ICCJ. Decizia nr. 1390/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 1390/2014
Dosar nr. 2943/110/2012
Şedinţa publică de la 8 aprilie 2014
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 123 din 25 ianuarie 2013, Tribunalul Bacău a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele P.M. şi l.C. în contradictoriu cu pârâta SC U .A. SA Bucureşti şi intervenientul O.C., fiind obligată pârâta la plata sumei de 100.000 lei către fiecare reclamantă cu titlu de daune morale şi la 2500 lei cheltuieli de judecată.
Prealabil pronunţării sentinţei, prin încheierea de şedinţă din 19 octombrie 2012, instanţa a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei dreptului la acţiune invocate de pârâtă.
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa a reţinut că declaraţiile reclamantelor date în carul dosarului penal, în sensul că nu se constituie parte civilă, nu reprezintă o renunţare la dreptul de a solicita despăgubiri de la inculpat, ci doar intenţia acestora de a nu porni o acţiune civilă în cadrul procesului penal.
În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, instanţa a reţinut că aceasta începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, iar reclamantele puteau să cunoască identitatea asigurătorului, cel mai târziu la data la care au acestea au fost introduse în procesul penal, respectiv 04 mai 2010.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că, prin sentinţa penală nr. 467 din 11 octombrie 2010 (definitivă), pronunţată de Judecătoria Moineşti, în dosarul nr. 4878/260/2009, intervenientul forţat O.C. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, reţinându-se în sarcina sa următoarele: la data de 3 martie 2009, acesta a condus autoturismul BC 0838 pe DN 2 şi, pe raza localităţii Scorţeni, din cauza neatenţiei la volan pe fondul unei viteze mari de deplasare, a pierdut controlul volanului, a ieşit în afara părţii carosabile şi s-a izbit de un copac. În maşină cu acesta se mai aflau şi T.l.M., în partea faţă dreapta, R.V., în spatele şoferului şi S.S. în partea dreapta spate, iar în urma impactului violent, aceasta din urmă a decedat şi că, la momentul producerii accidentului, pentru autoturismul condus de intervenientul forţat exista poliţa de asigurare de răspundere civilă auto seria RO/12/S5/kx nr. 000773041, încheiată cu SC U.V.I.
Instanţa de fond a dat eficienţă prevederilor art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995 şi prevederilor art. 998 şi 999 C. civ., apreciind că, în speţă, sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale a intervenientului forţat, întrucât hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia (art. 22C. C. proc. pen.), iar legătura de cauzalitate şi prejudiciul moral suferit de reclamanţi nu pot şi nici nu au fost negate de pârâtă.
Sub aspectul cuantumului daunelor morale solicitate prin acţiunea introductivă s-a reţinut că acestea se raportează, în esenţă, la un prejudiciu de ordin afectiv, nesusceptibil de determinări obiective pe baza unor criterii ştiinţifice preexistente, ci supus unor aprecieri esenţial subiective ale instanţelor de judecată. Având în vedere că, faţă de dispoziţiile art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, instanţa trebuie să aibă în vedere şi jurisprudenţa instanţelor din România în acest domeniu, precum şi probele administrate în cauză s-a reţinut, în raport de, dar şi legătura sufletească şi de rudenie apropiată, vârsta victimei şi faptul că aceasta locuia cu reclamantele în casa părintească, instanţa apreciază că suma de 100.000 lei pentru fiecare dintre reclamante este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral suferit ca urmare a accidentului rutier.
Apelurile declarate de părţi împotriva sentinţei au fost respinse de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 61 din 14 iunie 2013.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că manifestarea de voinţă a reclamantelor în cadrul litigiului penal, în sensul neconstituirii ca părţi civile, nu constituie o renunţare la dreptul de despăgubire pentru paguba cauzată prin infracţiune şi că legea penală instituie prin art. 15 C. proc. pen., facultatea constituirii părţii vătămate în parte civilă, iar prin art. 19 posibilitatea sesizării instanţei civile în cazul neconstituirii de parte civilă în procesul penal.
În ce priveşte critica cu privire la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune s-a menţinut raţionamentul primei instanţe în sensul că momentul de la care începe să curgă termenul prescripţiei este acela la care identitatea asigurătorului a putut fi cunoscută, respectiv momentul la care reclamantele au fost introduse în cauza penală ca părţi vătămate, 04 mai 2010, în condiţiile în care art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu reglementează un moment fix, ci unul ce poate varia în funcţie de circumstanţele particulare ale situaţiei de fapt.
