a statuat că revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate însă, în cazul în care revizuirea se cere pentru acest motiv, conform art. 322 pct. 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice iar când cele două instanţe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripţii judecătoreşti deosebite, instanţa mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanţei care a dat prima hotărâre.
Având în vedere aceste dispoziţii procedurale şi ţinând cont de faptul că una dintre hotărâri şi anume decizia civilă nr. 172/2010 pronunţată în dosarul nr. 978.2/59/2007 a fost pronunţată în apel de Curtea de Apel Timişoara, iar cealaltă şi anume 11610/2008 a fost pronunţată de Judecătoria Timişoara, rămasă definitivă prin respingerea recursului, tribunalul a apreciat că instanţa mai mare în grad faţă de Curtea de Apel Timişoara este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care a admis excepţia de necompetenţă şi în conformitate cu art. 137 C. proc. civ., a dispus declinarea competentei de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cererea de revizuire a ajuns să fie înregistrată pe rolul instanţei supreme la secţia a ll-a civilă, la data de 4 iulie 2012.
Prin încheierea nr. 269 din 29 ianuarie 2013, pronunţată în dosar nr. 1654/30/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus scoaterea de pe rol a cauzei şi trimiterea ei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Timişoara. În motivarea acestei soluţii, instanţa supremă a reţinut, în urma interpelării revizuentei că cererea de revizuire vizează contrarietatea dintre două sentinţe, respectiv: sentinţa civilă nr. 1160 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Timişoara şi respectiv sentinţa civilă nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiş. În raport de aceste precizări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, instanţa mai mare în grad faţă de instanţele ce au pronunţat hotărârile potrivnice ce au determinat promovarea cererii de revizuire este Curtea de Apel Timişoara, motiv pentru care a trimis cererea de revizuire spre competentă soluţionare acestei instanţe.
Cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub acelaşi nr. de dosar 1654/30/2012, iniţial la un complet de recurs, iar ulterior, în raport de argumentele şi considerentele expuse în încheierea de şedinţă din 13 iunie 2013, la un complet de primă instanţă alcătuit dintr-un singur judecător.
Fată de motivele de revizuire invocate de către revizuentă, intimata nu a depus întâmpinare, dar a solicitat oral, cu ocazia dezbaterii pe fond a pricinii respingerea cererii de revizuire, invocând şi excepţia de tardivitate a formulării acesteia, pentru nerespectarea termenului de o lună prevăzut de lege.
Prin sentinţa civilă nr. 12 din 27 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta SC R. SRL Timişoara în contradictoriu cu intimata SN R. SA, sucursala Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 1160 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Timişoara şi a sentinţei civile nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiş, având ca obiect pretenţii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, procedând la examinarea cererii de revizuire, ţinând cont de obiectul cererii aşa cum a fost el elucidat de către instanţa supremă, prin luarea în considerare a precizărilor făcute de revizuenta în faţa sa, Curtea de Apel a constatat că revizuenta încriminează ca fiind potrivnice dispoziţiile cuprinse în două hotărâri judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, respectiv: sentinţa civilă nr. 1160 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Timişoara şi respectiv sentinţa civilă nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiş.
Prin sentinţa civilă nr. 11610 din 25 septembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosar nr. 11357/325/2008, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SN R. SA prin Sucursala Timişoara în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL Timişoara, fiind obligată pârâta la plata sumei de 61.651,12 lei către reclamantă, din care 30.825,56 lei reprezintă contravaloare chirie, iar 30.825,56 lei reprezintă penalităţi de întârziere.
Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Timişoara a avut în vedere contractul de închiriere nr. 66/5024 din 05 iulie 1995, încheiat de părţi prin care acestea au convenit cu privire la închirierea de către reclamantă a spaţiului situat în Calea Aradului, în suprafaţă totală de 285 mp, în favoarea pârâtei. În cuprinsul considerentelor acestei hotărâri, Judecătoria Timişoara a reţinut că în executarea contractului pârâta a emis facturile fiscale seria TMXJZ nr. 1515089 din 31 martie 2005 în valoare de 7.591,14 lei, seria TMXJZ nr. 1515238 din 30 aprilie 2005 în valoare de 7.481,85 lei, seria TMXJZ nr. 4120123 din 31 mai 2005 în valoare de 7.745,70 lei, seria TMXJZ nr. 4120288 din 30 iunie 2005 în valoare de 8.006,87 lei, neachitate de către pârâtă. Apreciind că excepţia de prescripţie nu poate fi primită câtă vreme, faţă de pârâta SC R. SRL s-a deschis procedura insolvenţei în cursul termenului de prescripţie, care a avut ca efect suspendarea cursului prescripţiei în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, în perioada 21 februarie 2008 - 05 iunie 2008, Judecătoria Timişoara a reţinut că facturile emise în baza contractului însuşit de ambele părţi şi că neaplicarea ştampilei pârâtei pe factură nu are relevanţă, atâta vreme cât pârâta nu a susţinut că nu ar fi folosit spaţiul închiriat. Cât priveşte penalităţile de întârziere pretinse de către reclamantă, în cuantum de 52.515,37 lei, judecătoria a constatat că aceste penalităţi rezidă din facturi fiscale emise în perioada 31 martie 2005 - 30 iunie 2005, deci după apariţia Legii nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, care la art. 4 alin. (3) prevede că totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. în lipsa unei prevederi contractuale derogatorii exprese, judecătoria a apreciat că acest petit este întemeiat doar în parte, astfel că a obligat pârâta la plata sumei de 30.825,56 lei cu titlu de penalităţi de întârziere.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs SN R. SA, sucursala Timişoara şi SC R. SRL Timişoara, ambele soluţionate prin decizia civilă nr. 81/ R din 2 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a ll-a civilă, în dosar nr. 11.357/325/2008. Prin această decizie, ambele recursuri au fost respinse ca nefondate. Cu privire la aspectele ce interesează prezenta cauză, instanţa de recurs a statuat că susţinerile recurentei privind lipsa vreunui temei în ce priveşte obligaţia de plată a chiriei după data de 16 noiembrie 2004 este nefondată. în legătură cu acest aspect, tribunalul a subliniat că deşi S.C. R. SRL a obţinut o hotărâre judecătorească prin care partea adversă a fost obligată să îi vândă spaţiul ocupat în temeiul contractului de închiriere şi chiar dacă a achitat la data de 16 noiembrie 2004 preţul, aceasta nu a făcut dovada că a devenit proprietarul bunului în condiţiile în care hotărârea judecătorească de care se prevalează a dispus doar încheierea vânzării, fără a ţine loc însă de act translativ de proprietate.
Din cele expuse mai sus, Curtea de Apel a reţinut că în lumina acestor hotărâri judecătoreşti, raporturile contractuale de închiriere dintre părţi au supravieţuit datei de 19 iunie 2003, indicată de revizuentă, acesta fiind motivul pentru care pretenţiile reclamantei privind plata chiriei până în anul 2005 inclusiv au fost admise de prima instanţă şi confirmate de către instanţa de recurs.
