ICCJ. Decizia nr. 1552/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1552/2014
Dosar nr. 7161/2/2012
Şedinţa publică de la 22 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 15 septembrie 2006, reclamantul G.C.D. a chemat în judecată pe pârâţii M.V. şi M.R.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, urmare comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, să-i oblige pe pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în str. P., sector 1, Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1718 din 21 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare introdusă de un singur coindivizar, invocată de pârâţi, şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea în revendicare, ca inadmisibilă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 503 A din 25 iunie 2008, a desfiinţat această sentinţă şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, arătând că reclamantul-apelant a făcut dovada că în patrimoniul său se regăseşte cota de 1/3 din imobilul în litigiu care a aparţinut autoarei sale şi că a nu primi acţiunea în revendicare a unui coproprietar, motivat de faptul că restul coproprietarilor nu pot sau nu vor să i se alăture în această acţiune, înseamnă a încălca dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi, respectiv, pe cele ale art. 21 din Constituţia României.
Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost infirmată prin decizia nr. 4.442 din 2 aprilie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-a dispus casarea deciziei civile mai sus menţionate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu motivarea că instanţa de apel trebuia să dispună administrarea probelor necesare stabilirii împrejurării dacă apelantul a fost în imposibilitate să identifice restul coproprietarilor imobilului şi să obţină acceptul acestora de a i se alătura în acţiunea în revendicare, hotărârea recurată nefiind conformă interpretării nuanţate dată de C.E.D.O. regulii unanimităţii în cauzele Lupaş şi Descariu împotriva României.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 9416/2/2009.
Prin decizia civilă nr. 262 din 21 aprilie 2010, pronunţată de această instanţă, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant G.C.D. împotriva sentinţei civile nr. 1718 din 21 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 31013/3/2006, s-a desfiinţat sentinţa şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii M.V. şi M.R.M., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului şi menţinerii sentinţei primei instanţe.
Prin decizia civilă nr. 1039 din 9 februarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii M.V. şi M.R.M. împotriva deciziei civile nr. 262 A din 21 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reţinându-se, în esenţă, că regula unanimităţii în materie de revendicare imobiliară consacrată jurisprudenţial nu se poate constitui într-o limită extremă, de natura a-l împiedica pe reclamant să obţină examinarea temeiniciei acţiunii lui de către instanţe ori într-un obstacol insurmontabil privind orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize.
Pe de altă parte, chiar dacă acţiunea în revendicare este considerată ca excedând actelor pur conservatoare, nu se poate reţine inadmisibilitatea promovării ei de către un singur coproprietar fără a aduce atingere tocmai caracterului exclusiv şi absolut al dreptului de proprietate, coproprietatea fiind limitată numai în raport cu ceilalţi coproprietari nu şi în raporturile cu terţii.
S-a concluzionat, că, în mod corespunzător, instanţa de apel a valorificat jurisprudenţa C.E.D.O., în sensul că nu s-ar putea impune reclamantului o sarcină disproporţionată care constă în strângerea acordului tuturor moştenitorilor foştilor proprietari, de natură a rupe echilibrul dintre preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moştenitorilor şi dreptul reclamantului de acces la un tribunal în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Mai mult, în speţă, reclamantul se află în dispută judiciară cu cei care se pretind ei înşişi moştenitori ai autorilor săi, recunoscuţi de instanţa de fond ca având vocaţie la moştenirea rămasă de pe urma autorilor iniţiali ai reclamantului (C.E. şi C.M.).
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 28 iunie 2011, sub nr. 31013/3/2006.
Prin încheierea de şedinţă din 6 februarie 2012, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţi, reţinându-se că, în susţinerea acestei excepţii, pârâţii Mateescu au făcut referire la decizia civilă nr. 667 din 22 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 4308/2004, devenită irevocabilă, prin care s-a respins acţiunea introdusă de G.L.M. (autoarea reclamantului) pentru lipsa calităţii procesuale active, întrucât nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului din imobilul situat în Bucureşti, str. P., sector 1.
A arătat tribunalul, că instanţa de control judiciar a respins acţiunea promovată de autoarea reclamantului fără a soluţiona fondul litigiului, ci s-a pronunţat doar asupra unei excepţii, apreciind astfel că nu există identitate între persoana care a formulat cererea de revendicare şi cel care este titularul dreptului în cadrul raportului juridic dedus judecăţii câtă vreme nu s-a probat dreptul de proprietate în privinţa apartamentului din imobilul situat în str. P., sector 1.
Or, în privinţa calităţii procesuale active, chiar dacă se are în vedere aspectul soluţionat prin decizia civilă mai sus menţionată care a fost dată de Curtea de Apel Bucureşti în cadrul procesului de revendicare imobiliară, nu se poate considera că subzistă puterea lucrului judecat şi în ipoteza în care partea reclamantă împotriva căreia a fost invocată această excepţie prezintă noi probatorii de natură să pună în evidenţă calitatea sa procesuală.
