ICCJ. Decizia nr. 1898/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1898/2013
Dosar nr. 47335/3/2011
Şedinţa publică din 14 mai 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 31 martie 2010 sub nr. 8576/197/2010 pe rolul Judecătoriei Braşov, reclamanta SC I.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC V.B.L.R.I. SA, în baza art. 1073 C. civ., a solicitat obligarea acesteia la predarea cărţii de identitate a autoturismului T. ce a făcut obiectul contractului de leasing financiar nr. x/2005, precum şi a celorlalte înscrisuri necesare înscrierii în circulaţie a autoturismului iar, în caz de refuz, obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii de 500 RON/zi de întârziere până data executării obligaţiei de predare a înscrisurilor necesare înmatriculării autoturismului, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 9575 din 29 iulie 2010, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. 40983/299/2010.
Prin Sentinţa civilă nr. 5159 din 17 martie 2011, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a pronunţat în sensul admiterii excepţiei necompetenţei sale materiale şi declinării competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 159 pct. 2 raportat la art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., conform cărora necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad şi că, în speţă, competenţa revine tribunalului, ca instanţă ce judecă în primul grad de jurisdicţie procesele şi cererile în materie comercială cu obiect în valoare de peste 100.000 RON, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 10 iunie 2011 sub nr. 47335/3/2011 şi a fost soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 24504 din 13 decembrie 2011 în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii formulate de reclamanta SC I.C. SRL în contradictoriu cu pârâta SC V.B.L.R.I. SA.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că părţile în litigiu au încheiat contractul de leasing financiar din 21 septembrie 2005, cu o durată de 4 ani, în baza căruia reclamanta a devenit utilizatorul autoturismului marca T., urmând ca după achitarea ultimei rate, să dobândească proprietatea autoturismului.
Având în vedere că din probatoriul administrat a rezultat fără echivoc că reclamanta a achitat cu întârziere ultima rată şi că datorează penalităţi a căror plată nu a efectuat-o, tribunalul a apreciat acţiunea ca fiind neîntemeiată, reţinând că, potrivit art. 1 din O.G. nr. 51/1997 şi art. 9.1 şi 9.2 din condiţiile generale ale contractului de leasing, obligaţia de predare a cărţii de identitate a autoturismului se năştea în sarcina pârâtei la data la care reclamanta-utilizator, nu mai înregistra debite decurgând din contract şi ulterior operării transferului dreptului de proprietate asupra obiectului material al leasingului, condiţii neîndeplinite din culpa reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamantă SC I.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă, că deşi a achitat cu întârziere taxa vamală plătită de locatar la intrarea în ţară a autovehiculului, întrucât la data perfectării contractului nu i s-a adus la cunoştinţă această obligaţiei, precum şi ultimele rate, din cauza unor dificultăţi financiare, pentru aceste întârzieri, a plătit penalităţile prevăzute în contract.
Prin Decizia civilă nr. 310/2012 din 21 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, învestită cu soluţionarea căii de atac, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC I.C. SRL Braşov împotriva Sentinţei civile nr. 24504 din 13 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 47335/3/2011, în contradictoriu cu pârâta SC V.B.L.R.I. SA Bucureşti luând act că aceasta din urmă îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este temeinică şi legală, fiind rezultatul corectei aplicări a normelor legale incidente la situaţia de fapt stabilită prin interpretarea coroborată a probatoriului administrat, aspecte în considerarea cărora a înlăturat ca nefondate criticile formulate de reclamantă.
Împotriva Deciziei civile nr. 310/2012 din 21 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC I.C. SRL Săcele, criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul schimbării hotărârii primei instanţe cu consecinţa admiterii acţiunii introductive.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a susţinut că, în mod eronat, instanţele de fond au reţinut că factura din 5 februarie 2010, în valoare de 1.745,14 RON, emisă cu titlu de venituri facturare cheltuieli de recuperare SC M.S.S. SRL îşi are izvorul în contractul de leasing semnat între părţi.