Prin sentinţa civilă nr. 126 din 17 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosar nr. 5695/2005, s-a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SN R. SA – D.R. Timişoara, împotriva pârâtei SC R. SRL Timişoara.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că acţiunea reclamantei nu este întemeiată sub aspect probatoriu, pentru contravaloare chirii şi echivalentul folosinţei, aferente perioadei de până la 19 iunie 2003, când a fost pronunţată decizia civilă nr. 1531/R în dosar 4033/C/2002 al Curţii de Apel Timişoara, iar ulterior acestei date, ca o consecinţă a dispozitivului acestei hotărâri, acţiunea este inadmisibilă, pentru toate capetele de cerere. în concret, tribunalul a constatat că prin decizia nr. 1531/ R din 19 iunie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, în dosar 4033/C/2002, pârâta din acel dosar, SN R. SA, a fost obligată să încheie cu reclamanta SC R. SA Timişoara contract de vânzare - cumpărare pentru imobilul situat în municipiul Timişoara, Calea Aradului, jud. Timiş la preţ negociat, pornind de la preţul stabilit prin expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză în sumă de 426.601.056 lei, şi că, în considerarea acestei decizii, pârâta a consemnat la CEC suma respectivă, astfel cum rezultă din procesul - verbal de conciliere directă încheiat între părţi la data de 18 aprilie 2005, situaţie de fapt necontestată de reclamantă. Evaluând efectele pe care Ie-a produs această hotărâre judecătorească, tribunalul a statuat că primul efect al acestei decizii este acela că imobilul din litigiu nu mai este liber de sarcini, chiar dacă nu în sensul strict al termenului (ipotecă, privilegiu), fiind grevat de obligaţia proprietarului de a-l vinde pârâtei, în condiţiile stabilite irevocabil prin decizia sus menţionată, obligaţie care apare ca un accesoriu al dreptului de proprietate al reclamantei, ca o adevărată sarcină reală ce incumbă titularului, îmbrăcând caracteristicile obligaţiilor propter rem, întrucât izvorul acesteia îl constituie atât Legea nr. 133/1999, pe care s-a întemeiat în drept decizia civilă 1531 din 19 iunie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, cât şi însăşi hotărârea judecătorească. În aceeaşi ordine de idei, tribunalul a mai apreciat că după pronunţarea acestei decizii, admiterea unei acţiuni în pretenţii sau evacuare ar conduce la anularea efectelor hotărârii, creând premisele tergiversării pe timp nelimitat a tratativelor privind negocierea preţului vânzării, reclamanta nemaiavând niciun interes să încheie contractul, întrucât percepe chirii, iar, în final, la prescrierea executării obligaţiei de a face. Tribunalul a mai constatat că din procesul - verbal de negociere a preţului încheiat la data de 25 septembrie 2003 şi înregistrat sub nr. 305/9257 din 25 septembrie 2003 rezultă că pârâta SC R. SRL a solicitat şi cumpărarea terenului aferent clădirii, oferind pentru acesta un preţ mai mare cu 25 % decât preţul/mp cu care s-a vândut terenul din vecinătate către SC l.G. SRL, reţinând pe de altă parte că din procesele - verbale de negociere a preţului antemenţionate nu rezultă că s-au purtat tratative între părţi şi pentru vânzarea terenurilor aferente construcţiilor, pentru care pârâta a oferit cu 25 % mai mult/mp, în raport cu preţurile practicate în zonă. Prin urmare, văzând şi poziţia reclamantei, anterior pronunţării deciziei civile nr. 1531/2003 a Curţii de Apel Timişoara de a nu răspunde cererii formulată de către pârâtă pentru cumpărarea imobilului, tribunalul a concluzionat că formularea unei cereri în pretenţii şi evacuare tinde să anuleze efectele deciziei civile nr. 1531/2003 prin care aceasta a fost obligată să vândă imobilul şi, în consecinţă, să împiedice înfăptuirea actului de justiţie în executarea acestei hotărâri, astfel că, începând cu data de 19 iunie 2003 acţiunea se reţine a fi inadmisibilă. în considerarea acestor argumente, tribunalul a conchis că o consecinţă a admiterii excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii este lipsa oricui temei de solicitare a chiriei pentru perioada de timp ulterioară datei de 19 iunie 2003.
În considerentele aceleaşi hotărâri sunt detaliate pe larg motivele pentru care tribunalul a apreciat neîntemeiată şi cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata chiriei pentru perioada anterioară datei de 19 iunie 2003, însă aceste aspecte, neinteresând prezenta cauză, nu vor fi expuse în prezenta decizie.
