ICCJ. Decizia nr. 1653/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1653/2013
Dosar nr. 2/83/2011*
Şedinţa publică din 16 aprilie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 2/83/2011 pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul S.Z. a chemat în judecată pe pârâtul M.B., solicitând să se constate că între părţi a intervenit o tranzacţie extrajudiciară prin care pârâtul s-a obligat să-i plătească suma de 129.997 euro reprezentând contribuţia reclamantului la patrimoniul SC M.S. SRL Carei, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 129.997 euro echivalent în RON la data pronunţării hotărârii şi a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data pronunţării hotărârii şi până la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa nr. 1172 din 10 octombrie 2011, Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile netimbrării acţiunii, necompetenţei materiale a secţiei civile, inadmisibilităţii cererii, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, autorităţii de lucru judecat şi prematurităţii cererii invocate de pârâtul M.B. a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul S.Z. şi a obligat pârâtul M.B. la plata sumei de 55.000 euro pretenţii sau echivalentul în RON la data plăţii şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată în RON de la data pronunţării până la data plăţii, precum şi la plata sumei de 12.296 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat şi taxă timbru.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a avut în vedere următoarele:
Cu privire la excepţiile invocate de pârât, tribunalul a reţinut că reclamantul a achitat taxa de timbru aferentă retenţiilor solicitate, în cuantum de 55.000 euro; competenţa materială revine tribunalului acestei instanţe funcţie de caracterul comercial al cauzei; pârâtul are calitate procesuală pasivă ce derivă din raporturile contractuale existente între acesta şi reclamant; nu există autoritate de lucru judecat între litigiul dedus judecăţii şi cauza soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 238/LC/2010, care a avut alt obiect decât pretenţiile reclamate în cauză.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa a apreciat cererea reclamantului ca fiind întemeiată în raport de probele administrate în dovedirea convenţiei părţilor dedusă judecăţii, având ca obiect cesiunea părţilor sociale deţinute de reclamant în cadrul SC M.S. SRL Carei în favoarea pârâtului şi stingerea litigiilor patrimoniale dintre părţi, convenţie certificată prin semnătura unui alocat şi a unui expert financiar şi născând drepturi şi obligaţii corelative în sarcina ambelor părţi.
În considerarea celor anterior expuse şi în baza art. 969 şi urm. C. civ., tribunalul a admis acţiunea reclamantului astfel cum a fost precizată şi a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 55.000 euro în RON precum şi la plata de dobânzi legale.
În baza art. 274 C. proc. civ. pârâtul a fost obligat la cheltuielile de judecată ocazionate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul M.B., solicitând admiterea apelului şi în principal, admiterea excepţiei inadmisibilităţii, în privinţa primului capăt de cerere, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate.
Prin Decizia nr. 56/2012-A/C din 26 iunie 2012, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea căii ordinare de atac, a admis apelul declarat de pârâtul M.B. în contradictoriu cu reclamantul S.Z. împotriva Sentinţei nr. 1172 din 10 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea precizată şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate privind respingerea excepţiilor invocate de pârât; a obligat intimatul-reclamant la plata sumei de 11.160 RON cheltuieli de judecată în fond şi apel în favoarea apelantului-pârât.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control a reţinut, în esenţă, că înţelegerile părţilor referitoare la cesiunea părţilor sociale deţinute în cadrul SC M.S. SRL Carei, consemnate în procesul-verbal încheiat la data de 28 mai 2008 şi în Hotărârea A.G.A. din 22 august 2009 nu s-au concretizat, părţile neperfectând contractul de cesiune de părţi sociale, modificarea actelor constitutive ale societăţii cu stabilirea noilor proporţii deţinute de asociaţii rămaşi în societate şi înregistrarea modificărilor intervenite la registrul comerţului
În aceste condiţii, curtea a reţinut că, întrucât nu a operat cesiunea părţilor sociale şi retragerea reclamantului din societate, acesta nu este îndreptăţit la despăgubiri proporţionale părţii deţinute din patrimoniul societăţii.
De asemenea, a înlăturat susţinerea reclamantului potrivit căreia şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a demisiona din funcţia de administrator al societăţii, reţinând că nu aceasta este obligaţia corelativă, în raport de care şi-a asumat pârâtul obligaţia de plată a sumei stabilite în tranzacţia extrajudiciară, ci pentru plata cesiunii de părţi sociale şi ca efect al retragerii reclamantului din societate.
