ICCJ. Decizia nr. 1623/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1623/2014
Dosar nr. 45558/3/2009
Şedinţa publică de la 28 mai 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 17 noiembrie 2009 reclamantul B.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând, în principal, ca acesta să fie obligat la acordarea unei despăgubiri efective în sumă de 24.786,5 euro, transformaţi în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii efective, pentru cele 90.000 acţiuni deţinute, care să fie plătite în termen de 14 zile lucrătoare de la rămânerea ca executorie a hotărârii; să se ia act de intenţia sa de a transfera acţiunile la Fondul Proprietatea în locul sumei de bani menţionate; să fie obligat pârâtul la plata dobânzii legale aplicată la suma menţionată, începând cu data depunerii acţiunii şi până la data achitării către el a despăgubirii; să fie obligat pârâtul la daune interese cominatorii de 200 RON/zi de întârziere, începând cu a 15-a zi lucrătoare de la pronunţarea hotărârii şi până la data achitării sumei solicitate, precum şi la amendă civilă de 250 RON/zi de întârziere începând cu a 15-a zi lucrătoare de la pronunţarea hotărârii şi până la data achitării sumei solicitate. În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la acordarea de bani în locul celor 90.000 acţiuni la Fondul Proprietatea, respectiv obligarea la plata sumei de 90.000 RON, în termen de 14 zile lucrătoare de la rămânerea ca executorie a hotărârii, menţinând capetele de cerere privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, a daunelor interese cominatorii şi a amenzilor civile.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, art. 44 din Constituţie, art. 480 C. civ., art. I din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 68 din 25 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 24.782 euro echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente de la data formulării acţiunii şi până la data achitării efective a sumei menţionate, s-a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor 3 şi 4 din acţiune şi au fost respinse aceste cereri ca inadmisibile.
În motivarea acestei hotărâri, tribunalul a reţinut următoarele considerente:
Prin decizia civilă nr. 286 A din 22 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1222 din 9 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei apelate şi modificarea valorii echivalente a terenului în suprafaţă reală de 253,70 mp situat în Călăraşi, str. G.G.D., stabilită la art. 1 din dispoziţia din 13 ianuarie 2005 şi datorată reclamantului, la suma de 76.500.000 ROL, echivalentul a 50.676 euro.
În baza acestei hotărâri judecătoreşti a fost emisă decizia din 2 iunie 2008 a Autorităţii Naţionale de Restituire a Proprietăţilor, emiţându-i-se titlu de conversie în cuantum de 90.000 RON, reprezentând un număr total de 90.000 acţiuni, la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acţiune, deşi titlul de despăgubire emis de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, prin decizia din 17 aprilie 2008, era de 184 040,03 RON.
La solicitarea tribunalului, reclamantul a precizat că, pentru restul sumei de bani încearcă soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului.
Deşi s-a emis titlul de conversie pentru suma de 90.000 RON, reprezentând un număr de 90.000 acţiuni la Fondul Proprietatea, reclamantul pretinde că aceasta nu reprezintă o despăgubire efectivă, solicitând obligarea pârâtului Statul Român la despăgubirea sa prin plata sumei de bani efective, stabilită de altfel prin hotărâre judecătorească.
Cu privire la problema dacă acţiunile la Fondul Proprietatea reprezintă sau nu o despăgubire efectivă, tribunalul a reţinut că, în jurisprudenţa sa, C.E.D.O. s-a pronunţat în numeroase situaţii cu privire la această problemă.
Tribunalul a reţinut că emiterea unui titlu de conversie în anul 2008, după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care s-a stabilit dreptul reclamantului la despăgubire în baza Legii nr. 10/2001, fără ca acest titlu să devină o despăgubire efectivă nici până la data formulării prezentei acţiuni, determină temeinicia acţiunii formulate, singura soluţie pentru despăgubirea efectivă a reclamantului fiind admiterea acţiunii şi obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata directă a sumei de bani cuvenită reclamantului.
Cu privire la cuantumul sumei, tribunalul a avut în vedere faptul că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri în cuantum total de 50.676 euro, fiind emis titlu de despăgubire pentru suma de 184.040,03 RON.