Împotriva sentinţei civile nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiş a declarat apel reclamanta SN R. SA, sucursala Timişoara, apel care s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă şi care a fost soluţionat iniţial prin decizia civilă nr. 179/ A din 6 octombrie 2008. Prin această decizie, apelul a fost admis iar soluţia primei instanţe a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantei, pârâta fiind obligată să plătească acesteia suma de 37.114 lei cu titlu de debit, suma de 37.114 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, precum şi suma de 890 DOLARI S.U.A.
Această decizie a fost atacată cu recurs atât de către reclamantă cât şi de către pârâtă iar recursurile au fost admise prin decizia civilă nr. 3168 din 2 decembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. 978/59/2007, prin care decizia dată în apel a fost casată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleaşi instanţe de apel, motivul principal al casării fiind cel al încălcării principiului contradictorialităţii deoarece instanţa de apel a valorificat pentru o parte din pretenţiile deduse judecăţii excepţia de prescripţie neinvocată prin motivele de apel şi nepusă în discuţia contradictorie a părţilor.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 978.2/59/2007, iar apelul declarat de reclamantă a primit o nouă soluţionare prin decizia civilă nr. 172 din 19 octombrie 2010, pronunţată în acest dosar, prin care a fost admis apelul reclamantei iar sentinţa atacată a fost schimbată în parte în sensul că pârâta SC R. SRL a fost obligată să plătească reclamantei:
- suma de 11.702 lei cu titlu de pretenţii şi penalităţi de întârziere, calculate pe perioada 1 iunie 2002 - 1 ianuarie 2003;
- sumele de 37.114 lei cu titlu de pretenţii şi 37.114 lei cu titlu de penalităţi de întârziere calculate pe perioada 1 ianuarie 2003 - 28 februarie 2005.
- suma de 890 DOLARI S.U.A. reprezentând contravaloarea folosinţei mansardei.
Prin aceeaşi decizie a fost menţinută sentinţa primei instanţe în ce priveşte soluţia de respingere a cererii de evacuare şi în ce priveşte pretenţiile formulate de reclamantă aferentă perioadei 30 septembrie 2001 - 1 iunie 2002, cu privire la care s-a apreciat că a intervenit prescripţia.
În motivarea acestei decizii nu sunt expuse argumente sau referiri ale instanţei de apel referitoare la admisibilitatea şi temeinicia pretenţiilor formulate de reclamantă aferente perioadei de timp scursă după data de 19 iunie 2003, însă din ansamblul considerentelor instanţei de apel, rezultă concluzia neechivocă a acesteia că pârâta SC R. SRL a datorat reclamantei chiria aferentă perioadei 1 ianuarie 2003 - 28 februarie 2005. Curtea a reţinut totuşi în motivarea sa inadmisibilitatea acţiunii în evacuare, fundamentată tocmai pe decizia nr. 1531/R/2003 a Curţii de Apel Timişoara prin care reclamanta a fost obligată să vândă pârâtei SC R. SRL spaţiul închiriat anterior.
Ulterior, în urma cererii de lămurire a dispozitivului deciziei pronunţată în apel, formulată de către pârâta SC R. SRL, Curtea de Apel Timişoara a pronunţat încheierea din 3 mai 2011, prin care a stabilit că perioada pentru care au fost recunoscute pretenţiile reclamantei a fost 1 ianuarie 2003 - 19 iunie 2003, iar nu perioada greşit indicată în dispozitivul deciziei 1 ianuarie 2003 - 28 februarie 2005. În motivarea încheierii, instanţa de apel s-a raportat la concluziile raportului de expertiză şi la considerentele deciziei pronunţată în apel (nr. 170/2010), subliniind că în cuprinsul acestei decizii s-ar fi constatat că, în mod corect prima instanţă ar fi reţinut caracterul fondat al excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în evacuare, după data de 19 iunie 2003, data pronunţării deciziei nr. 1531/R/2003 a Curţii de Apel Timişoara.