Prin sentinţa civilă nr. 1099 din 5 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis cererea de chemare în judecată şi i-a obligat pe pârâţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, str. P., sector 1, reţinând, în esenţă, că autorii reclamantului, C.E. şi C.M., au dobândit în proprietate imobilul situat în str. P., sector 1, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 1928 la secţia notariat a fostului Tribunal Ilfov şi că în cursul anului 1944 acest imobil a fost parţial distrus, însă, la cererea proprietarilor, a fost eliberată autorizaţia din 4 iulie 1945, de construcţie, prin care numiţii C. erau autorizaţi să execute lucrări de reconstruire, dar şi de edificare a noii construcţii în partea din spate a imobilului în litigiu.
Imobilul din str. P., sector 1 Bucureşti, a intrat sub incidenţa Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, trecerea în posesia statului realizându-se în baza deciziei nr. 1416 din 22 octombrie 1959 emisă de Sfatul Popular al Raionului „I.V.S.”, decizie care completează listele anexe la decretul prin care s-a dispus măsura naţionalizării.
Tribunalul a mai constatat că prin hotărârea din 16 martie 1998, modificată prin hotărârea din 16 iulie 1998, ambele emise de Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului general al Municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea în natură în proprietatea numiţilor V.L., C.P. şi G.L.M. a imobilului compus din construcţie corp A (subsol, parter, etaj) şi corp B (parter, etaj, plus teren în suprafaţă de 551 mp) situat în str. P., sector 1, iar prin procesul-verbal de punere în posesie, datat 20 august 1998, s-a restituit acest imobil (construcţie corp A, construcţie corp B şi teren în suprafaţă de 551 mp), mai puţin spaţiile şi terenul care au fost vândute de SC H.N. SA prin contractul de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1996.
Acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de autori pârâţilor, S.V. şi S.V.A., în calitate de cumpărători, cu vânzătoarea P.M.B., reprezentată de SC H.N. SA, obiectul contractului fiind reprezentat de apartamentul al imobilului din str. P., sector 1 şi compus din 3 camere şi dependinţe, având o suprafaţă utilă de 99,38 mp.
Cu referire la reclamant, tribunalul a reţinut că acesta este unicul moştenitor legal al defunctei G.L.M., în calitate de fiu, aşa după cum rezultă din conţinutul certificatului de moştenitor din 13 septembrie 2006 emis de Biroul Notarial Public.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului invocată de pârâţii M., prin întâmpinare, cu motivarea că reclamantul nu şi-a dovedit calitatea procesuală în privinţa apartamentului al imobilului din str. P., sector 1, apartament ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1996, act ce reprezintă titlul de proprietate al pârâţilor, a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Sub acest aspect, tribunalul a reţinut, în raport de înscrisurile depuse la dosar, respectiv contractul de vânzare-cumpărare al autorilor reclamantului întocmit în anul 1928 şi autorizaţia de construire emisă în anul 1945, că autorii reclamantului G.C.D. au ridicat aşa-zisul etaj X pe care nu au mai apucat să-l finiseze; că, în realitate, acesta reprezenta etajul Y, întrucât, deşi menţionat în autorizaţie, etajul X nu a mai fost ridicat la clădirea respectivă, situaţie care este evidenţiată, de altfel, şi în actele de preluare a bunului imobil.
Referitor la situaţia imobilului, s-a arătat că, în actele de constatare care au fost întocmite la momentul preluării, s-a făcut menţiune că acesta era finisat la exterior în proporţie de 90%, iar în ceea ce priveşte interiorul, subsolul era finisat în proporţie de 40%, parterul în proporţie de 80%, în timp ce etajul Y era finisat 30%, iar restul la roşu.
Pârâţii au arătat în întâmpinare că prin sentinţa civilă nr. 4438 din 25 martie 1998, pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, autoarei reclamantului i-a fost recunoscut, împreună cu ceilalţi coproprietari, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. P., sector 1, compus din teren în suprafaţă de 551 mp, şi construcţie, corpul A subsol, parter, etaj suprafaţă construită de 819 mp, şi corpul B parter şi etaj în suprafaţă de 60 mp, nu şi asupra apartamentului situat la etajul X al imobilului.
În urma cererii de restituire în natură formulată de autorii reclamantului, prin hotărârea dată de Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, li s-a restituit acestora întregul imobil, hotărârea fiind modificată în sensul că s-a restituit în deplină proprietate imobilul compus din Corp A subsol, parter, etaj şi Corp B parter şi etaj, nu şi apartamentul, etaj X, iar prin procesul-verbal de punere în posesie datat 20 august 1998 s-a făcut predarea-primirea conform hotărârilor menţionate, mai puţin spaţiul şi terenul vândut de SC H.N. SA prin contractul de vânzare-cumpărare din 1996, respectiv apartamentul de la etajul X.
Tribunalul a înlăturat aceste susţineri formulate de pârâţi ca fiind neîntemeiate, cu motivarea că hotărârea pronunţată de Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, precum şi procesele-verbale de punere în posesie nu puteau să fie decât în concordanţă cu prevederile Legii nr. 112/1995, respectiv, să prevadă restituirea în natură doar a imobilelor care se aflau în proprietatea statului, ori la momentul întocmirii procesului-verbal de punere în posesie a autorilor reclamantului, prin acest act a fost restituită acea parte din imobil ce reprezenta proprietate de stat, neputând fi predat antecesorilor reclamantului acel apartament care fusese deja înstrăinat în anul 1996 numiţilor S., autorii pârâţilor.
