ICCJ. Decizia nr. 1578/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1578/2013
Dosar nr. 4463/2/2011
Şedinţa publică de la 11 aprilie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul B.V. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a solicitat obligarea pârâţilor Ş.F. şi Ş.A. la plata sumei de 512.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. P.N., sector 2, pe perioada 23 octombrie 2006 - 3 mai 2009. Reclamantul a solicitat să se dispună obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 492 din 1 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declinat competenţa soluţionării cauzei privind cererea formulată de reclamantul B.V. în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b) şi art. 5 din C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 3797R din 24 septembrie 2010, Curtea de Apel, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis recursul formulat de recurentul B.V. împotriva Sentinţei civile nr. 492 din 1 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza, pentru continuarea judecăţii aceleiaşi instanţe, reţinând că tribunalul este competent să soluţioneze cererea dedusă judecăţii.
După casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 429 din 14 martie 2011 a admis în parte cererea şi a obligat pârâţii Ş.F. şi Ş.A. la plata către reclamant a sumei de 22.400 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. P.N., sector 2, pentru perioada 18 februarie 2009 - 3 mai 2009. Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantului ca neîntemeiate şi s-a luat act că în cauză nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 1577 din 28 octombrie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 2315/2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantul B.V. şi a obligat pe pârâţii Ş.F. şi Ş.A. să-i lase acestuia, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. P.N., sector 2. Această hotărâre a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 126 din 18 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 14399/2/2003.
Imobilul ce a constituit obiectul acţiunii în revendicare soluţionate prin hotărârile judecătoreşti arătate a fost ocupat de pârâţi până la data de 4 mai 2009, dată la care hotărârea judecătorească a fost pusă în executare de către creditorul reclamant prin intermediul executorului judecătoresc, conform procesului-verbal încheiat la data de 4 mai 2009, în Dosarul de executare nr. 304/2009 al B.E.J. R.G.
Tribunalul a considerat că fapta ilicită a pârâţilor ce constă în ocuparea abuzivă a imobilului proprietatea reclamantului a fost comisă începând cu data la care a rămas definitivă Sentinţa civilă nr. 1577 din 28 octombrie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 2315/2002 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, respectiv începând de la data pronunţării Deciziei civile nr. 126 din 18 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Până la soluţionarea definitivă a acţiunii în revendicare formulate de reclamant, pârâţii au ocupat imobilul în litigiu în baza unui titlu legal şi nu în mod abuziv, cum fără temei susţine reclamantul.
Tribunalul a considerat că la această dată a început să curgă perioada în care pârâţii au încetat să mai posede cu bună-credinţă imobilul proprietatea reclamantului, astfel încât prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a faptei ilicite a pârâţilor, ce constă în ocuparea fără titlu a imobilului proprietatea lui, trebuie să fie calculat de la această dată şi el reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului.
Pentru stabilirea cuantumului prejudiciului, tribunalul a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de către expert A.N. şi conform acestui raport, lipsa de folosinţă pentru o lună este de 9.582 RON şi că perioada pentru care pârâţii datorează reclamantului lipsa de folosinţă pentru imobilul în litigiu începe să curgă la data de 18 februarie 2009 (data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată acţiunea în revendicare) şi se termină la data de 3 mai 2009 (data la care pârâţii au eliberat imobilul proprietatea reclamantului, conform procesului-verbal întocmit de către executorul judecătoresc). Cuantumul prejudiciului, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada arătată este, conform raportului de expertiză, de 22.400 RON (contravaloarea lipsei de folosinţă pentru o lună, conform expertizei fiind de 9.582 RON, iar perioada reţinută pentru stabilirea cuantumului prejudiciului este de 2 luni şi 10 zile).
Tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 487 din C. proc. civ., atât timp cât reclamantul nu a făcut dovada faptului că 3 ar fi existat încheiat un contract de închiriere pentru imobilul în litigiu, în baza căruia acesta era îndreptăţit să primească de la pârâţi fructele ce ar fi constituit chiria pe care trebuia să o primească pentru imobilul său.
