ICCJ. Decizia nr. 1553/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1553/2014
Dosar nr. 6990/30/2009**
Şedinţa publică din 22 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 23 iunie 2009 la Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 4048/30/2009, precizată ulterior, reclamantul T.P.G. a chemat în judecată pe pârâţii Comuna D., prin Primar, Consiliul Local D. şi Primarul Comunei D. şi a solicitat obligarea pârâţilor ca în termen de 30 de zile de la soluţionarea definitivă a cauzei să adopte o hotărâre prin care să aprobe exproprierea pentru utilitate publică a terenului arabii intravilan înscris în cartea funciară, în suprafaţă de 867 mp, teren proprietatea sa, şi să-i plătească despăgubiri de 70.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând valoarea de piaţă a terenului.
De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la despăgubiri de 15.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând beneficiul nerealizat pe ultimii 3 ani.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că imobilul proprietatea sa a fost cuprins, fără acordul său, în Planul Urbanistic Zonal pentru drumul de colectare pentru centură, el fiind astfel împiedicat să folosească terenul, în sensul de a construi pe acest teren, de a-l închiria sau de a-l vinde.
A mai arătat că s-a adresat pârâţilor cu o cerere înregistrată din 8 aprilie 2009, prin care a solicitat să i se aprobe prin hotărâre un schimb de terenuri sau să fie despăgubit, însă nu s-a adoptat o asemenea hotărâre. La şedinţa din 11 noiembrie 2008, Comisia de Urbanism D. a fost de acord cu schimbul, urmând a se face evaluarea terenurilor, însă nu s-a întreprins nimic în acest sens, a arătat reclamantul.
În drept, reclamantul a invocat iniţial Legea nr. 554/2004, însă prin precizări ulterioare a invocat şi art. 4 din Legea nr. 33/1994 şi art. 1, art. 2, art. 3 şi urm. din Legea nr. 255/2010.
Constatându-se necompetenţa funcţională a instanţei de contencios administrativ, prin încheierea din 29 iunie 2011 cauza a fost trimisă spre competentă soluţionare secţiei civile a Tribunalului Timiş, unde a fost înregistrată sub nr. 6990/30/2009**.
Prin decizia civilă nr. 754 din 27 februarie .2013, pronunţată în Dosarul nr. 6990/30/2009, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată şi precizată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamantul este proprietarul terenului înscris în cartea funciară, în suprafaţă de 867 mp.
Din conţinutul şi concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul Z.C. rezultă că acest teren este arabil intravilan, fiind amplasat în intravilanul extins al comunei D., în partea de nord a imediatei vecinătăţi a centurii ocolitoare a localităţii D.
S-a reţinut că din răspunsul la obiecţiuni rezultă că în conformitate cu Planul Urbanistic Zonal director aprobat prin hotărâre a Consiliului Local al Comunei D. din 27 mai 2004, drumul colector se suprapune cu parcela de teren înscrisă în cartea funciară, proprietatea reclamantului, pe o suprafaţă de circa 416 mp, însă la data efectuării măsurătorilor şi constatărilor Ia faţa locului, acest drum colector nu era edificat.
Din adresa din 4 noiembrie 2010 a comunei D., rezultă că drumul colector nu este realizat şi urmează ca după aprobarea de fonduri să se facă exproprieri şi realizarea drumului.
Art. 2, art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local prevede care sunt etapele privind procedura exproprierii.
Din interpretarea sistematică a acestor texte legale, rezultă tară echivoc faptul că instanţa de judecată nu îl poate obliga pe expropriator să adopte o hotărâre de expropriere.
În baza art. 9 din acest act normativ s-a reţinut că instanţa are competenţa să se pronunţe numai asupra hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Aceeaşi teză rezultă şi din interpretarea sistematică a art. 4 coroborat cu art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 255/2010.
În speţa de faţă nu s-a început procedura exproprierii.
Atât în sensul Legii nr. 198/2004, al Legii nr. 255/2010, cât şi al Legii nr. 33/1994, instanţa nu poate intra în probleme de fond privitoare Ia expropriere, cum ar fi necesitatea acesteia, întinderea acesteia, aşa cum solicită reclamantul. Întinderea competenţei materiale a instanţei civile este circumscrisă de faptul că ea verifică dacă sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege pentru expropriere şi stabileşte despăgubirile.
În condiţiile în care reclamantul a renunţat la varianta schimbului de terenuri şi nu a fost emisă o hotărâre a consiliului local în acest sens, este evident că nu sunt îndeplinite în speţă nici condiţiile art. 4 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea.