Aşa după cum rezultă din înscrisurile existente la dosar, prin decizia civilă nr. 667 din 22 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost modificată în parte decizia civilă nr. 409/2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, ca urmare a admiterii recursului declarat de recurenţii M., astfel că acţiunea introdusă de reclamanta G.L.M. având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1996 a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active, reţinându-se în considerente că, după preluarea imobilului în litigiu în noiembrie 1959, statul este cel care a finalizat lucrările de reconstrucţie până în anul 1962, situaţie în care s-a apreciat că autorii reclamanţilor nu puteau să realizeze apartamentul, constructorul acestui apartament fiind Statul Român.
A reţinut tribunalul, că, deşi prin hotărârea irevocabilă menţionată s-a reţinut această excepţie în ceea ce o priveşte pe autoarea reclamantului, în cauza de faţă, prin administrarea de noi probatorii şi anume raportul de expertiză tehnică depus la dosar care concluzionează în sensul că nu există etajul X al imobilului în partea din faţă sau în partea din spate a acestuia, a fost confirmată calitatea procesuală activă a reclamantului în promovarea prezentei cereri.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a procedat la compararea titlurilor exhibate de părţi.
Cu privire la titlul de proprietate prezentat de reclamant, s-a reţinut că este reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1928, transcris şi opozabil terţilor, titlu care nu a fost de altfel contestat, şi că prin sentinţa civilă nr. 4438 din 25 martie 1998, pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, devenită irevocabilă, s-a dispus obligarea statului să-i lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în str. P., sector 1, compus din teren în suprafaţă de 551 mp, şi construcţii, imobil care anterior, în regimul comunist, fusese preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Referitor la titlul de proprietate invocat de pârâţi, s-a reţinut că acesta este reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către autorii pârâţilor, S.V. şi S.V.A., cu vânzătorul Statul Român, reprezentat de Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA.
Tribunalul a avut în vedere că, ulterior anului 1989, reclamantul a făcut o serie de demersuri la organele şi instituţiile competente în vederea redobândirii imobilului în litigiu, o astfel de cerere fiind înregistrată la data de 28 mai 1996 înainte de întocmirea contractului de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1996. Cu toate acestea, apartamentul din cadrul imobilului situat în str. P., sector 1, a fost vândut către foştii chiriaşi S. cu nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Pe de altă parte, în raport de jurisprudenţa C.E.D.O., s-a apreciat că reclamantul deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme valabilitatea titlului său de proprietate privitor la acest imobil a fost confirmată prin pronunţarea de către Judecătoria sector 1 Bucureşti a sentinţei civile nr. 4438/1998, dată în contradictoriu cu statul, hotărârea fiind irevocabilă.
Având în vedere că titlul de proprietate invocat de pârâţi provine de la Statul Român care a preluat imobilul în litigiu în mod abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950, tribunalul a acordat preferinţă titlului de proprietate prezentat de reclamant, întrucât provine de la adevăratul proprietar, este mai vechi şi, totodată, mai bine caracterizat.
În consecinţă, în baza art. 480 C. civ., tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active; a admis acţiunea şi au fost obligaţi pârâţii să-i lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul din imobilul situat în Bucureşti, str. P., sector 1.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 64 A din 5 martie 2013, a admis apelul formulat de apelanţii-pârâţi M.R.M. şi M.V.; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat pe intimatul-reclamant la plata către apelanţii-pârâţi a sumei de 2.480 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reţinând următoarele:
Prima critică formulată de apelanţii-pârâţi a vizat soluţia dată de tribunal excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimatului-reclamant, pe de o parte, prin raportare la decizia civilă nr. 667 din 22 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, iar pe de altă parte, pentru lipsa identităţii între imobilul revendicat de intimatul-reclamant şi cel deţinut de apelanţi.
Cu referire la primul aspect, Curtea a reţinut că prin decizia civilă nr. 667 din 22 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca efect al admiterii recursului declarat de recurenţii M.V. şi M.R.M., a fost modificată, în parte, decizia civilă nr. 409 din 21 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că a fost respinsă, pentru lipsa calităţii procesuale active, cererea formulată de G.L.M., având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1996, încheiat de S.V. şi S.V.A. cu Primăria municipiului Bucureşti, având ca obiect apartamentul situat în imobilul din Bucureşti, str. P., sector 1.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, pe baza probatoriului administrat, că adevăratul constructor al apartamentului în litigiu a fost Statul Român, astfel că G.L.M. nu justifică un interes asupra acestui apartament.
În şedinţa publică de la 6 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţi, apreciind că, de vreme ce prin decizia civilă nr. 667 din 22 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cererea ce chemare în judecată formulată de autoarea reclamantului a fost respinsă în temeiul unei excepţii procesuale fără examinarea fondului, iar în litigiul pendinte au fost administrate noi probatorii, nu mai subzistă puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare.