Întrucât titlul de conversie pentru care reclamantul solicită acordarea de despăgubiri efective priveşte suma de 90.000 RON, tribunalul a constatat că despăgubirea efectivă cuvenită reclamantului în baza acestui titlu de conversie este de 24.782 euro, echivalent RON la cursul Băncii Naţionale Române din ziua plăţii efective.
Tribunalul a luat act de transferul acţiunilor la Fondul Proprietatea stabilite în baza deciziei nr. 348 din 2 iunie 2008 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în locul sumei de bani ce face obiectul acestei hotărâri.
De asemenea, tribunalul a constatat întemeiat şi capătul 2 al cererii, în baza O.G. nr. 9/2000.
În ceea ce priveşte capetele de cerere 3 şi 4 din acţiune, având ca obiect obligarea pârâtului la daune cominatorii şi amenzi civile, tribunalul a reţinut întemeiată excepţia inadmisibilităţii acestora.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 300 A din 27 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins apelul declarat de pârât.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă, deoarece, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond prin decizia civilă nr. 286 din 22 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1222 din 9 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei apelate şi modificarea valorii echivalente a terenului în suprafaţă reală de 253,70 mp situat în Călăraşi str. G.G.D. stabilită la art. 1 din dispoziţia din 13 ianuarie 2005 şi datorată reclamantului, de la suma de 76.500.000 ROL la echivalentul în RON a 50.676 euro la executarea sentinţei. În baza acestei hotărâri judecătoreşti a fost eliberată decizia nr. 1348 din 2 iunie 2008 a Autorităţii Naţionale de Restituire a Proprietăţilor fiind emis titlul de conversie în cuantum de 90.000 RON, reprezentând un număr total de 90.000 de acţiuni la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acţiune. Prin această decizie s-a emis titlul de conversie în cuantum de doar 90.000 RON, deşi titlul de despăgubire emis de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor era emis prin decizia din 17 aprilie 2008, ca fiind în cuantum de 184.040,03 RON.
Acţiunile la Fondul Proprietatea nu reprezintă o despăgubire efectivă, astfel cum s-a stabilit în mod constant de către C.E.D.O. în cauza Faimblat. Nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire. În cauza Huber împotriva României, C.E.D.O. a remarcat de asemenea că Fondul Proprietatea nu funcţionează actual, într-o manieră susceptibilă de a atinge concesiunea efectivă a unei indemnizaţii. Emiterea unui titlu de conversie în anul 2008 după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care s-a stabilit dreptul reclamantului la despăgubire imprimă un caracter iluzoriu sumei stabilite, deoarece despăgubirea nu a fost efectivă nici până în prezent.
În aceste condiţii, acţiunea reclamantului este fondată şi a fost corect admisă, urmând ca statul să fie obligat la plata sumei stabilite de instanţa de fond. Astfel cum s-a menţionat în cauza Faimblat împotriva României, statul este cel care trebuie să ia măsuri pentru înlătura obstacolele care împiedică executarea cu celeritate a deciziilor definitive date de autorităţile administrative sau judecătoreşti, astfel încât, să se obţină fie restituirea în natură a bunurilor de către foştii proprietari, fie o despăgubire rapidă şi adecvată pentru prejudiciul suferit. În baza art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Statul Român trebuie să identifice şi să rezolve într-un termen rezonabil problemele sistemice pentru a asigura eficienţa normelor legale şi a unor remedii adecvate a oricăror încălcări ale Convenţiei. Având în vedere că Statul Român este reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, această parte are calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a formulat următoarele critici:
În mod greşit instanţele de fond au apreciat că Statul Român are calitate procesuală pasivă, menţinând în sarcina acestuia obligaţia de plată a despăgubirilor către reclamant, cu atât mai mult cu cât a intervenit transferul acţiunilor deţinute de reclamant la Fondul Proprietatea.
Singura instituţie ce poate fi obligată la plata despăgubirilor este cea care a emis decizia, respectiv Fondul Proprietatea, reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond, respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la 10 iunie 2010.