În consecinţă, pentru motivele arătate, în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 998, 999 din C. civ., tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamantul B.V. şi a obligat pe pârâţii Ş.F. şi Ş.A. la plata către reclamant a sumei de 22.400 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. P.N., sector 2, pentru perioada 18 februarie 2009 - 3 mai 2009; a respins celelalte pretenţii ale reclamantului ca neîntemeiate.
Apelurile declarate de reclamantul B.V. şi de pârâţii Ş.F. şi Ş.A. împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 832 A din 7 decembrie 2011.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în mod corect tribunalul a stabilit că pârâţii, care la rândul lor au invocat un titlu de proprietate asupra imobilului pe care îl ocupau, nu pot fi consideraţi de rea-credinţă de la data promovării acţiunii în revendicare, respectiv 23 octombrie 2006, aşa cum susţine apelantul reclamant prin motivele de apel. Pârâţii apelanţi au ocupat imobilul în baza unui titlu valabil, fiindu-le aplicabile dispoziţiile art. 489 C. civ., potrivit cărora "posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute".
Totodată, s-au apreciat ca fiind neîntemeiate susţinerile pârâţilor apelanţi privind data de la care ar fi trebuit să fie obligaţi la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, întrucât Sentinţa civilă nr. 1577 din 28 octombrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a rămas definitivă la data de 18 februarie 2009, prin Decizia nr. 126 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi că de la această dată au cunoscut viciile titlului lor şi au încetat de a mai fi de bună-credinţă (art. 487 C. civ.)
Având în vedere dispoziţiile art. 3711 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că în mod corect au fost obligaţi pârâţii la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. P.N., sector 1 de la data rămânerii definitive a sentinţei şi nu de la data primirii somaţiei de executare sau de la data rămânerii irevocabile a sentinţei; susţinerile apelanţilor pârâţi, în sensul că în cauză au declarat recurs împotriva deciziei tribunalului şi că dreptul reclamantului nu era pe deplin stabilit, fiind fără relevanţă în stabilirea datei de la care pot fi consideraţi de rea-credinţă.
Instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiată şi critica privind cuantumul sumei datorate având de vedere concluziile raportului de expertiză.
Împotriva acestei decizii reclamantul B.V. şi pârâţii Ş.F. şi Ş.A. au declarat recurs.
Recursul reclamantului B.V. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în susţinerea căruia, după redarea textuală a art. 487 din vechiul C. civ., a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit legea considerând că momentul de la care încetează buna-credinţă a posesorilor neproprietari, fiindu-le cunoscute viciile titlului, îl constituie nu data acţiunii în revendicare împotriva acestora, ci data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare.
Recurentul consideră că hotărârea judecătorească de admitere a în revendicare, având doar un efect declarativ şi nu unul constitutiv de drepturi, nu face altceva decât să constate o stare de drept preexistentă, anume cea invocată în acţiune şi adusă la cunoştinţa pârâţilor odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată către aceştia.
Totodată, recurentul consideră că instanţa trebuia să constate că pârâţii au folosit în mod ilicit imobilul după data intentării acţiunii în revendicare, prin cererea de chemare în judecată fiindu-le aduse la cunoştinţă viciile titlului lor.
Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat de reclamant şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recursul pârâţilor Ş.F. şi Ş.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora a arătat, în esenţă, că în mod nelegal instanţa de apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize tehnice în cauză, de evaluare a cuantumului lipsei de folosinţă, încălcându-li-se în acest fel dreptul la apărare.
Recurenţii consideră că instanţa de apel a făcut o aplicate greşită a dispoziţiilor art. 3711 C. proc. civ.
Recurenta susţine că nu putea duce la îndeplinire obligaţia de evacuare a locuinţei, cât timp aveau un recurs pe rol şi cât timp partea adversă nu îşi manifestase intenţia de a duce la îndeplinire dispozitivul deciziei definitive.
Pentru aceste motive recurenţii au solicitat admiterea recursului.
Recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Recursul reclamantului B.V.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. invocat de recurentă vizează lipsa temeiului legal sau încălcarea legii. Dintre aceste ipoteze, recurentul a invocat încălcarea prevederilor art. 487 C. civ. potrivit cărora posesorul încetează a mai fi de bună-credinţă în momentul în care viciile titlului în baza căruia deţine bunul îi sunt cunoscute.