Curtea nu şi-a însuşit acest raţionament juridic pe care l-a apreciat ca fiind în contradicţie cu instituţia autorităţii de lucru judecat care nu permite rediscutarea unor aspecte judecate definitiv şi a reţinut că autoritatea de lucru judecat nu este condiţionată de soluţionarea fondului.
Deşi există situaţii în care judecata se poate relua atunci când situaţia de fapt nu mai subzistă (situaţie care nu este aplicabilă în speţă) sau atunci când anumite lipsuri ale exerciţiului dreptului la acţiune sunt complinite (de ex: dovada calităţii de reprezentant, timbraj, efectuarea unor proceduri prealabile sesizării instanţei), constatarea prin hotărâre judecătorească a neîndeplinirii unei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile (cum este calitatea procesuală), cu consecinţa admiterii unei excepţii peremptorii, se bucură de puterea de lucru judecat.
Sub acest aspect, s-a concluzionat că raţionamentul tribunalului în sensul că pe baza administrării de probe noi se poate pronunţa o hotărâre contrară deciziei civile nr. 667 din 22 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, este greşit.
Cu toate acestea, Curtea a reţinut că în justificarea calităţii procesuale active intimatul-reclamant se prevalează de o hotărâre judecătorească anterioară, respectiv sentinţa civilă nr. 4438 din 25 martie 1998, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin respingerea apelului şi devenită irevocabilă, prin care Consiliul General al municipiului Bucureşti (în calitate de reprezentant al statului) şi SC H.N. SA au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie moştenitorilor defuncţilor C.E. şi G.L.M. imobilul situat în Bucureşti, str. P., sector 1.
Această hotărâre este anterioară deciziei civile nr. 667 din 22 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, şi recunoaşte calitatea procesuală a autorilor intimatului-reclamant asupra întregului imobil, în ansamblul său, de vreme ce acţiunea în revendicare a fost admisă, dar, în planul dreptului intern, se pune în discuţie opozabilitatea efectelor sale în condiţiile în care persoanele fizice nu au fost chemate în proces, iar apartamentul deţinut de apelanţi era deja înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Curtea a reţinut, de asemenea, că statul, care a fost reprezentat de Consiliul general al municipiului Bucureşti, este succesorul în drepturi al apelanţilor-pârâţi, precum şi dispoziţiile art. 492 C. civ., conform cărora există o prezumţie de proprietate, cu privire la construcţii, instituită în favoarea proprietarului terenului. Or, Statul Român nu a solicitat, în procesul de revendicare, să se constate că a dobândit prin faptul construirii dreptul de proprietate asupra apartamentului deţinut de apelanţi.
În aceste condiţii, Curtea, văzând şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a apreciat că se impune recunoaşterea calităţii procesuale active a intimatului-reclamant în realizarea dreptului la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la identitatea de apartament şi analiza probatoriului de către tribunal, Curtea a reţinut că sunt nefondate.
Din declaraţia martorei V.A., care locuieşte pe acelaşi palier cu apartamentul revendicat, aspect necontestat de către pârâţi, rezultă că în contractul său de închiriere figura etajul Y.
Împrejurarea că apartamentele sunt situate la acelaşi nivel, respectiv etajul Y, deasupra hochparterului, rezultă şi din raportul de expertiză întocmit de expertul judiciar M.D.A.
Concluziile expertului judiciar, care a arătat că apartamentul în litigiu se găseşte la etajul Y al imobilului, etaj care în actele anterioare poartă denumiri diferite, respectiv mezanin sau etaj intermediar, se coroborează cu înscrisurile de la dosar şi cu declaraţia martorei V.A.
S-a concluzionat, că, având în vedere şi înscrisurile existente la dosar, şi anume, procesul-verbal de preluare, dar şi actul de constatare aflat la Dosarul nr. 31013/3/2006, în care se face vorbire, în ceea ce priveşte corpul A, de subsol, parter, etaj intermediar şi etajul Y, apartamentul a fost corect identificat de tribunal, nefiind necesară efectuarea unei alte expertize judiciare.
Cu referire la criticile care privesc soluţia dată cererii de revendicare imobiliară, Curtea a reţinut că sunt fondate, întrucât, în analiza acestei cereri, tribunalul trebuia să aibă în vedere efectele legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitatea concretă de repare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, chiar dacă reclamantul şi-a întemeiat cererea pe normele de drept comun, precum şi pe decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de situaţia juridică a apartamentului revendicat, Curtea a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de recurs, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României, 1997 ş.a.)”.
În susţinerea acestei soluţii, instanţa supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.
De altfel, un alt punct de vedere nu poate fi reţinut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, specialia generalibus derogant, şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidenţa acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de organizaţiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940, asupra rechiziţiilor şi nerestituite.
Pentru a exista concurs între legea specială şi legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar pentru a se putea reţine că regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială trebuie să se stabilească data preluării şi modul în care a fost preluat, împrejurări în raport de care se poate reţine existenţa obligaţiei transmiterii notificării către unitatea deţinătoare.