În acest sens, a arătat că, în condiţiile în care ar fi analizat perioada cuprinsă între data emiterii şi cea a scadenţei facturilor coroborat cu plăţile efectuate, instanţele de fond ar fi putut constata că plăţile pe care le-a făcut în lunile decembrie 2009 şi ianuarie 2010 nu s-au datorat serviciilor prestate de SC M.S.S. SRL, şi neavând legătură cu împuternicirea de recuperare a debitelor pe care pârâta i-a dat-o acestei societăţi, aspecte în raport de care, apreciază ca fiind greşită motivarea instanţei de apel în sensul că împuternicirea acestei societăţi a fost necesară şi că plăţile efectuate de reclamantă s-au datorat demersurilor acestei societăţi.
A mai susţinut reclamanta că decizia atacată cuprinde motive contradictorii sub aspectul că, deşi instanţa a reţinut că plata sumei de 2.860,82 RON reprezentând: rata de leasing - 2.525.12 RON + taxele pentru cele trei somaţii (67.45 RON + 134.59 RON + 133,66 RON), s-a efectuat în data de 16 decembrie 2009, prin evidenţierea acestei sume în contul pârâtei, a apreciat totuşi, că la aceeaşi dată, erau necesare demersurile efectuate de SC M.S.S. SRL în vederea recuperării debitului, întrucât pârâta, neavând cunoştinţă despre plata facturii scadente la 5 octombrie 2009, era îndreptăţită la continuarea acestor demersuri şi pentru că, la acea dată, pe lângă suma datorată conform facturii menţionate, mai existau alte debite neachitate, respectiv taxe pentru înştiinţări de plată, penalităţi de întârziere.
În acelaşi sens, reclamanta a făcut o amplă expunere a unor argumente referitoare la stabilirea situaţiei de fapt, enumerând facturi, înştiinţări şi somaţii, având ca finalitate concluzia că nu datorează suma de 1.745,14 RON şi că aceasta nu derivă din contractul de leasing încheiat între părţi, în raport de care este îndreptăţită la a-i fi predate înscrisurile necesare înscrierii autoturismului în circulaţie.
Prealabil examinării motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligaţia prevăzută în sarcina părţii care exercită această cale de atac de a respecta dispoziţiile art. 3021 şi 304 C. proc. civ. Exigenţele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepţia actuală este cale extraordinară de atac şi în consecinţă, ca ultim grad de jurisdicţie nu îşi propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalităţii hotărârilor atacate în condiţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Faţă de aceste precizări, se constată că reclamanta, în memoriul de recurs, a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. fără să dezvoltate şi să structureze criticile formulate subsumat acestora.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept arătate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Semnificaţia sintagmei - motivarea hotărârii - rezidă în aceea că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, care au legătură directă cu aceasta şi care o susţin.
Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care rezultă atât temeinicia cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv.
Motivarea străină de natura pricinii se regăseşte într-o hotărâre, atunci când argumentele avute în vedere de instanţă în considerentele acesteia nu au legătură cu soluţia şi nu sunt de natură să o susţină.
Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.
Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, principiu a cărui nerespectare constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare.
De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.
A nu motiva o hotărâre şi a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei, în raport de care să poată exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanţa ierarhic superioară să poată cenzura legalitatea şi temeinicia acesteia.
Constituie motiv de casare nu numai inexistenţa motivării, dar şi insuficienţa ei.
În cauză, în ceea ce priveşte hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu se regăseşte niciuna dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor pentru ca hotărârea să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului.
Hotărârea atacată este judicios motivată, răspunzând tuturor criticilor formulate de apelantă, nu cuprinde motive contradictorii, considerentele acesteia fiind conforme cu dispozitivul, iar argumentele pentru care a admis calea ordinară de atac susţin întru totul soluţia pronunţată.
Referitor la critica privind pretinsa contrarietate dintre plăţile apreciate ca fiind efectuate la data de 16 decembrie 2009 şi alte debite existând la aceeaşi dată, Înalta Curte reţine că cele două elemente pretins contrarii nu vizează aspecte ireconciliabile şi ţin exclusiv de interpretarea probatoriilor, care nu poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs.