Susţinerea recurentului conform căreia instanţa de apel a aplicat greşit legea considerând că momentul de la care încetează buna-credinţă a posesorilor neproprietari fiindu-le cunoscute viciile titlului lor, îl constituie data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare, este nefondată.
Astfel, se constată că numai de la data rămânerii definitive a Sentinţei nr. 1577 din 28 octombrie 2002, când s-a constatat că titlul de proprietate al reclamantului este preferabil, deoarece provine de la proprietar, este anterior celui al pârâtului şi este cel dintâi, pârâţii au avut cunoştinţă de viciile titlului de proprietate asupra imobilului pe care îl ocupau.
În consecinţă, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, pârâţii nu pot fi consideraţi de rea-credinţă de la data promovării acţiunii în revendicare, respectiv 23 octombrie 2006, întrucât aceştia au ocupat imobilul în baza unui titlu valabil, fiindu-le aplicabile dispoziţiile art. 489 C. civ. şi au luat cunoştinţă de viciile titlului lor de la data rămânerii definitive a Sentinţei nr. 1577 din 28 octombrie 2002, respectiv de la data de 18 februarie 2009 când s-a pronunţat Decizia nr. 126 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Recursul pârâţilor Ş.F. şi Ş.A.
Prin art. 304 pct. 5 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Din perspectiva acestui motiv, recurenta a invocat încălcarea dreptului la care prin faptul că instanţa de apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize tehnice în cauză.
De precizat că dispoziţiile invocate se referă la neobservarea formelor legale ale actelor de procedură din cauza cărora s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
Astfel, sub imperiul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se pot include toate neregularităţile de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, până la nesocotirea principiului publicităţii, oralităţii sau contradictorialităţii.
Este de remarcat faptul că toate greşelile susceptibile de a fi invocate pe calea celui de-al cincilea motiv de casare trebuie să fie expres prevăzute şi sancţionate de lege, or, în cuprinsul C. proc. civ. nu există nicio dispoziţie imperativă referitoare la obligativitatea efectuării unei noi expertize tehnice.
Ca atare, respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize nu constituie o încălcare a formelor de procedură esenţiale pentru validitatea hotărârii atacate.
Dintr-un alt punct de vedere, se constată că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor despre care face vorbire recurentul.
Respingerea cererii de expertiză tehnică judiciară, nu constituie o încălcare a rolului activ al instanţei, întrucât instanţa, din probatoriile administrate şi-a format fără dubiu convingerea în aflarea adevărului astfel încât a considerat că probatoriile solicitate nu sunt relevante în soluţionarea cauzei.
În concluzie, se constată că recurenţii reiau situaţia de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, situaţie analizată în cadrul etapei devolutive a apelului, ce nu poate face obiectul analizei în această fază procesuală.
Nici criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 3711 C. proc. civ. nu pot fi reţinute spre analiză întrucât instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor legale incidente constatând în mod corect că pârâţii au fost obligaţi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti str. P.N., sector 1 de la data rămânerii definitive a sentinţei şi nu de la data primirii somaţiei de executare sau de la data rămânerii irevocabile a sentinţei.
Potrivit art. 3711 C. proc. civ., obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe, se aduce la îndeplinirea de bună-voie, sau prin executare silită în cazul în care debitorul nu execută de bună-voie obligaţia sa.
Prin Sentinţa civilă nr. 1577 din 28 octombrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 126 din 18 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recurenţii-pârâţi au fost obligaţi să-i lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. P.N., sector 2, obligaţia instituită prin această hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu fiind susceptibilă de executare silită, în condiţiile în care debitorul obligaţiei, recurenţii-pârâţi nu au făcut dovada executării de bună-voie.
Pe cale de consecinţă, neîndeplinirea de către recurenţii-pârâţi, de bună-voie, a obligaţiei stabilite în sarcina lor de predare a bunului imobil şi recurgerea la executarea silită de către reclamant, atrage răspunderea recurenţilor pârâţi pentru prejudiciul astfel cauzat reclamantului prin lipsire de posesie şi folosinţa bunului său.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondate ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B.V. şi de pârâţii Ş.A. şi Ş.F. împotriva Deciziei civile nr. 832 A din 7 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1474/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 1587/2013. Civil. Reziliere contract.... → |
|---|