În speţă, imobilul situat în Bucureşti, str. P., sector 1, a trecut în proprietatea statului prin decizia nr. 1416/1959 emisă în baza Decretului nr. 92/1950.
Uzând de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, moştenitorii defuncţilor C.E. şi G.L.M., printre care şi autoarea intimatului-reclamant, au redobândit în natură imobilul cu excepţia locuinţei şi terenului vândute prin contractul din 1996.
Cererea de constatare a nulităţii acestui contract de vânzare-cumpărare, formulată de autoarea intimatului reclamant, a fost respinsă, prin decizia civilă nr. 667 din 22 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru lipsa calităţii procesuale active.
S-a concluzionat, că este dovedit în cauza pendinte că obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001.
Curtea a mai reţinut că prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv, dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei convenţionale, astfel cum stabileşte art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Prin problematizarea priorităţii Convenţiei, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, şi prin evaluarea măsurii în care o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanţa internă să poată înlătura neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanţa supremă nu face decât să dea eficienţă principiului subsidiarităţii, care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 1, art. 13 şi art. 35 din Convenţie, conform căruia instanţele naţionale sunt primele chemate să interpreteze şi să aplice dispoziţiile convenţionale, acestea fiind cel mai bine plasate pentru a aplica şi interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenţie, judecătorul naţional fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenţiei”.
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, instanţa supremă nu a exclus, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, chiar în condiţiile existenţei legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un „bun”, ca noţiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit ori securităţii raporturilor juridice.
În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puţin pe art. 6 din Convenţie, care impune verificarea existenţei unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, respectiv, aceasta este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate [Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII].
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire.
Dacă interesul patrimonial în cauză are natura juridică a unei creanţe, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
C.E.D.O. consacră o deosebită importanţă momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparaţie devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.
Astfel, C.E.DO. a reţinut, în cauza Maria Atanasiu contra României, că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001, şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalităţii preluării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, Curtea a reţinut că intimatul-reclamant deţine o hotărâre judecătorească, respectiv sentinţa civilă nr. 4438 din 25 martie 1998, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin respingerea apelului şi devenită irevocabilă, prin care Consiliul general al municipiului Bucureşti (în calitate de reprezentant al statului) şi SC H.N. SA au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie moştenitorilor defuncţilor C.E. şi .G.L.M., imobilul situat în Bucureşti, str. P., sector 1, şi, în consecinţă, intimatul-reclamant deţine un bun în sensul Convenţiei.
În egală măsură, însă, şi apelanţii-pârâţi deţin un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorii lor a fost respinsă în mod irevocabil.
Reţinând că atât reclamantul, cât şi pârâţii se prevalează fiecare de un bun în sensul Convenţiei, Curtea a respins acţiunea în revendicare, deoarece în caz contrar s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit de Convenţie şi, implicit, securităţii raporturilor juridice.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.C.D. care, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele;
Prin decizia recurată, instanţa de apel a confirmat parte din susţinerile reclamantului şi anume faptul că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat pe aspectul lipsei calităţii procesuale active în privinţa imobilului în litigiu; că apartamentul este situat la etajul Y al imobilului din str. P.; că reclamantul justifică calitate procesuală activă cu privire la acest apartament, iar prin această constatare Curtea de Apel Bucureşti invalidează, practic, concluzia cuprinsă în dispozitivul deciziei nr. 667 din 22 aprilie 2005 a aceleiaşi instanțe, prin care s-a respins cererea autoarei reclamantului de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ce reprezintă titlul intimaților-pârâți.
Însă, instanţa de apel, în cuprinsul a 3 pagini din hotărârea recurată, a teoretizat principiul neaplicabilității legii generale ca urmare a apariţiei legii special, în cazul de faţă Legea nr. 10/2001. Acest demers al instanţei de apel apare ca inutil de vreme ce temeiul de drept al acţiunii l-a reprezentat şi Legea nr. 10/2001, întrucât s-a urmat procedura specială impusă de aceasta lege. În acest sens, opinia constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că „(...) Faptul că reclamanţii au invocat ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, alături de Legea nr. 10/2001, şi dispoziţiile art. 480 C. civ. nu este de natură a schimba caracterul acţiunii, cadrul procesual trebuind plasat, neechivoc, în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.” (decizia civilă nr. 4610/2006)
Sigur că s-ar putea spune că această decizie este anterioară deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă, trebuie observat că decizia pronunţată în interesul legii nu contrazice opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 4610/2006. Astfel, în considerentele deciziei nr. 33/2008 se precizează că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Or, în cuprinsul deciziei atacate prin prezentul recurs se recunoaşte că reclamantul justifică un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, chiar dacă accesul la justiţie nu este un drept absolut, așa cum a afirmat Curtea de la Strassbourg, nu se poate nega a priori reclamantului acest drept.
Prin urmare, dacă instanţa de apel a stabilit că atât reclamantul, cât şi intimaţii au un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aceasta înseamnă că în operaţiunea juridică a comparării titlurilor fiecare dintre părţi porneşte cu şanse egale, urmând ca instanţa să aibă în vedere caracteristicile fiecărui titlu în parte, după analizarea fiecăruia dintre ele.