Or, câtă vreme în cauză nu s-a făcut dovada cesiunii părţilor sociale şi naşterii corelative şi concomitente a obligaţiei de plată în sarcina pârâtului prima instanţă a apreciat că acesta nu poate fi obligat să-i achite reclamantului cota parte din patrimoniu convenită extrajudiciar şi cuvenită ca urmare a retragerii lui din societate.
De asemenea, a reţinut că societatea în cadrul căreia sunt asociaţi părţile în litigiu din cauză se află actualmente în insolvenţă, ea fiind anterior dizolvată şi intrată în lichidare în baza art. 233 din Legea nr. 31/1990 - modificată şi completată, ceea ce face imposibil de adus la îndeplinire obligaţiile asumate de acestea prin tranzacţia extrajudiciară încheiată, societatea nemaiputând realiza decât operaţiunile legate strict de lichidarea sa şi de acoperirea creanţelor înscrise la masa credală.
În considerarea dispoziţiilor art. 247 C. proc. civ., având în vedere culpa procesuală a reclamantului, instanţa de control a dispus obligarea acestuia în favoarea apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond şi în apel.
Împotriva Deciziei nr. 56/2012-A/C din 26 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în termen legal, a declarat recurs reclamantul S.Z. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului şi în principal modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului şi menţinerii hotărârii primei instanţe ca justă şi temeinică, iar în subsidiar, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este nemotivată în drept şi pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 970 alin. (1) şi 1014 C. civ.
În acest sens reclamantul a arătat că instanţa de apel, în mod greşit a calificat implicit natura juridică a actului dedus judecăţii - tranzacţia extrajudiciară - ca fiind aceea a unui contract de vânzare-cumpărare, contract real a cărei cauză principală este predarea părţilor sociale în schimbul unui preţ real, când, în opinia sa, contractul trebuia calificat ca o tranzacţie prin care se tinde rezolvarea litigiilor între părţi.
Astfel, reclamantul susţine că tranzacţia conţine o serie de condiţii interdependente, respectiv: cedarea funcţiei de administrator al SC M.S. SRL către intimatul M.B. şi demisia din calitatea de salariat al societăţii; evaluarea patrimoniului societăţii de un expert contabil; retragerea acţiunii în dizolvarea SC M.S. SRL ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1112/83/2009 şi cesionarea părţilor sociale deţinute în cadrul aceleiaşi societăţi de reclamantul S.Z. către pârâtul M.B., dintre care îndeplinirea ultimelor două condiţii a fost împiedicată în mod direct respectiv în cel de-al doilea caz indirect prin manopere dolosive de către pârât.
În altă ordine de idei, a mai susţinut că, atât timp cât suma de 55.000 euro s-a stabilit în virtutea înţelegerii intervenite între persoane fizice în nume propriu, fără ca suma să fi fost raportată la valoarea prezentă sau viitoare a părţilor sociale ale SC M.S. SRL, constituie o obligaţie de plată forfetară, indiferent de valoarea părţilor sociale la momentul plăţii, iar invocarea nerealizării cesiunii părţilor sociale, în condiţiile în care, însuşi pârâtul a împiedicat perfectarea acesteia prin opoziţia formulată la renunţarea la judecată acţiunii în dizolvarea societăţii, nu este de natură a avea ca efect dispariţia obligaţiei de plată asumate de pârât.
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată acordate apelantului-pârât prin decizia atacată, reclamantul a susţinut că instanţei îi revenea obligaţia cenzurării acestora funcţie de volumul muncii avocatului şi de complexitatea cauzei, criterii, în raport de care suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este disproporţionat de mare.
Reclamantul a solicitat casarea cu trimitere a deciziei atacate susţinând că instanţa de apel, statuând asupra excepţiei inadmisibilităţii primului capăt din cererea iniţială de chemare în judecată (constatarea intervenţiei tranzacţiei) a consemnat că acesta se interpretează corelativ cu cel de-al doilea capăt de cerere (plata sumei de 55.000 euro), reţinând totuşi, eronat, în considerente că nu a fost învestită cu un capăt de cerere prin care să se solicite consfinţirea cesiunii de părţi sociale şi modificarea implicită a actelor constitutive de către reclamant, cu toate că, în opinia reclamantului, obiectul primului petit - constatarea intervenţiei unei tranzacţii - nu a unei simple promisiuni de a tranzacţiona - are chiar această finalitate.
