ICCJ. Decizia nr. 1708/2013. Civil. Reziliere contract. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1708/2013
Dosar nr. 5356/1/2012
Şedinţa publică de la 18 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată sub nr. 6522/118/2009, pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia maritimă şi fluvială, reclamanta C.N. A.P.M. SA a chemat în judecată pe pârâta SC I.C.S. SRL solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să constate intervenirea rezilierii contractului de concesiune nr. x/2000 şi să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de 48.840 USD reprezentând redevenţă, 4.500 USD reprezentând penalităţi şi de 12.210 USD cu titlu de despăgubiri, dar şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 50/MF/2010 Tribunalul Constanţa a admis, în parte, acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumelor de 48.840 USD, cu titlu de redevenţă, pentru perioada 7 septembrie 2008 - 6 septembrie 2009 şi de 4.500 USD, reprezentând penalităţi de întârziere; au fost respinse ca nefondate celelalte capete de cerere.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, în sensul că obligaţia de renegociere a preţului concesiunii nu a fost asumată de reclamantă prin contractul de concesiune nr. x/2000, ci este reglementată prin actele normative menţionate de pârâtă, care, de altfel, nici nu instituie o obligaţie de renegociere în sarcina administraţiei, ci lasă la latitudinea părţilor oportunitatea unei asemenea negocieri.
S-a reţinut că excepţia de neexecutare a contractului de concesiune invocată de pârâtă este neîntemeiată, iar în această situaţie, reclamanta este îndreptăţită să solicite şi să obţină de la pârâtă executarea preţului concesiunii.
A statuat prima instanţă că, întrucât, părţile au înserat în contractul de concesiune nr. x/2000 un pact comisoriu de gradul întâi, ce nu face decât să reproducă prevederile art. 1021 C. civ., instanţa era cea care ar fi trebuit să facă aplicarea regulilor prevăzute pentru rezilierea judiciară şi să pronunţe sancţiunea rezilierii contractului, reclamanta nefiind îndreptăţită, potrivit clauzelor contractuale, să considere contractul desfiinţat, de drept, la expirarea termenului de executare.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel ambele părţi.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 1/MF din 17 ianuarie 2011, a respins ca nefondate apelurile formulate reţinând, în esenţă, următoarele:
În cauză nu se poate vorbi despre o poziţie concordantă a ambelor părţi contractante în privinţa stipulării unui pact comisoriu de gradul II, în contract.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu se poate vorbi despre faptul că ansamblul dispoziţiilor art. 11.3 din contract reprezintă expresia unui pact comisoriu ce ar face inutilă intervenţia instanţei de judecată, prima instanţă reţinând, judicios, că era necesară intervenţia judecătorului pentru a se stabili dacă se impune aplicarea sau nu a unei sancţiuni radicale, cum este aceea a rezilierii unui contract. Aceasta pentru că, din interpretarea gramaticală, dar şi sistematică a dispoziţiilor contractuale (art. 11.3, 11.4 şi 11.5) nu reiese că voinţa fermă a părţilor ar fi fost ca, în caz de neexecutare a oricăror obligaţii, de către oricare dintre părţi, contractul s-ar considera desfiinţat sau rezolvit de plin drept.
Chiar dacă, de principiu, enumerarea în contract a faptelor considerate ca fiind nerespectare a contractului, imprimă pactului comisoriu un efect mai puternic, totuşi, concluzia primei instanţe este corectă, întrucât rolul judecătorului nu poate fi înlăturat în cauză, cu atât mai mult cu cât obiectul contractului a fost concesionarea unei suprafeţe de teren amplasate în zona liberă B., în scopul desfăşurării unor activităţi specifice unei zone libere, iar concesionarul, pârâtul în speţă, reclamă dezechilibrul financiar creat de abrogarea facilităţii existente la încheierea contractului de concesiune.
Ca atare, a fost respins apelul reclamantei.
Referitor la apelul pârâtei s-a reţinut că acesta este neîntemeiat, întrucât, potrivit contractului părţilor, durata concesiunii a fost stabilită la 50 de ani, începând cu 20 noiembrie 2000, iar obligaţia de plată a redevenţei anuale, de 13.681 USD/an, în tranşe trimestriale egale, incumba pârâtei, căreia i-a fost asigurată folosinţa bunului concesionat - reprezentând teren de 4.560,34 mp, situat în zona liberă B.