Instanţa de apel, însă, a refuzat compararea titlurilor produse de părți şi a decis în favoarea intimaților-pârâți, bazându-se pe o decizie pe care chiar Curtea o contrazice prin decizia supusă prezentului recurs.
Or, instanţa ar fi trebuit să analizeze fiecare titlu în parte şi să constate care din cele două titluri este mai caracterizat, iar faptul că şi intimații-pârâți justifică (în opinia instanţei de apel) un bun în sensul Convenţiei nu constituie un fine de neprimire a cererii de revendicare a reclamantului, câtă vreme şi acesta justifică un bun.
A afirma că legea protejează un drept de proprietate obţinut ilegal echivalează cu a legifera infracţiunea având în vedere că acţiunea prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a titlurilor intimaţilor pârâţi a fost soluţionată fără să se intre în cercetarea fondului.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că urmează să se comparare titlurile produse de părți sub aspectul provenienţei, legalităţii, modului de dobândire şi vechimii lor, şi să se constatate ca titlul reclamantului este mai caracterizat şi, deci, preferabil.
Astfel, titlul reclamantului, respectiv titlul autorilor săi, este un contract de vânzare-cumpărare care nu a încetat să existe, transcris şi opozabil terţilor, intrat în circuitul civil, necontestat sau desfiinţat vreodată. Valabilitatea sa este confirmată de hotărârea judecătorească din 25 martie 1998, pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care s-a recunoscut dreptul său, iar în acest sens, potrivit dispoziţiilor legale europene şi a jurisprudenței C.E.D.O., acesta deţine un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce îi privește pe pârâți, s-a arătat că titlul lor este reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare încheiat între autorii acestora şi un detentor precar (Statul Român), întrucât bunul a intrat fără niciun titlu în posesia statului, în timp ce autorii reclamantului erau protejaţi de prevederile Decretului nr. 92/1950, care îi excepta de la naţionalizare, dar şi de cele ale Decretul nr. 524/1955. Așa cum s-a arătat mai sus, detentorul precar, care nu era proprietarul bunului, nu-l putea transmite în mod valabil.
Prin urmare, titlul statului este un act abuziv de preluare, acest aspect rezultând şi din dispoziţiile exprese ale art. 2 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Astfel, art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 statuează ca prin imobile preluate abuziv se înțeleg imobilele preluate prin Decretul nr. 92/1950, iar art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeaşi lege prevede ca sunt considerate a fi preluate abuziv imobilele preluate fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării.
Acestui gen de preluări i se opuneau Constituţia României din 1948, art. 481 C. civ. şi dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, acte normative care stabileau că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Mai mult, contractul de vânzare-cumpărare, ce reprezintă titlul intimaților-pârâți, a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995, care prevede la art. 1 faptul ca domeniul de reglementare al acestei legi este reprezentat de imobilele cu destinaţia de locuinţă trecute în proprietatea statului cu titlu.
Or, potrivit Normelor metodologice adoptate prin H.G. nr. 20/1996, modificate prin H.G. nr. 11/1997, în ceea ce priveşte Decretul nr. 92/1950, au fost considerate ca fiind preluate de stat cu titlu doar acele imobile naţionalizate cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare la data naţionalizării. În privinţa celorlalte imobile, preluate de stat cu încălcarea legislaţiei, acestea sunt considerate ca fiind preluate fără titlu şi, deci, nu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995.
S-a mai arătat, că Decretul nr. 524/1955, prin care s-a modificat Decretul nr. 92/1950, prevedea că nu pot fi naţionalizate imobilele construite după anul 1950. Or, imobilul în litigiu, în forma lui actuală, a fost construit după 1950 şi la momentul preluării avea următoarea structură: partea din faţă (de la stradă) era/este compusă din demisol, parter înalt, etaj Y (actualul apartament este situat în partea din față a imobilului, având ferestrele spre stradă); partea din spate era/este compusă din: subsol, parter, mezanin, etaj.
Prin urmare, se constată o altă încălcare a legislaţiei în vigoare la momentul naţionalizării, ceea ce exclude imobilul în litigiu din sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, situaţie în care imobilul nu putea fi vândut în baza acestui act normativ.
C.E.D.O. a stabilit că nu trebuie să se aducă atingere unui alt drept de proprietate, dar este vorba despre un drept de proprietate legal obţinut,.
Mai mult, nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici vreo alta legislaţie internă sau internaţională nu îşi propune şi nu urmăreşte perpetuarea unei/unor ilegalităţi.
S-a concluzionat, că titlul reclamantului este determinat şi provine de la un autor al cărui drept este preferabil autorului apelanţilor; că dreptul acestuia de proprietate s-a transmis către reclamant, care are un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; că legea a fost încălcată, întrucât nu s-a procedat la compararea titlurilor, respingându-se pe fond cererea sa, fără ca instanţa să fi intrat cu adevărat în cercetarea fondului, motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii acţiunii în revendicare promovată de reclamant.