Pe fondul litigiului, instanţa a avut în vedere că valoarea despăgubirilor stabilite de prima instanţă reflectă echilibrul între acestea şi suferinţele produse reclamantelor, constând în gradul de rudenie şi legăturile apropiate dintre victimă şi surorile acesteia.
Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamantele P.M. şi l.C., cât şi pârâta SC U.A. SA Bucureşti, considerând-o nelegală şi netemeinică.
1. Recurentele reclamante critică decizia instanţei de apel în privinţa cuantumului daunelor morale acordate, considerând că acestea nu reflectă un echilibru între suferinţele produse şi despăgubirile datorate de asigurător.
Redând enunţul art. 49 din Ordinul C.S.A. 20/2008 şi al art. 24 alin. (2) lit. b) din acelaşi ordin, se apreciază că instanţa trebuia să aibă în vedere că dreptul încălcat prin infracţiunea dedusă judecăţii este cel ce priveşte dreptul la viaţă, iar instanţa trebuia să aibă în vedere şi gradul de rudenie avut cu victima, acela de surori care, conform declaraţiei martorilor, i-au ţinut loc şi de mamă acesteia de la vârsta de 6 ani.
De asemenea, se arată că tragismul situaţiei celor două reclamante a fost amplificat şi de faptul că în urmă cu aproximativ o lună de zile înainte de producerea evenimentului a intervenit şi decesul tatălui lor, ceea ce denotă suferinţele psihice de neimaginat la care au fost supuse cele două reclamante, suferinţe pe care acestea le consideră iremediabile.
Consideră că deşi nu există criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a pierderii unei persoane apropiate, practica judiciară este constantă în a aprecia că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ele având rolul de a compensa respectivul prejudiciu, o alinare în asigurarea unor condiţii de viaţă mai confortabile, care să permită acestora ca, la un moment dat, să poată realiza un transfer de afectivitate.
Date fiind implicaţiile de ordin afectiv, moral şi psihic se apreciază că sumele acordate de instanţă sunt mult prea reduse raportat la prejudiciul suferit de cele două reclamante.
În aceeaşi măsură se apreciază că un alt aspect ce trebuie avut în vedere este acela al jurisprudenţei naţionale, faptul că daunele acordate în cadrul unor asemenea litigii este ascendent motivat de alinierea la standardele U.E., iar pe de altă parte, valorile poliţelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie au crescut.
Dând exemple din practica instanţelor pe aspectele invocate, recurenta solicită admiterea recursului său şi respingerea recursului declarat de SC U.A. SA Bucureşti ca nefondat.
2. Recurenta - pârâtă SC U.A. SA invocă în susţinerea recursului său următoarele critici:
- Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, raportat la renunţarea la dreptul de a solicita despăgubiri se susţine că în dosarul penal ce a avut ca obiect uciderea din culpă reţinută în sarcina numitului O.C. (care a fost condamnat definitiv), cele două reclamante au figurat ca părţi civile, iar la termenul din data de 06 aprilie 2010, P.M. a declarat că „nu înţeleg să mă constitui parte civilă în prezenta cauză, nu solicit daune materiale şi morale de la inculpat” şi l.C., la termenul din data de 01 iunie 2010, a declarat că „nu doresc să mă constitui parte civilă în prezenta cauză. Nu am nicio pretenţie de la inculpat.”
Recurenta consideră că faţă de această situaţie, reclamantele au înţeles să uzeze de prevederile art. 247 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., în sensul că au renunţat la dreptul de a cere despăgubiri materiale şi morale de la autorul accidentului, normele evocate având drept efect stingerea definitivă a procesului civil, în speţă - a laturii civile din procesul penal, iar declaraţiile acestora date în faţa instanţei penale unt neechivoce.
Faţă de cele susţinute, recurenta apreciază că se impune admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, raportat la dreptul de a solicita despăgubiri al reclamantelor.
- în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune se arată că evenimentul rutier în baza căruia s-a născut dreptul reclamantelor de a solicita despăgubiri s-a produs la data de 03 martie 2009, iar acţiunea a fost promovată la data de 16 mai 2012, cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Cu privire la data de la care începe să curgă acest termen, recurenta consideră că aceasta coincide cu data producerii evenimentului asigurat, dată la care s-a putut cunoaşte persoana vinovată şi la care putea fi cunoscută şi persoana asigurătorului printr-o solicitare adresată C.S.A. sau prin serviciul online.