Nu s-au confirmat susţinerile apelantei-pârâte conform cu care, din ansamblul dispoziţiilor contractului pârâţilor, reiese că această convenţie a încetat începând cu a 31-a zi după executarea garanţiei de bună execuţie, sau că imposibilitatea achitării redevenţelor conduce la limitarea debitului în raport de cuantumul garanţiei de bună execuţie.
Nici critica privind încetarea contractului cel mai târziu la 19 martie 2008 nu a fost primită, faţă de considerentele în drept expuse de instanţa de apel asupra modalităţilor de soluţionare de către prima instanţa a capătului de cerere privind constatarea rezilierii contractului de concesiune.
Ca neîntemeiate au fost considerate şi acele critici aduse de apelanta-pârâtă hotărârii primei instanţe sub aspectul modalităţii de interpretare şi aplicare a clauzei penale stipulate în art. 7.1, 7.2 şi 7.3 din contractul părţilor. Astfel, potrivit voinţei părţilor, întârzierea la plata redevenţei, din partea concesionarului, îl obligă pe acesta la plata de penalităţi de întârziere. Nu reiese, însă, din interpretarea clauzelor contractuale că eventualul debit (calculat în cauză pe o perioadă mai mare de un an), ivit ca urmare a achitării cu întârziere a redevenţei va fi limitat la nivelul garantei de bună execuţie.
Dispoziţiile art. 7.3 din contract trebuie interpretate coroborat cu dispoziţiile art. 5 şi 6 din contract, ce se referă la plata anuală a redevenţei, reieşind că aceste dispoziţii reglementează situaţia limitării redevenţei restante şi a penalităţilor aferente la valoarea garanţiei de bună execuţie, dar pe parcursul fiecărui an în care obligaţia de plată devenea scadentă.
Nici critica potrivit cu care reclamanta nu mai putea solicita plata redevenţelor după data notificării rezilierii nu a fost primită de către instanţa de apel, atâta vreme cât s-a reţinut că rezilierea nu a operat de plin drept, fiind necesară intervenţia instanţei de judecată.
Cum această intervenţie nu a fost solicitată, contractul părţilor este în vigoare, producând efecte pe deplin, astfel încât reclamanta putea emite pretenţii în baza facturilor emise după notificarea rezilierii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 3303 din 26 octombrie 2011, a admis recursul formulat de către C.N. A.P.M. SA, a modificat, în parte, hotărârea recurată, în sensul admiterii apelului reclamantei C.N. A.P.M. SA Constanţa şi anulării deciziei instanţei de apel şi trimiterii cauzei la Curtea de Apel Constanţa pentru evocarea fondului privind capetele de cerere referitoare la rezilierea contractului de concesiune nr. x/2000 şi despăgubiri.
Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei apelate. Recursul formulat de SC I.C.S. SRL a fost respins ca nefondat.
A reţinut, în esenţă, instanţa de recurs următoarele:
Recurenta-pârâtă a făcut o interpretare trunchiată a prevederilor contractului de concesiune, fără a avea în vedere şi faptul că, potrivit art. 4 2 8. din contract, şi-a asumat obligaţia de a plăti redevenţele în sumă şi la termenele prevăzute la clauzele 5.3, 6.1, şi 6.2. din contractul de concesiune.
Art. 7.3. din contractul de concesiune este înserat în capitolul VII al contractului, care reglementează răspunderea contractuală a concesionarului, modul de calcul al penalităţilor şi are rolul de a stabili faptul că nu se pot calcula penalităţi care să depăşească valoarea garanţiei.
În condiţiile în care concesionarul nu şi-a reîntregit scrisoarea de garanţie, nu se poate vorbi de o limitare a obligaţiilor de plată ce revin acestuia, potrivit prevederilor capitolului 7, la care art. 8.2. face trimitere expresă.
Pentru aceste considerente, soluţia primei instanţe şi a celei de apel, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea concesionarului la plata sumelor datorate cu titlu de redevenţă, a fost una întemeiată.
A statuat instanţa de recurs că părţile au avut de la bun început intenţia reglementării unui pact comisoriu de grad II; că pârâta nu a contestat faptul că prin art. II alin. (3) lit. a) din contractul de concesiune se reglementează un pact comisoriu de grad II, aceasta fiind voinţa reală a părţilor la încheierea contractului de concesiune; prima instanţă a calificat, în mod greşit, pactul comisoriu ca fiind unul de gradul I, din moment ce nu a înţeles să ia în considerare voinţa reală şi declarată a părţilor, exprimată la semnarea contractului de concesiune şi pe parcursul judecării cauzei.