Examinând decizia în limita criticilor formulate de reclamantul G.C.D. ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele;
La termenul din 20 februarie 2014, intimaţii pârâţi, prin întâmpinare, au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, iar cu ocazia dezbaterilor apărătorul acestora a precizat că, deşi excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă de curtea de apel, aceasta a fost reiterată ca apărare, astfel că se va analiza această excepţie cu prioritate.
Astfel, excepţia lipsei calităţii procesuale active este o excepţie de fond, absolută şi dirimantă, şi poate fi ridicată în orice fază a procesului, inclusiv în recurs.
Numai că, în speţă, această excepţie a fost invocată de intimaţii pârâţi şi în apel, iar asupra modului de soluţionare a acesteia de către instanţa de apel, în sensul respingerii sale, recurenţii pârâţi aveau deschisă calea de atac a recursului, pe care, însă, nu au exercitat-o.
Instanţa de recurs, în cadrul controlului judiciar, verifică legalitatea deciziei recurate în limita criticilor de nelegalitate formulate şi care se încadrează în art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., iar chestiunile litigioase dezlegate de instanţa de apel, în maniera în care nu fac obiectul criticilor părţii sau părţilor care au exercitat calea de atac, au intrat în puterea lucrului judecat, în speţă, inclusiv faptul că reclamantul are calitate procesuală activă.
În această situaţie, excepţia lipsei calităţii procesuale active reiterată de pârâţi în recurs nu poate fi primită şi analizată, întrucât nu poate fi supusă controlului judiciar pe calea prezentului recurs o chestiune litigioasă tranşată definitiv, fără a se încălca puterea lucrului judecat cu privire la soluția dată acestei excepții de către instanța de apel.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul G.C.D., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este nefondat, pentru următoarele considerente;
Obiectul litigiului îl constituie acţiunea în revendicare a imobilului, apartamentul situat în str. P., sector 1, Bucureşti, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, formulată de reclamant.
În esenţă, prin criticile formulate, după ce a arătat că, prin decizia recurată, instanţa de apel a teoretizat principiul neaplicării legii generale ca urmare a apariţiei legii speciale, Legea nr. 10/2001, deoarece temeiul de drept al acţiunii l-a reprezentat și Legea nr. 10/2001, şi că s-a urmat şi procedura specială impusă de acest act normativ, reclamantul a criticat decizia pentru nelegalitate în sensul că instanţa de apel a reţinut că atât reclamantul, cât şi pârâţii deţin un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, însă aceasta nu a analizat fiecare titlu în parte, nu a constatat care este mai caracterizat şi nici nu a procedat la compararea titlurilor părţilor.
S-a mai arătat, că titlul reclamantului este mai bine caracterizat, deoarece titlul autorului său a fost confirmat prin hotărârea judecătorească, sentinţa civilă nr. 4438 din 25 martie 1998, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă; că titlul pârâţilor îl reprezintă un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu un detentor precar, Statul Român, în posesia căruia bunul în litigiu a intrat prin încălcarea dispoziţiilor Decretelor nr. 92/1990 şi nr. 524/1955; că titlul statului este un act abuziv de preluare în raport de dispoziţiile Constituției României din anul 1948, ale art. 481 C. civ., ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, şi ale art. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel că imobilul nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi, deci, nu putea fi vândut în baza acestui act normativ, şi că, faţă de cele arătate, se impune admiterea acţiunii în revendicare.
Criticile formulate de reclamant privind nevalabilitatea titlului pârâţilor, în sensul că actul de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1996, încheiat de autorii pârâţilor cu Primăria municipiului Bucureşti având ca obiect imobilul în litigiu, s-a încheiat cu un detentor precar, Statul Român, în posesia căruia imobilul a intrat abuziv, astfel că acesta nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995, şi deci nu putea fi vândut în baza acestui act normativ, nu vor fi primite şi analizate faţă de obiectul pricinii, acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, art. 480-art. 481 C. civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, se constată că acţiunea promovată de autoarea reclamantului, G.L.M., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1996, încheiat între S.V. şi S.V.A., autorii pârâţilor, şi C.G.M.B, prin SC H.N. SA, a fost soluţionată irevocabil prin decizia civilă nr. 667 din 22 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamanta G.L.M., pentru lipsa calităţii procesuale active.
Mai mult, a fi primite şi analizate criticile formulate de reclamant privind nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ce constituie titlul pârâţilor în prezentul litigiu, se constată că s-ar realiza prin înfrângerea caracterului imperativ al dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, termen ce a fost prelungit succesiv prin O.G. nr. 109 şi nr. 145/2001, până la 14 august 2002.
Față de considerentele mai sus expuse, se constată că actul de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1996, ce constituie titlul pârâţilor, a fost validat în justiţie, astfel că nu mai poate fi supus controlului jurisdicţional în prezentul litigiu sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de fond la data încheierii sale.
În ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii în revendicare se constată că imobilul situat în Bucureşti, str. P., sector 1, a fost preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, însă, potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, aceasta din urmă are aplicabilitate şi trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect şi dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Decizia dată de instanţa supremă în recurs în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare, prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că într-o acţiune în revendicare este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun”, C.E.D.O. a decis că poate să cuprindă atât „bunurile existente”, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
În schimb, C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, prin neexercitare, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei.
Însă, jurisprudenţa C.E.D.O. este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale acesteia, iar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii în natură, hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010.
În speţă, cât priveşte fondul pretenţiilor deduse judecăţii, asupra cărora s-au pronunţat instanţa de fond, cât şi instanţa apel, se constată că atât reclamantul, cât şi pârâţii deţin un titlul asupra imobilului în litigiu, primul invocând sentinţa civilă nr. 4438 din 25 martie 1998, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în calitate de reprezentant al statului, şi SC H.N. SA au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie moştenitorilor defuncţilor C.E. şi G.L.M., imobilul situat în Bucureşti, str. P., sector 1, iar pârâţii contractul de vânzare-cumpărare din 1996, prin care autorii lor, în baza Legii nr. 112/1995, au cumpărat imobilul în litigiu, contract ce a fost validat în justiţie.
Instanţa de apel a reţinut că atât reclamantul, cât şi pârâţii deţin „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi, făcând analiza acţiunii în revendicare promovată de reclamant din perspectiva dispoziţiilor convenţionale, a admis apelul pârâţilor, şi, rejudecând cauza, a respins acţiunea în revendicarea imobilului în litigiu promovată de reclamant, cu motivarea că, în caz contrar, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate şi, implicit, securităţii raporturilor juridice.
În dreptul intern, se constată că, în analiza acţiunii în revendicare pe dreptul comun, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părţi fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părţilor, ceea ce, însă, nu este suficientă, fiind necesar a se stabili şi care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puţin, beneficia de aparenţe mai puternice că îndeplineşte această calitate, pentru a se stabili care dintre titluri este mai caracterizat.
În speţă, reclamantul pretinde că titlul său este mai caracterizat, deoarece dreptul de proprietate ce a aparţinut autorilor C.E. şi C.M., dobândit potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat din 1928 la secţia notariat a fostului Tribunalul Ilfov, a fost confirmat prin hotărârea judecătorească, sentinţa civilă nr. 4438 din 25 martie 1998, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, spre deosebire de titlul pârâţilor, contractul de vânzare-cumpărare din 1996, ce provine de la un neproprietar.
Or, această susţinere nu poate fi primită, întrucât, chiar dacă prin sentinţa civilă nr. 4438 din 25 martie 1998, definitivă şi irevocabilă, s-a dispus restituirea în natură către autoarea reclamantului a imobilului în litigiu, se constată că această hotărâre judecătorească s-a pronunţat în contradictoriu cu un neproprietar în ceea ce priveşte apartamentul în litigiu, faţă de faptul că dreptul de proprietate al statului asupra acestuia fusese transmis prin act autentic cenzurat în instanţă şi a cărui valabilitate a fost păstrată, către autorii pârâţilor anterior pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti, în anul1996.
În ceea ce priveşte titlul pârâţilor, se constată că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, dar acest aspect, prin el însuşi, chiar dacă este contestat de reclamant ca fiind fără titlu valabil, nu este de natură a demonstra că titlul pârâţilor este mai puţin caracterizat decât cel al reclamantului, întrucât la data încheierii actului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, în anul 1996, respectiv la data dobândirii dreptului de proprietate de către autorii pârâţilor, statul beneficia de aparenţe mai puternice că are calitate de proprietar.
Prin urmare, faţă de considerentele mai sus expuse, comparând titlurile părţilor, instanţa constată că reclamantul nu deţine un titlu mai caracterizat şi preferabil, deoarece bunul a ieşit din patrimoniul autorilor săi ca efect al preluării, iar hotărârea judecătorească prin care se susţine că dreptul acestora de proprietate s-a consolidat s-a dat în contradictoriu cu o parte care nu mai avea calitatea de proprietar asupra apartamentului în litigiu la data pronunţării acesteia, spre deosebire de titlul pârâţilor care justifică dreptul de proprietate al acestora asupra imobilului în litigiu, consolidat prin respingerea acţiunii în constatarea nulităţii absolute promovată de autoarea reclamantului, titlul şi drept ce pot fi opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, pârâţii bucurându-se, astfel, de garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În concluzie, se constată că titlul pârâţilor este mai caracterizat decât titlul reclamantului şi, deci, preferabil, că pârâţii au un bun în sensul Convenţiei, iar lipsirea lor de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, că acordarea de preferabilitate titlului invocat de reclamant ar reprezenta o încălcare nejustificată şi disproporţionată a dreptului de proprietate al pârâţilor care se bucură de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, şi că atât în raport de dreptul intern, cât şi de normele convenţionale soluţia instanţei de apel dată prin decizia recurată, de respingere a acţiunii în revendicare formulată de reclamant pe dreptul comun, ca neîntemeiată, este legală.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.C.D.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul G.C.D. împotriva deciziei nr. 64A din 5 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1551/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1553/2014. Civil → |
|---|