De asemenea, arată că nu poate fi primită motivarea instanţei potrivit căreia împrejurările tragice au făcut ca părţile civile să nu cunoască persoana responsabilă civilmente şi că inacţiunea reclamantelor nu le disculpă pe acestea de la cunoaşterea identităţii acestora de la momentul producerii evenimentului rutier.
- Pe fondul cauzei, recurenta consideră că instanţa de apel a apreciat în mod greşit apărările sale privind efectul pozitiv al sentinţei penale atunci când a considerat că prezumţia de lucru judecat nu este incidenţă în cauză. Pe acest aspect se reiterează faptul că reclamantele au declarat în cursul procesului penal că nu doresc să se constituie părţi civile şi nu au nicio pretenţie de la inculpat, ceea ce a dus la stingerea acţiunii civile în cadrul procesului.
Referitor la contravaloarea daunelor morale se susţine că sumele solicitate de reclamante nu corespund dispoziţiilor legale şi jurisprudenţei. Aducând în atenţia instanţei aspecte teoretice, exemple din jurisprudenţa instanţelor, precum şi recomandări ale Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale (făcute în anul 1969), recurenta apreciază că este nevoie de existenţa unor elemente probatorii adecvate care să permită găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera apreciere a instanţei, bazată pe gradul de percepere al acesteia al universului psihic al fiecărei persoane.
Analizând cererile de recurs ale părţilor, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la recursul declarat de recursul declarat de reclamantele P.M. şi l.C.:
În esenţă, criticile recurentei vizează aspecte ce ţin de modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate care, în opinia acestora, nu ar reflecta sub nicio formă echilibrul între suferinţele produse şi suma acordată cu titlu de despăgubiri.
Toate aceste susţineri precum şi cele legate de tragedia ce s-a petrecut în familia reclamantelor, la gradul de rudenie cu victima accidentului, precum şi trimiterile la jurisprudenţa instanţelor şi la criteriile de apreciere a cuantumului daunelor morale nu pot fi subsumate vreunui motiv de recurs dintre cele strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., ele constituindu-se în veritabile critici de netemeinicie ce nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs al cărei rol este limitat la controlul de nelegalitate al deciziei instanţei de apel pentru motive stricte şi limitate.
De asemenea, nici invocarea prevederilor Ordinului C.S.A. 20/2008 nu poate atrage incidenţa vreunui motiv de nelegalitate câtă vreme nu se indică o aplicare greşită ori o încălcare a reglementărilor conţinute de acesta, rolul invocării fiind tot acela de a susţine opinia recurentelor, în sensul că despăgubirile acordate de instanţă, respectiv că valoarea acestora ar fi trebuit să fie mai mare.
Aşa fiind, Înalta Curte va da eficienţă prevederilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora, sancţiunea ce intervine în cazul în care cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor este aceea a nulităţii cererii de recurs.
2. Cu privire ia recursul declarat de pârâta SC U.A. SA:
- Contrar susţinerilor recurentei, instanţa a reţinut în mod corect că nu poate fi reţinută excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la faptul că, în procesul penal acestea ar fi renunţat la a solicita daune materiale şi morale de la autorul accidentului în urma căruia sora lor a decedat.
În principiu, acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă (art. 14 din vechiul C. proc. pen.), acţiune ce are ca obiect atragerea răspunderii civile a inculpatului, atât pentru daunele materiale, cât şi pentru cele morale.
Asta înseamnă că persoana vătămată, în speţă reclamantele, se puteau constitui părţi civile împotriva inculpatului în procesul penal (art. 15 din vechiul C. proc. civ.). Cu toate acestea, persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce acţiune la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune(art. 19 din vechiul C. proc. civ.).
Din textele legale evocate anterior rezultă că reclamantele au avut posibilitatea legală de a opta între a solicita repararea pagubei şi daunele morale în cadrul acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal sau, separat, prin promovarea unei acţiuni la instanţele civile.
Ori, atâta timp cât cele două reclamante au declarat că nu se constituie părţi civile în procesul penal este evident că avea prescrisă calea exercitării unei acţiuni civile la instanţa civilă. Această situaţie rezultă în mod neîndoielnic din declaraţiile date în faţa instanţei penale, declaraţii ce nu sunt de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 247 alin. (2) – (3) din vechiul C. proc. civ., neputându-se reţine că acestea au înţeles să renunţe la dreptul de a pretinde despăgubiri.