S-a reţinut de către instanţa de recurs că, nefiind vorba în speţă de un pact comisoriu de grad IV, ci de un pact comisoriu de grad II, este evident că rezilierea operează de la formularea cererii de chemare în judecată, din moment ce rezilierea poate fi constatată ca fiind intervenită, în legătură cu contractul de concesiune, numai de instanţa de judecată; că articolul invocat de recurenta-pârâtă (7.3.) din contract nu reprezintă o limitare a cuantumului obligaţiilor de plată aflate în sarcina concesionarului, scopul acestei prevederi fiind acela de a reglementa mecanismul de calcul al penalităţilor agreat de părţi.
Prin Decizia nr. 4/MF din 20 aprilie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelurile formulate de reclamantă şi de pârâtă, împotriva Sentinţei civile nr. 50/MF/2010 a Tribunalului Constanţa, a schimbat, în parte» sentinţa apelată, a admis cererea reclamantei şi a constatat intervenită rezilierea contractului de concesiune nr. 101/2000, începând cu data de 19 aprilie 2008, a menţinut dispoziţiile sentinţei în ce priveşte soluţionarea capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în sumă de 12.210 DOLARI S.U.A.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel, în rejudecare după casare cu trimitere, a reţinut următoarele:
În ce priveşte criticile referitoare la gradul pactului comisoriu inserat în contract instanţa de apel a reţinut, faţă de modul de dezlegare a acestei probleme, realizat de către instanţa de recurs, că în cauză părţile au statuat în cuprinsul contractului un pact comisoriu de gradul II.
Critica privind modul de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect constatarea intervenirii rezilierii contractului de concesiune a fost găsită întemeiată.
Conform prevederilor art. 11.3 din contractul de concesiune nr. x/2000: "Concedentul are dreptul de a rezilia unilateral prezentul contract, înainte de expirarea perioadei de concesionare, cu condiţia notificării concesionarului în scris cu 30 (treizeci) zile înainte, în cel puţin una din următoarele situaţii:
a) Când redevenţa datorată şi penalităţile calculate pentru întârziere sunt la nivelul garanţiei de bună execuţie contractuală şi când dovada reîntregirii garanţiei conform clauzei 8.6, nu este făcută la termenul stipulat".
În ceea ce priveşte procedura de reziliere convenţională s-a reţinut că, în cauză, contractul reglementează obligaţia concedentei de a asigura concesionarului folosinţa liniştită a spaţiului, ulterior predării acestuia în schimbul plăţii redevenţei.
C.N. A.P.M. SA, în calitate de concedent, şi-a respectat obligaţi de a asigura concesionarului liniştita folosinţă a bunului ce face obiectul concesiunii.
Concesionarul nu şi-a respectat obligaţia corelativă, prevăzută în contract, de plată a redevenţei. În acest sens, contractul reglementează obligaţia de plată a redevenţei după cum urmează:
- Art. 4.2.4. din contractul de concesiune nr. x/2000, reglementează obligaţia concesionarului de plată a redevenţelor în suma şi la termenele prevăzute în clauzele 8.1. şi 8.2
Art. 4.2.8. din contractul de concesiune nr. x/2000: "Concesionarul are obligaţia să plătească redevenţele în suma şi la termenele prevăzute la clauzele 5.3., 6.1. şi 6.2."
Art. 5.3. din contractul de concesiune nr. x/2000: Redevenţa se datorează începând cu data intrării în vigoare a contractului."
Art. 6.1. din contractul de concesiune nr. x/2000, părţile convin ca "redevenţa să se achite în tranşe egale trimestriale".
Art. 6.2. din contractul de concesiune nr. x/2000: "Factura se emite în primele 5 zile ale fiecărui trimestru de concesiune. Plata facturii se face în baza facturii emise de concedent, în termenul de scadenţă înscris pe factură de către acesta."
Concesionarul nu şi-a respectat obligaţia de plată a redevenţelor datorate conform convenţiei părţilor, încălcând astfel prevederile art. 4.2.4. din contract, conform cărora avea obligaţia de a plăti redevenţele în suma şi la termenele prevăzute la clauza 6.2. din acelaşi contract.
Concesionarul nu a achitat facturile emise, deşi acestea aveau inserată data scadenţei şi au fost primite de către concedent. În dovedirea celor afirmate mai sus s-a anexat la dosarul cauzei copie a facturilor emise de C.N. A.P.M. SA şi confirmările de primire aferente.
De asemenea, concesionarul nu şi-a îndeplinit nici obligaţia de constituire a garanţiei de bună execuţie contractuală prevăzută de Capitolul 8 din contractul de concesiune nr. x/2000.