De asemenea, cât timp pârâta a declarat că nu s-a renunţat la ideea exproprierii, ci aceasta a fost numai amânată pentru lipsă de fonduri, a obliga pârâţii să plătească reclamantului despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului, în condiţiile în care nu s-a realizat exproprierea şi terenul a rămas în proprietatea reclamantului, ar determina o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.
Cât timp în prezent terenul este proprietatea reclamantului, acesta poate exercita asupra lui atributele dreptului de proprietate, având în vedere şi natura acestui teren, respectiv teren arabil intravilan, aşa cum s-a stabilit prin expertiză.
Măsura luată de pârât prin hotărârea Consiliului Local al comunei D. din 27 mai 2004 putea fi atacată de către reclamant în contencios administrativ, astfel încât în faţa instanţei civile nu se poate discuta caracterul acesteia.
În concluzie s-a reţinut că nu s-au parcurs etapele exproprierii în sensul Legii nr. 198/2004, al Legii nr. 255/2010, şi al Legii nr. 33/1994 şi nu a fost emisa o hotărâre a expropriatorului privind cuantumul despăgubirilor.
Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs, calificat la termenul din 16 octombrie 2013 ca fiind apel.
În motivarea apelului, reclamantul a arătat că deşi este proprietarul terenului înscris în cartea funciară, dreptul de proprietate îi este încălcat prin cuprinderea acestui teren în Planul Urbanistic Zonal aprobat prin hotărârea Consiliului Local din 27 mai 2004, fiindu-i refuzate mai multe cereri pentru eliberarea certificatului de urbanism în vederea împrejmuirii terenului; cu atât mai mult, a arătat reclamantul, nu poate construi pe acest teren.
În privinţa contestării hotărârea Consiliului Local din 27 mai 2004 pe calea contenciosului administrativ, a arătat că la data respectivă nu era proprietarul terenului, dobândind acest drept doar în 2005.
A mai arătat că Primăria D., deşi era beneficiara Planului Urbanistic Zonal pentru edificarea drumului de colectare, nu a înscris această sarcină în cartea funciară, dând astfel concursul foştilor proprietari să înstrăineze terenurile altor persoane care, cum e şi cazul său, nu aveau cunoştinţă de această sarcină.
A arătat că nu a renunţat la schimbul de terenuri avizat favorabil iniţial, însă pârâţii nu au mai făcut vreun demers în acest sens, motiv pentru care a apelat la instanţa de judecată cu această acţiune în pretenţii.
A mai arătat că în cauză nu se aplică Legea nr. 198/2004, care a fost abrogată prin art. 25 lit. c) din Legea nr. 255/2010, această din urmă lege reprezentând temeiul legal al acţiunii sale.
Nu se poate vorbi de o îmbogăţire fără justă cauză prin piaţa despăgubirilor, a arătat reclamantul, având în vedere faptul că prin acţiune a solicitat şi obligarea pârâţilor de a adopta o hotărâre prin care să aprobe exproprierea terenului în litigiu.
Prin decizia nr. 138/A din 16 octombrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins apelul.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că legea cadru privind exproprierea este Legea nr. 33/1994. Prima instanţă a analizat acţiunea reclamantului prin prisma acestei legi, dar şi a legilor nr. 198/2004 şi nr. 255/2010.
Instanţa a tăcut referire la Legea nr. 198/2004, întrucât Planul Urbanistic Zonal aprobat prin hotărârea Consiliului Local din 27 mai 2004, pentru drumul colector, datează din perioada de aplicare a acestei legi.
Indiferent însă de legea aplicabilă, instanţa de judecată nu poate dispune exproprierea unui teren şi acordarea de despăgubiri atâta vreme cât exproprierea nu a fost iniţiată şi nu au fost parcurse etapele din procedura administrativă prevăzută de legile referitoare la expropriere.
Faptul că printr-un plan urbanistic zonal s-a prevăzut edificarea unui drum colector care va afecta şi terenul proprietatea reclamantului nu generează dreptul reclamantului la despăgubiri constând în valoarea de piaţă a terenului. Terenul se află în proprietatea reclamantului, care îl poate folosi conform destinaţiei sale de teren arabil. A-i acorda despăgubiri constând în contravaloarea terenului în aceste condiţii în care procedura exproprierii nu a fost iniţiată, ar reprezenta într-adevăr o îmbogăţire fără justă cauză.
Împotriva acestei decizii reclamantul T.P.G. a formulat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În criticile referitoare la motivele de casare s-a arătat că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel cu care a fost învestită, respectiv nu s-a avut în vedere precizarea de acţiune prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la adoptarea unei hotărâri în termen de 30 de zile de la soluţionarea definitivă a cauzei, prin care să aprobe exproprierea pentru utilitate publică a imobilului. Cu alte cuvinte, reclamantul a arătat că nu a solicitat instanţei să dispună exproprierea terenului proprietatea sa, ci obligarea pârâţilor la emiterea unei hotărâri prin care să aprobe exproprierea.