Din această perspectivă, reclamantul a arătat că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere în mod separat, chiar implicit, cum s-a pronunţat prima instanţă, stabilind că actul încheiat între părţi avea natura unui veritabil contract de vânzare-cumpărare cu efecte obligatorii faţă de părţi şi că se impune soluţionarea şi a acestui capăt de cerere, drept pentru care a solicitat trimiterea cauzei în rejudecare.
Prealabil examinării motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligaţia prevăzută în sarcina părţii care exercită această cale de atac de a respecta dispoziţiile art. 3021 şi 304 C. proc. civ. Exigenţele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepţia actuală este cale extraordinară de atac şi în consecinţă, ca ultim grad de jurisdicţie nu îşi propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalităţii hotărârilor atacate în condiţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Faţă de aceste precizări se constată că deşi reclamantul, în memoriul de recurs, a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., nu a dezvoltat şi structurat criticile formulate subsumat acestora
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că criticile formulate de reclamant permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că susţinerile reclamantului referitoare la pretinsa greşită interpretare a actului dedus judecăţii, respectiv tranzacţia extrajudiciară încheiată între părţi, nu se circumscriu dispoziţiilor legale menţionate, care sancţionează denaturarea sau schimbarea înţelesului unei convenţii, sub acest aspect soluţia instanţei de apel fiind dată cu respectarea cadrului şi limitelor procesuale.
Convenţia părţilor fiind semnată de ambii asociaţi - părţi în litigiu dedus judecăţii şi atestată de avocat, constituie materializarea acordului de voinţă a celor doi cu privire la obligaţiile asumate de fiecare dintre aceştia.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a cesiona părţile sociale deţinute în cadrul SC M.S. SRL, şi apreciind că, întrucât nu a operat transferul părţilor sociale de la reclamant către pârât, acesta din urmă nu poate fi obligat la plata sumei de 55.000 euro convenite pentru contravaloarea patrimoniului societăţii ce i se cuvenea reclamantului.
Susţinerea reclamantului în sensul că, prin această apreciere instanţa de control a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii, urmează a fi înlăturată de Înalta Curte ca nefondată, în contextul în care, reclamantul însuşi, prin precizarea cuantumului pretenţiilor depusă în faţa primei instanţe, a arătat că suma de 55.000 euro pe care o pretinde a fost convenită prin Hotărârea A.G.A. din 22 august 2009 şi reprezintă contribuţia sa la patrimoniul societăţii.
Chiar şi în eventualitatea în care s-ar avea în vedere opinia recurentului potrivit căreia raportul obligaţional dedus judecăţii este unul complex, obligaţia pe care acesta şi-a asumat-o corelativ plăţii sumei de 55.000 euro fiind una cu obiect multiplu vizând cumulativ cedarea funcţiei de administrator al SC M.S. SRL către pârâtul M.B., demisia din calitatea de salariat al societăţii; evaluarea patrimoniului societăţii de către un expert contabil; renunţarea la judecata acţiunii în dizolvarea SC M.S. SRL - obiect al Dosarului nr. 1112/83/2009 şi cesionarea părţilor sociale deţinute în cadrul aceleiaşi societăţi în favoarea pârâtului, aceasta nu a fost integral îndeplinită de reclamant şi ca atare, soluţia ce se impunea a fi dispusă era aceeaşi, acesta nefiind îndreptăţit să pretindă partenerului contractual executarea obligaţiei ce îi incumba, în condiţiile în care el însumi, nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii asumate.
Înalta Curte, reţine astfel că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 969 C. civ. şi că obligaţiile asumate de părţi nu mai pot fi executate, în condiţiile în care prin hotărâre definitivă şi irevocabilă s-a dispus dizolvarea şi lichidarea SC M.S. SRL în condiţiile art. 233 din Legea nr. 3l/1990 completată şi modificată.
Susţinerile reclamantului referitoare la dolul pârâtului constând în aceea că acesta l-a împiedicat să-şi îndeplinească obligaţia asumată prin tranzacţie de a renunţa la acţiunea în dizolvarea societăţii vor fi înlăturate, având în vedere că dolul este o chestiune de fapt, ce ţine de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitatea acesteia.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greşită a legii.
Altfel spus, motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situaţie în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluţiei cu argumente din care să rezulte că, din conţinutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanţial, iar ultima vizează interpretarea eronată a unei norme juridice.
Pentru a fi în prezenţa celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanţial - trebuie îndeplinite următoarele condiţii: norma încălcată să existe şi să fie în vigoare la momentul judecăţii, să existe o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar acesta să contravină dispoziţiilor legale
Pentru a fi în prezenţa ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca instanţa, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greşită interpretare sau faptul reţinut să fi fost greşit calificat, în raport cu exigenţele unui anumit text de lege.