S-a reţinut că pârâta nu dispune de resurse financiare pentru executarea obligaţiilor de plată asumate prin contractul de concesiune, ea nedesfăşurând activităţi comerciale din anul 2002, situaţie ce o pune în imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţiilor asumate prin contractul de concesiune.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la despăgubiri, instanţa de apel a reţinut că acesta nu este întemeiat.
Potrivit susţinerilor din cererea de chemare în judecată şi având în vedere şi precizările, dar şi concluziile scrise, depuse în calea de atac a apelului, capătul de cerere privind plata de despăgubiri are ca temei juridic răspunderea civilă delictuală, respectiv disp. art. 998 şi 999 C. civ., iar suma solicitată se compune din echivalentul a trei redevenţe trimestriale ce ar fi fost încasate dacă contractul ar fi fost în vigoare.
Instanţa de apel a reţinut că, faţă de solicitarea apelantei-reclamante privind obligarea la plata de despăgubiri, în raport de temeiul juridic invocat, reclamanta este cea care trebuia să facă dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor pentru a opera acest tip de răspundere: prejudiciu, faptă ilicită, existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, vinovăţia celui ce a cauzat prejudiciul.
În ce priveşte fapta ilicită şi vinovăţia, s-a reţinut că în cauză nu se poate vorbi despre o asemenea faptă, în contextul în care, în lipsa existenţei efective a unui regim de zonă liberă aplicabil terenului concesionat, despăgubirea solicitată, raportată la nivelul redevenţei pe care trebuia să o achite apelanta pârâtă, este departe de ceea ce s-ar fi putut, în mod real, percepe de către reclamantă în anul 2008 sau 2009, avându-se în vedere şi faptul, agreat chiar de reclamantă, potrivit cu care pârâta nu a desfăşurat nicio activitate comercială în regim de zonă liberă, activitate de natură a crea premisele necesare pentru pârâtă de executare a contraprestaţiei la care s-a obligat, respectiv plata de redevenţe.
În ceea ce priveşte condiţia prejudiciului s-a reţinut că acesta trebui să fie cert, efectiv şi dovedit, iar reclamanta nu a administrat probe în acest sens.
Instanţa de apel a reţinut că despăgubirile solicitate sunt nedovedite şi stabilite, în mod aleatoriu, la nivelul a trei redevenţe lunare, în cuantumul plătit de intimata-pârâtă, conform contractului reziliat.
Reclamanta trebuia să probeze care era nivelul redevenţelor percepute în mod obişnuit pentru terenuri în acea zonă, în baza unor contracte încheiate în anii 2008 - 2009, iar această dovada nu a fost făcută.
Prin încheierea din 2 iulie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 4/MF/2012, în sensul că data de la care s-a constatat că a intervenită sancţiunea rezilierii este data de 29 iunie 2009 şi nu data de 19 aprilie 2008.
Împotriva acestei decizii a formulai recurs reclamanta C.N. A.P.M. SA, Constanţa, aducându-i următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale, în legătură cu capătul de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor de 12.210 DOLARI S.U.A., respectiv a dispoziţiilor art. 998 şi urm. C. civ.
Astfel, instanţa de apel nu a luat în considerare mai multe aspecte esenţiale ale apărărilor formulate în legătură cu cererea privind despăgubirile.
În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că pârâta a ocupat în continuare spaţiul ce face obiectul contractului de cesiune, nepredând terenul către reclamantă, ca atare pârâta datorând despăgubiri echivalente cu nivelul redevenţei convenite anterior, preţurile de închiriere din zonă fiind cu mult mai mari decât redevenţa convenită prin contractul de concesiune.
Recurenta a mai arătat că fapta ilicită a pârâtei a constat în ocuparea fără drept a unui teren pentru care procedura rezilierii contractului fusese declanşată.
În speţă, odată cu formularea cererii de chemare în judecată, având la bază notificarea de reziliere, reclamanta-recurentă a optat pentru rezilierea contractului şi nu pentru continuarea acestuia, astfel încât rezilierea operează de la data formulării cererii de chemare în judecată, care coincide cu data stopării facturării.
Prin urmare, este greşită reţinerea instanţei de apel, în sensul că fapta ilicită nu există, această faptă ilicită constând în ocuparea, fără drept a terenului.
A mai susţinut recurenta-reclamantă că vinovăţia pârâtei este una evidentă, aceasta refuzând să plătească redevenţa dar şi să constituie garanţia la care este obligată.