Recurentul a mai arătat că decizia instanţei de apel a omis să se pronunţe asupra motivului de apel prin care se critica faptul că greşit instanţa de fond a reţinut că măsura luată prin hotărârea Consiliului Local din 27 mai 2004 putea fi atacată în contencios administrativ, deoarece reclamantul la acea dată nu avea calitatea de proprietar, ci, această calitate a dobândit-o în anul 2005.
S-a mai susţinut că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivului de apel prin care era criticată sentinţa instanţei de fond în sensul că aceasta greşit a reţinut că reclamantul a renunţat la schimbul de terenuri. Reclamantul a fost de acord cu schimbul de terenuri, dar consiliul local nu a dezmembrat, nu a evaluat terenul ce urma să i se acorde şi nu a adoptat o hotărâre în acest sens, împrejurare ce rezultă din adresa Primăriei comunei D. din 23 aprilie 2009.
Instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, nu s-a pronunţat pe fondul cauzei şi nu a motivat hotărârea faţă de probele din dosar, faţă de respingerea excepţiei prematurităţii şi faţă de expertiza de evaluare a terenului efectuată la fond, nepronunţându-se cu privire la toate motivele de apel.
În cadrul criticilor referitoare la motivele de modificare recurentul-reclamant a arătat că s-a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, căci cuprinderea terenului proprietatea sa într-un Plan Uurbanistic Zonal, îl împiedică în exercitarea atributelor dreptului de proprietate. În acest sens s-a arătat că în mod greşit s-a reţinut că terenul este arabil.
S-a mai arătat că s-a dat o interpretare greşită legilor exproprierii. Nu s-a reţinut că părţile s-au înţeles la un schimb de terenuri, pârâta fiind în culpă de a nu fi adoptat o hotărâre în acest sens, iar instanţa, în temeiul art. 4 din Legea nr. 33/1994 putea obliga pârâta să adopte această hotărâre.
Nu s-au avut în vedere dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 33/1994 raportat la faptul că pârâta comuna D. prin hotărârea Consiliului Local din 27 mai 2004 a aprobat Planul Urbanistic Zonal, împrejurare care îl împiedică în exercitarea dreptului de proprietate.
Primăria comunei D., deşi era beneficiara Planului Urbanistic Zonal nu a înscris în cartea funciară această sarcină şi nu a înscris în certificatul de atestare fiscală emis în anul 2005 pentru vânzarea imobilului această sarcină, ceea ce a permis vânzarea acestui teren de către foştii proprietari către reclamant în anul 2005, care în acest fel nu a avut cunoştinţă de Planul Uurbanistic Zonal, de împrejurarea că nu va putea beneficia nestingherit de proprietatea sa.
În acest context greşit s-a reţinut de instanţele precedente faptul că a i se acorda despăgubiri ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză.
Recursul va fi respins.
Mai întâi, se constată că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, din memoriul de recurs nerezultând critici încadrabile în aceste dispoziţii legale.
Recurentul consideră că instanţele nu s-au pronunţat cu privire la petitul cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost precizat, respectiv obligarea pârâţilor ca în termen de 30 de zile de la soluţionarea definitivă a cauzei să adopte o hotărâre prin care să aprobe exproprierea pentru utilitate publică a terenului arabil intravilan înscris în cartea funciară, în suprafaţă de 867 mp, teren proprietatea sa, reţinând în mod greşit, în opinia recurentului, faptul că instanţa nu poate dispune exproprierea unui teren şi acordarea de despăgubiri atâta timp cât exproprierea nu a fost iniţiată şi nu au fost parcurse etapele prevăzute de procedura administrativă. Această critică, ce se poate încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată.
În realitate, faţă de cadrul legal în care pricina a fost soluţionată, respectiv dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 255/2010, instanţa a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, deoarece din actele şi lucrările dosarului rezultă că nu s-au demarat procedurile administrative privind exproprierea, prevăzute de aceste acte normative, iar terenul nu este ocupat în fapt de lucrări de utilitate publică.
Aşa fiind, în mod corect s-a reţinut de instanţa de fond şi de instanţa de apel că, faţă de situaţia de fapt stabilită în speţă, cele două legi nu dau în competenţa instanţei să dispună expropriatorului să adopte o hotărâre de expropriere. Competenţa instanţei este doar de a verifica dacă sunt întrunite cerinţele legale privind exproprierea şi de a se pronunţa cu privire la hotărârea prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirii pentru expropriere.