La termenul din 12 noiembrie 2012, urmare decesului intimatului-reclamant B.G., Înalta Curte a dispus introducerea în cauză a moştenitoarei acestuia, S.A.I., în calitate de intimată-reclamantă.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a motivului de ordine publică privind incidenţa, în speţă, a deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pus în discuţie din oficiu la termenul de dezbateri din 18 noiembrie 2013, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin acţiunea cu care a învestit instanţa, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin recursul exercitat în cauză, pârâtul contestă decizia instanţei de apel în ce priveşte calitatea sa procesuală pasivă, respectiv obligarea la plata despăgubirilor către reclamant.
În realitate, problema de drept care se pune în speţă, aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Această decizie a fost publicată în M. Of. al României nr. 120/17.02.2012, fiind aşadar aplicabilă în cauză şi obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi ale art. 13 din Convenţie, sunt inadmisibile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, în considerentele deciziei în interesul legii, că primirea unei astfel de acţiuni, în contextul existenţei unei proceduri speciale de valorificare a măsurilor reparatorii în echivalent propuse prin dispoziţia emisă conform Legii nr. 10/2001, încalcă principiul „specialia generalibus derogant”.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reţinut că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Păduraru împotriva României).
În condiţiile în care Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Or, în această materie, a arătat instanţa supremă, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa, în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Nici durata îndelungată a procedurii administrative finalizate cu emiterea dispoziţiei cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale nu justifică suprimarea etapei următoare prevăzute de legea specială, și anume etapa procedurii execuționale a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, deopotrivă obligatorie pentru persoanele îndreptățite.
Şi în cazul în care imposibilitatea valorificării, până în prezent, a dispoziţiei privind măsurile reparatorii propuse pentru imobilul în litigiu ar fi cauzată de refuzul nejustificat al instituţiilor implicate în procedura Legii nr. 247/2005, de a-şi îndeplini obligaţiile stabilite de lege în sarcina lor, reclamantul nu ar avea deschisă calea acţiunii de faţă pentru argumentele deja arătate, întrucât decizia în interesul legii nu distinge în ceea ce priveşte soluţia de inadmisibilitate a acţiunii, în raport de cauzele care declanşează ineficienţa procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005. Soluţia este aceeaşi indiferent de motivele concrete ale neîncasării despăgubirilor în procedura legii speciale, pe care reclamantul trebuie să o urmeze până la obţinerea acestor despăgubiri.
De asemenea, împrejurarea că, prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446/1.07.2010, a fost suspendată emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prezintă relevanţă, deoarece, decizia în interesul legii nr. 27/2011 a fost pronunţată ulterior acestei ordonanţe, deci, în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte a avut în vedere, implicit sau explicit, ansamblul actelor normative adoptate până la pronunţare (inclusiv O.U.G. nr. 62/2010) şi, cum s-a arătat deja, este obligatorie pentru instanţe, în condiţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., având aceeaşi forţă juridică, cu cea a unei legi.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul de acces la justiţie, astfel cum s-a statuat şi în decizia în interesul legii nr. 27/2011, nu se poate reţine că, prin imposibilitatea acţionării directe a statului pentru despăgubiri, s-ar ajunge la nerespectarea dreptului în discuţie, de vreme ce reclamantul are procedura legii speciale (Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005) pentru valorificarea măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate, inclusiv căi de atac prevăzute de lege, în urma exercitării cărora instanţele de judecată învestite cu acestea au competenţa şi obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia soluţiilor pronunţate de organele administrative implicate în aceste proceduri.
Faţă de considerentele expuse şi, în raport de decizia în interesul legii nr. 27/2011, incidentă în speţă, acţiunea directă a reclamantului, de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu este inadmisibilă.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este nelegală, astfel că va admite recursul, va modifica decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 68 din 25 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o va schimba, în sensul că va respinge în totalitate acţiunea, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 300 A din 27 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei nr. 68 din 25 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă sentinţa, în sensul că respinge în totalitate acţiunea, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1620/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1635/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