De altfel, reclamantele nici nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1201 din vechiul C. civ., în contextul în care, în procesul penal, acţiunea civilă nu a fost alăturată acţiunii penale, situaţie ce rezultă în clar şi care nu comportă discuţii aşa cum s-a arătat anterior.
- Nici criticile ce au vizat soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului acţiunii al reclamantei nu pot fi primite, raportat la dispoziţiile art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit textelor legale menţionate termenul general de prescripţie, de 3 ani, a dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
În cauză, instanţa de apel a reţinut că reclamantele au formulat acţiunea în termenul de prescripţie, considerând că, la data producerii accidentului, reclamantele au cunoscut paguba şi parţial pe cel care răspunde de ea, mai puţin numele asigurătorului R.C.A. despre care au putut să ia cunoştinţă abia la data de 04 mai 2010, data la care asigurătorul a fost introdus în procesul penal, iar faţă de data promovării acţiunii, 16 mai 2010, acţiunea nu este prescrisă.
Recurentele susţin că, la data producerii accidentului, reclamantele au cunoscut atât persoana vinovată de producerea acestuia, cât şi paguba, iar cu privire la societatea de asigurare o puteau cunoaşte printr-o solicitare adresată C.S.A.
Raportat la cele anterior arătate se constată că problema de drept ce necesită a fi lămurită este aceea a termenului de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.
Aşa cum corect s-a reţinut în considerentele deciziei, dreptul la acţiune în repararea pagubei, în condiţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, urmează regula potrivit căreia textul distinge două momente alternative de determinare a începutului prescripţiei şi anume: momentul subiectiv, acela al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea sau momentul obiectiv, determinat de instanţă, al datei la care păgubitul trebuia să cunoască aceste elemente.
Prin urmare, prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data producerii pagubei, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de ea.
În cauza dedusă judecăţii, reclamantele chiar dacă ar fi putut să cunoască paguba pricinuită la data producerea accidentului rutier, dată fiind derularea unui proces penal în urma căruia s-a tranşat asupra vinovăţiei conducătorului auto, intimatul O.C., şi, implicit a celui răspunzător pentru repararea pagubei, dreptul la exercitarea acţiunii în despăgubiri s-a născut la data de 28 decembrie 2012 când a rămas definitivă decizia penală nr. 506/A/2010 pronunţată de Tribunalul Bacău, în dosarul penal nr. 4878/260/2009.
Un argument în plus în susţinerea acestui raţionament este dat de alin. (1) şi (2) ale art. 19 din vechiul C. proc. pen., potrivit cu care, în situaţia în care acţiunea civilă nu este alăturată acţiunii penale şi se formulează la instanţele civile, judecata se suspendă de drept până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
În consecinţă, faţă de data formulării acţiunii deduse judecăţii, 16 iunie 2012, acţiunea reclamantelor nu este prescrisă.
- Cu privire la critica privind încălcarea principiului de lucru judecat se constată că este nefondată pentru aceleaşi argumente expuse anterior cu prilejul analizării primului motiv de recurs ce a vizat soluţia dată aplicării prevederilor art. 1201 din vechiul C. civ., ce sunt pe deplin valabile şi în acest caz.
- în ce priveşte criticile prind fondul cauzei cu referire concretă la cuantumul daunelor confirmate de instanţa de apel cu titlu de daune morale se constată că în mare parte acestea readuc în discuţie aspecte ce ţin de o eventuală netemeinicie a deciziei atacate şi care nu pot face obiectul controlului de nelegalitate în această etapă procesuală în care rolul instanţei de recurs este limitat la cercetarea motivelor nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
În plus, ambele instanţe, în cuantificarea daunelor morale, au avut în vedere prevederile art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, precum şi jurisprudenţa în această materie a instanţelor judecătoreşti, după cum au fost avute în vedere şi particularităţile cauzei neexistând anumite criterii prestabilite la care instanţa să se raporteze în cazul unui litigiu de asemenea natură, fiind esenţiale particularităţile^fiecărui caz în parte.
Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte va constata nulitatea cererii de recurs formulată de reclamante, în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ., şi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanţii P.M. şi l.C. împotriva deciziei nr. 61 din 14 iunie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul dispoziţiilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâta SC U.A. SA împotriva deciziei nr. 61 din 14 iunie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1345/2014. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 1395/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