Împrejurarea că terenul proprietatea reclamantului este prins într-un Plan Urbanistic Zonal, de natură a determina anumite restricţii în exercitarea dreptului de proprietate, nu justifică pretenţia reclamantului de a se dispune exproprierea în temeiul Legii nr. 33/1994 şi a Legii nr. 255/2010.
Vocaţia reclamantului de a beneficia de despăgubiri se va naşte în condiţiile respectării formelor şi procedurilor stabilite de Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 255/2010 şi când exproprierea se va produce efectiv.
Recurentul mai susţine că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la critica vizând hotărârea sentinţei instanţei de fond care a reţinut că hotărârea Consiliului Local D. din 27 mai 2004 putea fi atacată în contencios administrativ, deoarece, arată reclamantul, nu avea calitatea de proprietar, această calitate fiind dobândită în anul 2005.
Critica nu poate fi primită. Sub un prim aspect se reţine că instanţa nu a ignorat împrejurarea că reclamantul a dobândit calitatea de proprietar în anul 2005, dar acest lucru nu schimbă datele speţei, aşa încât şi sub acest aspect atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au pronunţat hotărâri cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale.
Nu poate fi reţinută critica prin care se susţine că hotărârea instanţei de apel a omis să se pronunţe asupra motivului de apel prin care se critica sentinţa deoarece instanţa de fond în mod greşit a reţinut că reclamantul a renunţat la schimbul de terenuri, făcând referire la adresa primăriei din 23 aprilie 2009. Această critică urmează a fi înlăturată, având în vedere petitul cererii de chemare în judecată, care vizează exproprierea, măsură ce nu poate fi determinată de eventualele înţelegeri anterioare privind schimbul de terenuri.
Recurentul-reclamant mai arată că împrejurarea ca terenul proprietatea sa, fiind cuprins într-un Plan Urbanistic Zonal, îi încalcă dreptul de proprietate. Reclamantul nu îşi poate exercita dreptul de proprietate (nu poate împrejmui terenul, nu primeşte certificat de urbamsm) fiind lipsit şi de despăgubirea prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 33/1994, împrejurare ce nu a fost avută în vedere de instanţa de apel, în mod greşit instanţele au reţinut că terenul este arabil.
Aceste critici urmează a fi înlăturate, instanţa de apel reţinând corect, în baza materialului probator faptul că terenul este în proprietatea reclamantului, iar faptul că acesta este prins într-un Plan Urbanistic Zonal nu generează automat dreptul său la despăgubiri.
Se susţine că instanţa a aplicat greşit legile exproprierii, respectiv art. 4 şi art. 8 din Legea nr. 33/1994 raportat la împrejurarea că părţile s-au înţeles cu privire la un schimb de terenuri, care nu a mai avut loc datorită atitudinii culpabile a pârâtei Comuna D. Primăria comunei D. a omis să înscrie în cartea funciară şi în certificatul de atestare fiscală din anul 2005 pentru vânzarea terenului faptul că acesta face parte din planul urbanistic zonal.
Faţă de textele de lege invocate criticile nu pot fi primite, deoarece exproprierea încă nu s-a produs, terenul fiind doar prins într-un Plan Urbanistic Zonal, ceea ce nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 4 şi art. 8 din Legea nr. 33/1994. Nici împrejurarea că Primăria comunei D. a omis să înscrie în cartea funciară şi în certificatul de atestare fiscală din anul 2005 pentru vânzarea terenului faptul că acesta face parte din Planul Urbanistic Zonal nu atrage incidenţa dispoziţiilor legale care reglementează exproprierea.
Faptul că reclamantul a achiziţionat o suprafaţă de teren fără a avea cunoştinţă de eventualele restricţii ale dreptului de proprietate nu justifică incidenţa normelor legale care reglementează exproprierea, ci, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile legale, o eventuală desocotire în raport cu înstrăinătorul bunului.
Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Ia Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi practica instanţei europene în această materie nu sunt aplicabile în speţă, nefiind vorba despre o expropriere de fapt, aşa cum pretinde recurentul.
În fine, recurentul-reclamant mai susţine că greşit s-a reţinut că acordarea de despăgubiri ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză.
Această critică nu poate fi primită, căci procedurile prevăzute de Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 255/2010 privind exproprierea nu s-au demarat şi, faţă de această susţinere, se reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii.
Criticile referitoare la neexaminarea de către instanţa de apel a probelor administrate nu poate fi analizată de instanţa de recurs, netemeinicia hotărârii sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt neputând face obiectul controlului judiciar în recurs, faţă de structura acestei căi extraordinare de atac.
Pentru considerentele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul T.P.G., împotriva deciziei nr. 138/A din 16 octombrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1552/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1554/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
