ICCJ. Decizia nr. 1433/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1433/2014
Dosar nr. 220/3/2013
Şedinţa publică din 15 mai 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea înregistrata pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 10 decembrie 2009, reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General a chemat în judecata pe pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa se dispună obligarea acestuia la restituirea sumei de 642.837 RON reprezentând suma plătită de reclamant numiţilor B.I. şi B.E.
Reclamantul şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 998-art. 999 C. civ., ale Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 11/1996, O.U.G. nr. 184/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 10338 din 18 mai 2010 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Prin decizia civilă nr. 108A din 3 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul reclamant Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a anulat sentinţa atacată şi a stabilit competenţa Tribunalului Bucureşti în soluţionare a cauzei în fond.
Prin decizia civilă nr. 1898R din 30 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a respins ca nefondat recursul formulat de recurentul pârât Ministerul Finanţelor Publice impotriva acestei decizii.
Ca urmare, cauza a fost înaintată Tribunalului Bucureşti, unde a fost înregistrată pe rolul secţiei a III-a civilă, sub nr. 220/3/2013.
Prin sentinţa civilă nr. 1144 din 30 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea. Pentru a pronunta aceasta sentinta, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 10024 din 25 iunie 2007 instanţa a admis cererea de chemare în garanţie şi a obligat chematul în garanţie Municipiul Bucuresti prin primarul general sa plătească numitilor B.I. şi B.E. suma de 642.837 RON. Aşadar, în respectivul proces s-a soluţionat cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii B. în contradictoriu cu Municipiul Bucuresti, chematul în garanţie având posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii. Stabilindu-se în mod irevocabil în sarcina cui cade obligaţia de plată a sumei reprezentand contravaloarea construcţiei, Tribunalul nu poate admite cererea reclamantului întemeiată pe dispoziţiile art. 998-art. 999 C. civ. Aceasta întrucat s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare, iar în privinţa temeiului de drept invocat, acesta nu îşi găseşte aplicare. Răspunderea civilă delictuală are ca fundament fapta ilicită, or în cauză nu se arată în ce ar consta fapta ilicită pretins a fi săvârşită de pârât. Tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, răspunderea reclamantului fiind stabilită în procesul anterior, iar plata efectuată nu rezultă din săvârşirea de către pârât a unei fapte ilicite.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal, reclamantul Municipiul Bucureşti a declarat apel.
Prin decizia nr. 298A din 22 octombrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 1144 din 30 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 10024 din 25 iunie 2007 instanţa a admis cererea de chemare în garanţie şi a obligat chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General să plătească numiţilor B.I. şi B.E. suma de 642.837 RON.
Curtea a constatat că Dosarul nr. 32722/299/2005, în care s-a pronunţat această sentinţă, a avut ca obiect următoarele cereri: cererea principală formulată de reclamanţii T.V., C.G., I.D. şi I.D.A. în contradictoriu cu pârâţii B.I. şi B.E., Municipiul Bucureşti, sectorul 1 şi SC R. SA, având ca obiect pretenţia reclamanţilor de obligare a pârâţilor B.I. şi B.E. să dărâme construcţia edificată de aceştia din urmă în Bucureşti, str. S., evaluată la suma de 603.375 RON, sau în subsidiar să le predea construcţia reclamanţilor; cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii B.I. şi B.E. împotriva Municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa în discuţie a fost admisă cererea principală, cu următoarea motivare: pârâţii B. au edificat pe terenul din str. S. o construcţie, în baza unui contract de concesiune încheiat cu Municipiul Bucuresti în data de 2001, precum şi în baza unui certificat de urbanism şi a unei autorizaţii de construire; aceste acte au fost anulate ulterior edificării construcţiei, pe cale judecătorească, pentru motivul lipsei calităţii de proprietar a Municipiului Bucureşti asupra terenului, proprietatea aparţinând reclamanţilor; pârâţii B. au fost de bună credinţă la edificarea construcţiei, de aceea nu este primită solicitarea reclamanţilor de obligare a acestora să o dărâme, ci este admisă pretenţia subsidiară, de predare a construcţiei către proprietarii terenului, în condiţiile art. 492-art. 494 C. civ.