împotriva acestei din urmă decizii nr. 172 din 19 octombrie 2010 pronunţată în apel au formulat recurs ambele părţi litigante. Prin decizia civilă nr. 103 din 19 ianuarie 2012, pronunţată în dosar nr. 5231/1/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ambele recursuri declarate în cauză ca nefondate. în ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâta SC R. SRL, instanţa supremă a statuat că atâta vreme cât critica formulată prin motivul de recurs a fost lămurită de către curtea de apel prin încheierea de lămurire a dispozitivului, motivul de recurs nu mai subzistă.
Aceasta fiind starea de fapt anterioară formulării cererii de revizuire, Curtea a constatat că potrivit art. 322 alin. (7) C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere şi atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. În acest caz, termenul de revizuire este de o lună şi, potrivit art. 324 alin. (1) C. proc. civ., el se va socoti de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare.
În cazul de faţă, Curtea a constatat că cererea de revizuire, chiar nemotivată decât la data de 22 mai 2012, a fost promovată pe rolul instanţelor (Tribunalul Timiş), la data de 6 martie 2012, aşa cum rezultă din data certă aplicată pe cerere la registratura tribunalului. De asemenea, s-a mai constatat că:
- sentinţa civilă nr. 126/2007 a Tribunalului Timiş a fost modificată şi s-a definitivat în parte prin decizia civilă nr. 172 din 19 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, lămurită ulterior prin încheierea din data de 3 mai 2011.
- sentinţa civilă nr. 11610 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Timişoara a fost definitivă de la pronunţare, în condiţiile art. 377 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
În cauza de faţă nu este supusă examinării contrarietatea dintre două hotărâri judecătoreşti dintre care una să fie pronunţată de o instanţă de recurs, pentru a fi incidente dispoziţiile finale ale art. 324 alin. (1) C. proc. civ., privind curgerea termenului de exercitare a revizuirii de la data pronunţării deciziei în recurs, ci despre contrarietatea dispoziţiilor cuprinse în două sentinţe dintre care una a fost definitivă de la pronunţare (25 septembrie 2008) iar cealaltă s-a definitivat cel mai târziu la data de 3 mai 2011, odată cu lămurirea dispozitivului deciziei dată în apel prin care sentinţa civilă nr. 126/2007 a Tribunalului Timiş a fost schimbată în parte, dobândind caracter definitiv cu privire la dispoziţiile care au fost păstrate de către instanţa de apel.
Or, din această perspectivă, constatând că încheierea de lămurire a deciziei nr. 172/2010 dată în apel, a fost comunicată revizuentei la data de 27 mai 2011, Curtea a observat că termenul de o lună pentru exercitarea cererii de revizuire s-a împlinit cel mai târziu la data de 27 iunie 2011, astfel că excepţia de tardivitate a cererii de revizuire formulată abia la data de 6 martie 2012, a fost considerată fondată.
S-a considerat irelevant faptul că până la data de 2 martie 2012 sentinţa civilă nr. 11610/325/2008 s-a aflat în curs de examinare în recursul declarat de către ambele părţi litigante, în condiţiile în care sentinţa civilă cu pricina era definitivă de la data pronunţării ei, iar aspectul privind contrarietatea de dispoziţii din cele două hotărâri apreciate a fi potrivnice, nu a fost susţinut în faţa instanţei de recurs deşi era cunoscut de către revizuentă.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., sunt imperative privind durata termenului de exercitare a revizuirii şi momentul în care acesta începe să curgă, fiind cât se poate de clar că acest termen curge de la data comunicării hotărârii definitive a cărei revizuire se solicită.
Constatând că cererea de revizuire a fost formulată cu depăşirea termenului de o lună socotit de la comunicarea hotărârilor definitive potrivnice a căror revizuire s-a solicitat în prezenta cauză, Curtea a apreciat asupra caracterului fondat al excepţiei de tardivitate a cererii, motiv pentru care, a respins ca fiind tardivă formulată cererea de revizuire formulată de revizuenta SC R. SRL Timişoara în contradictoriu cu intimata SN R. SA, sucursala Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 1116 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Timişoara şi a sentinţei civile nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiş, având ca obiect pretenţii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs revizuenta SC R. SRL Timişoara care a invocat dispoziţiile art. art. 299 – art. 316 C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., solicitând: în principal, admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de revizuire aşa cum a fost ea formulată.