De asemenea, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident şi atunci când, în dezlegarea pricinii, instanţa face aplicarea unei norme generale nesocotind existenţa unei norme speciale.
În speţă, criticile vizând pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 970 alin. (1) şi art. 1014 din C. civ. sunt nefondate şi vor fi înlăturate pentru argumentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, reclamantul a susţinut că, pârâtul a încălcat art. 970 alin. (1) din C. civ. potrivit căruia era obligat să se comporte cu bună-credinţă, prin aceea că s-a opus, în faza procesuală a apelului, la renunţarea la judecata cererii în dizolvarea SC M.S. SRL împiedicându-l astfel să-şi execute obligaţia privind transmiterea dreptului de proprietate asupra părţilor sociale asumată prin convenţia dedusă judecăţii.
A mai arătat reclamantul că, potrivit dispoziţiilor art. 1014 C. civ., pârâtul datorează preţul părţilor sociale dacă prin faptele sale a împiedicat exigibilitatea creanţelor prin împiedicarea transferării lor.
Conform prevederilor art. 1014 din C. civ. "condiţia este reputată ca îndeplinită, când debitorul obligat, sub această condiţie, a împiedicat îndeplinirea ei."
În speţă, se constată că reclamantul face confuzie între obligaţia complexă cu obiect multiplu şi condiţia ca modalitate a actului juridic constând într-un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde însăşi existenţa actului juridic.
În cauză, neexecutarea unei obligaţii complexe cu pluralitate de obiect, în temeiul căreia debitorul acesteia datorează prestaţii multiple nu este similară unei obligaţii condiţionale, afectate de condiţie, eveniment de a cărui îndeplinire depinde însăşi existenţa acesteia, norma legală precitată nefiind incidentă în cazul obligaţiei complexe.
În ceea ce priveşte critica vizând necenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate apelantului-pârât de către instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte apreciază că poate fi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din perspectiva unei eventuale incorecte aplicări a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dar că aceasta este nefondată în considerarea următoarelor:
Astfel, potrivit art. 274: "Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată la cerere sa plătească cheltuielile de judecată.
Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.
Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat."
Se constată că, în cauză, din totalul cheltuielilor de judecată efectuate de pârât în fond şi apel, în cuantum de 11.160 RON, 3.336,42 RON reprezintă taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar achitate în apel, sumă care nu poate face obiectul cenzurii instanţei potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ., iar diferenţa de 7.824 RON, reprezentând onorariu de avocat, achitat pentru susţinerea apărării în două grade de jurisdicţie, nu este disproporţionat de mare în raport de complexitatea cauzei şi valoarea pretenţiilor deduse judecăţii în cuantum de 55.000 euro, echivalentul sumei de 234.850 RON, valoare din care onorariul aferent fiecărui grad de jurisdicţie reprezintă aproximativ 1,86%.
În ceea ce priveşte critica referitoare la nepronunţarea primei instanţe în asupra petitului privind constatarea intervenirii tranzacţiei dintre părţi, care în opinia reclamantului are finalitatea nesoluţionării cererii privind constatarea existenţei cesiunii părţilor sociale, Înalta Curte urmează a o înlătura, motivat de faptul că reclamantul nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe, astfel că această susţinere nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel şi prin urmare nu poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs, caz în care instanţa s-ar pronunţa omisso medio.
În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte apreciază soluţia instanţei de apel ca fiind corectă şi legală, înlăturând ca irelevante criticile formulate împotriva acesteia.
Pentru a răspunde greşitei aplicări a legii, reclamantul se află în situaţia de a demonstra că instanţa, recurgând la unele texte de lege, a dat acestora o interpretare eronată sau reţinut fapte pe care le-a calificat greşit, în raport cu exigenţele unui anumit text de lege.
În cazul de faţă, cu referire la motivul de nelegalitate invocat, se reţine că reclamantul, prin argumentele aduse, a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ceea ce priveşte modul de aplicate a legii.
Altfel spus, situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile reclamantului nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate.
Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţiile pronunţate atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de apel, modalitatea în care acestea au analizat probele administrate în cauză, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul cenzurii instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul S.Z. împotriva Deciziei nr. 56/2012-A/C din 26 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, să fie respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul S.Z. împotriva Deciziei nr. 56/2012-A/C din 26 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1643/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1708/2013. Civil. Reziliere contract. Recurs → |
|---|