Cererea de chemare în garanţie a fost şi ea admisă, instanţa reţinând reaua credinţă a Municipiului Bucureşti, acesta fiind obligat la plata către pârâţi a „contravalorii” construcţiei, astfel cum a rezultat din expertiză, de 603.375 RON, ca fiind prejudiciul încercat de pârâţii B., de care se face vinovat chematul în garanţie.
Or, faţă de aceste temeiuri de fapt şi de drept care au stat la baza obligării Municipiului Bucuresti, Curtea a constatat că toate argumentele dezvoltate de apelant prin cererea de apel referitoare la obligaţia de garanţie pentru evicţiune reglementată de art. 1334 C. civ., precum şi la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 112/1995, Legii nr. 1/2009, Legii nr. 10/2001, O.U.G. nr. 184/2002, toate dezvoltările referitoare la fondul extrabugetar constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sunt total străine cauzei, întrucât sentinţa atacată nu a pus în discuţie câtuşi de puţin un litigiu de natura celor vizate de aceste acte normative speciale sau vreo obligaţie de garanţie pentru evicţiune.
Apelantul reclamant pare să fie în eroare cu privire la obiectul cererilor soluţionate prin sentinţa civilă nr. 10024 din 25 iunie 2007, motivând apelul ca şi cum obligaţia stabilită în sarcina sa este bazată pe situaţia de fapt a admiterii unei cereri în revendicare formulată de un proprietar deposedat de regimul comunist împotriva chiriaşului cumpărător în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Ipoteza din prezenta cauză este total diferită însă, nu are nicio legatură cu vreo înstrăinare săvârşită în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi nici cu domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Avand în vedere principiile enuntate de art. 129 C. proc. civ., în sensul că judecata se limitează în raport cu modul în care însăşi partea îi conturează obiectul şi cauza juridică, Curtea a constatat că cererea reclamantului nu poate fi soluţionată decât în cadrul de fapt şi de drept stabilit de el prin cererea de chemare în judecată.
În ce priveşte referirile făcute la dispozitiile art. 998 C. civ., atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel, Curtea a constatat ca apelanta reclamantă dezvoltă şi sub acest aspect, în aceeaşi manieră eronată, ipoteza că fapta ilicită a pârâtului ar consta în „încălcarea dispoziţiilor legale privind plata sumelor reprezentând preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate, dispoziţii care prevăd că plata acestora se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/ 1995”.
Aşadar, şi sub aspectul art. 998 C. civ. apelantul reclamant se întemeiază pe o situaţie de fapt inexistentă în cauză şi pe dispoziţii legale neincidente în cauză.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului a susţinut că în pricina în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 10024/2007 pârâţii B.I. şi B.E. au căzut în pretenţii şi au fost obligaţi să restituie imobilul în litigiu. Or, legiuitorul a stabilit în mod clar în conţinutul Legii nr. 112/1995, la art. 13 alin. (6), că preţul plătit de chiriaşii cumpărători se constituie într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Economiei şi Finanţelor, acesta fiind folosit în mod efectiv pentru plata despăgubirilor proprietarilor şi moştenitorilor acestora. Aceleaşi prevederi se găsesc şi în art. 39 şi art. 40-art. 42 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, precum şi în dispoziţiile art. 5 din O.U.G. nr. 184/2002. A susţinut că deşi a figurat ca parte contractantă, nu a încasat preţul efectiv al vânzării, care a fost preluat de fostele I.C.R.A.L.-uri şi vărsat în contul Ministerului Finanţelor Publice. Pentru aceste argumente a solicitat modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de modificare prevăzut de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Cererea dedusă judecăţii de către recurentul-reclamant are ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 642.837 RON, ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale a acestuia, în temeiul dispoziţiilor art. 998-art. 999 C. civ.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, în aplicarea principiului disponibilităţii, respectiv a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul hotărăşte numai asupra cererii deduse judecăţii.
Pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală este necesară întrunirea condiţiilor prevăzute de lege în ceea ce priveşte prejudiciul, fapta culpabilă, vinovăţia pârâtului, dar şi existenţa unei legături de cauzalitate între fapta culpabilă şi prejudiciu.
Or, reclamantul Municipiul Bucureşti solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei pe care a achitat-o pârâţilor B.I. şi B.E., în temeiul sentinţei civile nr. 10024 din 25 iunie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Această sentinţă (Dosarul nr. 43474/299/2009 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti), care constituie titlul pârâţilor, stabileşte irevocabil că reaua credinţă în încheierea contractului de concesiune pentru teren poate fi imputată exclusiv chematului în garanţie Municipiul Bucureşti care, la şapte luni după pronunţarea deciziei civile nr. 263/200 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost obligat să restituie terenul, a semnat cu pârâţii B. un asemenea contract, cunoscând că nu mai are un drept de proprietate asupra imobilului. Atât contractul de concesiune, cât şi certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
În aceste condiţii, în care obligarea la plata unei sume de bani se datorează exclusiv conduitei reclamantului, nu se poate reţine vreo faptă culpabilă a pârâtului în crearea împrejurărilor de fapt care au avut această consecinţă. Înalta Curte observă, de altfel, că nici reclamantul nu a reuşit să precizeze care este fapta culpabilă care atrage răspunderea delictuală a Ministerului Finanţelor Publice.
Căderea în pretenţii a pârâţilor B. faţă de reclamanţii din cauza în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 10024 din 25 iunie 2007, nu-l îndreptăţeşte pe recurentul-reclamant să acţioneze pentru recuperarea unui prejudiciu pe care l-a creat prin culpa sa exclusivă, constatată ca atare printr-o hotărâre irevocabilă.
Aşa cum corect s-a reţinut prin decizia atacată, dispoziţiile legale invocate de reclamant, respectiv Legea nr. 112/1995, Normele metodologice de aplicare a acesteia şi O.U.G. nr. 184/2002, nu sunt aplicabile situaţiei de fapt deduse judecăţii. Toate aceste norme reglementează situaţia chiriaşilor-cumpărători ai unor imobile preluate de stat, ale căror contracte încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, chiar dacă contractul de concesiune al terenului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare a construcţiei existente pe acest teren, au fost anulate de o instanţă, încheierea actelor juridice respective nu a avut loc sub imperiul legilor invocate de recurentul-reclamant, pentru ca acesta să aibă dreptul de a cere restituirea preţului din fondul extrabugetar special constituit la dispoziţia intimatului-pârât.
Premisa de la care porneşte construcţia juridică ce justifică promovarea cererii de chemare în judecată este greşită, atâta vreme cât în speţă nu este vorba despre evingerea unor cumpărători al căror titlu a fost dobândit în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/2005, ci despre încheierea unui contract de concesiune de către un non dominus, care, fiind parte în cauza în care a fost obligat să restituie terenul în litigiu, cu ştiinţă, a încheiat acte de dispoziţie cu privire la un bun despre care cunoştea că nu mai este proprietatea sa.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că argumentele cuprinse în recursul pendinte nu se constituie în veritabile critici ale deciziei atacate, ci sunt doar susţineri referitoare la necesitatea aplicarea unor dispoziţii legale considerate de instanţa de apel ca fiind străine cauzei. Recurentul-reclamant nu arată, însă, de ce concluzia instanţei de apel este greşită şi de ce normele de drept invocate s-ar aplica cererii deduse judecăţii, limitându-se să susţină că se află în situaţia reglementată de dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 şi ale art. 5 din O.U.G. nr. 184/2002, iar neaplicarea acestora echivalează cu lipsa de temei legal a hotărârii atacate, ori cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii de instanţa de apel, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 298 A din 22 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1432/2014. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 1435/2014. Civil. Conflict de muncă.... → |
|---|