Recurenta a susţinut că hotărârea pronunţată în primă instanţă este nelegală.
S-a învederat că instanţa de judecată în mod greşit a stabilit faptul ca termenul pentru exercitarea revizuirii curge, cel târziu, din data de 27 mai 2011 când a fost comunicată soluţia în cererea pentru lămurire a dispozitivului în dosarul cu nr. 978.2/59/2007, şi nu de la data de 02 martie 2012, data la care s-a pronunţat soluţia în dosarul cu nr. 11357/325/2008.
Potrivit prevederilor art. 324, termenul de revizuire este de o luna şi se va socoti, de la comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţa de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare.
În opinia recurentei, termenul pentru formularea cererii de revizuire curge de la data de 02 martie 2012, dată la care instanţa de recurs, cu evocarea fondului, a pronunţat soluţia în dosarul cu nr. 11357/325/2008. În susţinerea faptului că termenul de revizuire curge de la această dată, în opinia recurentei, stă şi faptul că la termenul de judecată din data de 14 aprilie 2009, instanţa de judecată investită cu soluţionarea dosarului cu nr. 11357/325/2008 a dispus suspendarea acestui dosar, tocmai pentru a se soluţiona în mod irevocabil dosarul cu nr. 978.2/59/2007. Atât cererea de suspendare cât şi încheierea prin care s-a dispus suspendarea acestui dosar au avut în vedere faptul că soluţia pronunţată în dosarul cu nr. 978.2/59/2007 are strânsă legătură cu soluţia care se impunea a fi pronunţată în dosarul nr. 11357/59/2007.
Recurenta consideră că, în mod greşit constată instanţa de judecată faptul că societatea nu a uzat de contrarietatea de hotărâri şi nu a menţionat asta în dosarul cu nr. 11357/59/2008 atâta timp cât acest dosar a fost suspendat în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
S-a mai precizat că în dosarul cu nr. 11357/325/2008 recursul declarat a fost exercitat ca fiind o cale ordinară de atac şi nu una extraordinară, urmând a fi soluţionată astfel cu precădere.
Recurenta consideră că instanţa de judecată stabileşte în mod greşit cronologia, arătând faptul că, cea de-a doua hotărâre, care ar fi potrivnică este cea pronunţată în dosarul cu nr. 978.2/59/2007 şi nu cea pronunţată în dosarul cu nr. 11357/325/2008.
Ori, aşa cum a menţionat în cererea de revizuire, hotărârea pronunţată în dosarul cu nr. 11357/325/2008 este cea a cărei revizuire şi respectiv anulare se solicită în acest dosar, astfel că instanţa de judecată a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecaţii.
Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate de către recurentă, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Revizuienta şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. (existenţa unor hotărâri definitive potrivnice). Hotărârile contradictorii în opinia revizuientei au fost: sentinţa nr. 126 din 17 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 5695/2005, definitivă prin decizia civilă nr. 172 din 19 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara (cu dispozitivul lămurit prin încheierea nr. CC din 03 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara) şi irevocabilă la data de 19 ianuarie 2012 (data soluţionării recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 5231/1/2011) şi sentinţa nr. 11610 din 25 septembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 11357/325/2008, definitivă de la pronunţare în temeiul art. 377 pct. 1 C. proc. civ. anterior (fiind dată fără drept de apel, pretenţii de până la 100.000 lei) şi irevocabilă la data de 02 martie 2012 (data soluţionării recursului de către Tribunalul Timiş în dosarul nr. 11357/325/2008).
Conform art. 324 C. proc. civ., termenul pentru introducerea cererii de revizuire în situaţia prevăzută de art. 322 pct. 7 este de 1 lună calculat de la comunicarea hotărârilor definitive.