Odată constatat faptul că a intervenit rezilierea contractului de concesiune nr. x/2000, pârâta se află în culpă pe planul răspunderii delictuale, continuând ocuparea terenului respectiv, deşi nu l-a exploatat.
De asemenea, a mai susţinut recurenta, prejudiciul suferit a fost dovedit, şi constă în suma care i s-ar fi cuvenit reclamantei dacă respectivul contract de concesiune nu ar fi fost reziliat din culpa exclusivă a pârâtei, acest prejudiciu fiind calculat la suma de 12.210 USD echivalentul a trei redevenţe calculate de la data încetării facturării, respectiv a manifestării definitive de voinţă pentru rezilierea contractului şi nu pentru executarea sa.
S-a mai precizat de către recurentă că plata folosinţei terenului, după rezilierea contractului, a fost întemeiată pe răspunderea delictuală civilă, şi nu pe cea contractuală, dar în aceleaşi condiţii de preţ şi utilizare.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că, instanţa de apel nu i-a acordat cheltuielile de judecată, constând în taxa de timbru, în cuantum de 1.046,96 RON, considerând că partea căzută în pretenţii este pârâta.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 3303/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în ciclu procesual anterior, s-a dispus anularea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în ce priveşte capetele de cerere privind rezilierea contractului de concesiune şi plata despăgubirilor întemeiate pe răspunderea delictuală civilă.
Prin decizia instanţei recurate, s-a constatat intervenită rezilierea contractului de concesiune începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 29 iunie 2009.
În ce priveşte cererea de despăgubiri, întemeiată pe răspunderea delictuală civilă, s-a reţinut de către instanţa de apel, că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale civile, sub mai multe aspecte.
S-a reţinut că nu există faptă ilicită şi vinovăţie, cât timp terenul concesionat nu avea, în mod efectiv, regimul juridic al unei zone libere, motiv pentru care pârâta nici nu l-a exploatat, în acest sens.
Recurenta-reclamantă nu a adus nicio critică acestor considerente ale instanţei de apel, afirmând doar că fapta ilicită ar fi constat doar în ocuparea propriu-zisă a terenului respectiv, chiar şi după data introducerii cererii de chemare în judecată, însă nu a combătut, sub nicio formă, susţinerea instanţei de apel, că fapta ilicită şi vinovăţia trebuiau raportate la existenţa, efectivă, a regimului de zonă liberă, astfel încât aceasta critică nu poate fi reţinută, urmând a fi respinsă.
Recurenta-reclamantă face confuzie în ce priveşte vinovăţia pârâtei, raportat la neplata redevenţei şi la neconstituirea garanţiei la care aceasta era obligată, aceste fapte fiind reţinute ca motive pentru rezilierea contractului de concesiune, (deci pentru răspundere contractuală) neputând fi reţinute ca dovadă a vinovăţiei pentru răspunderea delictuală.
Mai mult, chiar reclamanta-recurentă recunoaşte că pârâta nu a mai exploatat acel teren, dar făcând acest lucru pentru a demonstra vinovăţia pârâtei, neţinând seama de faptul că aceasta nu a folosit terenul respectiv tocmai pentru că nu avea un regim de zonă liberă şi că din punctul de vedere al pârâtei nu se justifica plata unor redevenţe.
Susţinerile recurentei în ce priveşte întinderea prejudiciului reprezintă simple afirmaţii, acestea nefiind susţinute de niciun mijloc de probă, aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel.
Mai mult, aceste critici vizează netemeinicia deciziei recurate, or, în calea de atac a recursului, instanţa de recurs nu poate analiza decât nelegalitatea deciziei recurate, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
În ce priveşte critica privind neacordarea cheltuielilor de judecată în apel, aceasta nu poate fi reţinută, deoarece au fost admise, prin decizia recurată, ambele apeluri, nefiind respins apelul formulat de pârâtă, astfel cum a susţinut recurenta-reclamantă.
Mai mult apelul reclamantei în ce priveşte despăgubirile întemeiate pe răspunderea delictuală civilă a fost respins, iar dispoziţia privind constatarea rezilierii contractului de concesiune urmează să rămână irevocabilă abia după pronunţarea prezentei decizii, astfel încât, în mod corect, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestor cheltuieli, cu atât mai mult cu cât reclamanta avea la îndemână şi procedura prevăzută de art. 2812 C. proc. civ.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta C.N. A.P.M. SA Constanţa împotriva Deciziei civile nr. 4/MF din 20 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 6522/118/2009, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 18 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1653/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1898/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