În speţă, contrarietatea a apărut la momentul în care s-a pronunţat decizia nr. 172 din 19 octombrie 2010 de către Curtea de Apel Timişoara, mai exact la momentul admiterii cererii de lămurire a dispozitivului acesteia (03 mai 2011). Această hotărâre a fost comunicată revizuientei la data de 27 mai 2011. Este cert că la acel moment, revizuienta a putut observa contrarietatea dintre această hotărâre şi cea pronunţată de Judecătoria Timişoara şi, prin urmare, era obligată să se conformeze exigenţelor de introducere a cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Termenul de 1 lună a expirat la 27 iunie 2011, în raport de care cererea de revizuire din 6 martie 2012 este tardivă. în consecinţă, corect a fost respins în primă instanţă demersul judiciar al recurentei.
Recurenta critică hotărârea primei instanţe prin prisma a două motive, ambele nefondate.
Termenul de introducere a cererii de revizuire ar trebui să curgă din 2 martie 2012, dată la care s-a pronunţat hotărârea în recursul declarat împotriva sentinţei Judecătoriei Timişoara. Recurenta susţine că hotărârea din recurs ar fi evocat fondul şi deci ar determina curgerea termenului de la momentul pronunţării acesteia potrivit art. 322 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta face greşite aprecieri în legătură cu semnificaţia expresiei „evocă fondul”. Hotărârea instanţei recurs evocă fondul doar dacă instanţa a admis recursul, a casat sau modificat decizia instanţei de apel şi a admis apelul, pronunţându-se asupra raporturilor juridice deduse judecăţii. Soluţia este aceeaşi în cazul hotărârilor care nu sunt susceptibile de apel. Nu evocă fondul hotărârea prin care s-a respins recursul ca nefondat.
În consecinţă, hotărârea pronunţată de Tribunalul Timiş la 2 martie 2012, prin care s-au respins recursurile, ca nefondate, nu a evocat fondul şi nu poate constitui temei pentru introducerea unei cereri de revizuire. Dimpotrivă, hotărârea instanţei de fond pronunţate de Judecătoria Timişoara la data de 25 septembrie 2008 îndeplinea această condiţie, fiind o hotărâre definitivă conform art. 377 pct. 1 C. proc. civ., dată fără drept de apel.
Căile de atac ordinare trebuie soluţionate cu precădere faţă de cele extraordinare, afirmă revizuienta.
Recurenta se referă la faptul că atât timp cât avea deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii Judecătoriei Timişoara, nu a înţeles să uzeze de calea de atac a revizuirii împotriva acestei hotărâri, la momentul pronunţării acesteia, chiar dacă era definitivă, urmând ca numai după epuizarea recursului să utilizeze şi revizuirea.
Recurenta ignoră faptul că recursul este şi el o cale de atac extraordinară, conform Titlul V Capitolul 1 C. proc. civ., iar faptul că în speţă recursul a fost exercitat ca o cale „ordinară”, nu „extraordinară” nu schimbă situaţia şi nu poate determina un alt regim al curgerii termenului pentru revizuire decât cel prevăzut în lege.
Sentinţa nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiş, la care face trimitere revizuienta, nu poate fi reţinută ca hotărâre definitivă, condiţie esenţială pentru promovarea căii de atac, în condiţiile în care a fost schimbată esenţial în căile de atac, mai precis prin decizia nr. 172 din 19 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara.
Prin urmare, sentinţa Tribunalului Timiş nu a rămas definitivă în instanţa de apel (aşa cum obligă art. 322 teza introductivă C. proc. civ.), ci a fost schimbată în apel, prin decizia indicată. Şi în această ipoteză se învederează faptul că cererea de revizuire nu a îndeplinit condiţiile prevăzute de lege pentru a putea fi admisă.
Pentru toate considerentele reţinute, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de revizuenta SC R. SRL Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 12 din 27 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de revizuenta SC R. SRL Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 12 din 27 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1337/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1344/2014. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