Totodată, Înalta Curte, înlătură critica vizând pretinsa omisiune a instanţei de apel de a analiza dacă factura din 5 februarie 2010, în valoare de 1.745,14 RON, emisă cu titlu de venituri facturare cheltuieli de recuperare SC M.S.S. SRL îşi are sau nu izvorul în contractul de leasing semnat între părţi, apreciind chestiunea ca irelevantă faţă de petitul cu care reclamanta a învestit instanţa de judecată, aceasta neformulând o cerere prin care să se constate achitate sumele la a căror plată s-a obligat prin contractul de leasing, critica vizând de asemenea, exclusiv interpretarea probatoriului.
Astfel, Înalta Curte reţine că criticile recurentei-reclamante nu corespund realităţii celor consemnate în considerentele deciziei atacate şi că în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a analizat judicios şi a răspuns argumentat tuturor cererilor formulate de părţile în litigiu, detaliind elementele pe care şi-a fundamentat raţionamentul în raport de care a pronunţat soluţia atacată.
Cum reclamanta nu a structurat criticile formulate subsumat motivelor de nelegalitate invocate, prevăzute la pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, reţine că din dezvoltarea acestora, nu a rezultat nicio critică care să poată fi încadrată în cazurile prevăzute la pct. 8 şi 9 ale normei indicate, având în vedere următoarele:
Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de reclamantă în memoriul de recurs depus la dosar, potrivit căruia recursul este admisibil atunci când, prin hotărârea atacată, instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia; Înalta Curte reţine că reclamanta nu a dezvoltat critici care să poată fi subsumate acestuia.
Altfel spus, acest motiv de recurs, sancţionează hotărârea prin care s-a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voinţa părţilor exprimată în actul dedus judecăţii, ori, în cauză reclamanta nu a susţinut că instanţa ar fi apreciat denaturat contractul de leasing şi nici vreuna dintre clauzele acestuia, astfel încât să fie necesară cenzura hotărârii atacate din perspectiva încălcării principiului pacta sunt servanda consacrat de textul legal menţionat.
Susţinerile reclamantei în sensul că ar fi evidentă greşita interpretare a actului dedus judecăţii prin reţinerea eronată a stării de fapt de către instanţele de fond, nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat, care se referă, aşa cum s-a arătat anterior, la interpretarea eronată a actului dedus judecăţii sau a clauzelor acestuia, nu a probelor funcţie de care s-a stabilit situaţia de fapt.
Având în vedere abrogarea pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., care permiteau verificarea hotărârii recurate sub aspectul corectei interpretări a probelor administrate, prin Legea nr. 219/2005 şi respectiv prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, Înalta Curte nu va analiza criticile formulate de reclamantă care vizează acest aspect, motivat de faptul că instanţa de recurs este ţinută să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greşită a legii.
Altfel spus, motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situaţie în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluţiei cu argumente din care să rezulte că, din conţinutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanţial, iar ultima vizează interpretarea eronată a unei norme juridice.
Pentru a fi în prezenţa celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanţial - trebuie îndeplinite următoarele condiţii: norma încălcată să existe şi să fie în vigoare la momentul judecăţii, să existe o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar acesta să contravină dispoziţiilor legale.
Pentru a fi în prezenţa ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca instanţa, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greşită interpretare sau faptul reţinut să fi fost greşit calificat, în raport cu exigenţele unui anumit text de lege.
De asemenea, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident şi atunci când, în dezlegarea pricinii, instanţa face aplicarea unei norme generale nesocotind existenţa unei norme speciale.
În speţă, reclamanta nu a dezvoltat niciuna dintre ipotezele menţionate, limitându-se să reitereze criticile formulate în memoriul de apel, fără a indica în concret vreo normă legală care să fi fost încălcată ori greşit aplicată. În acest sens, Înalta Curte reţine că susţinerile reclamantei referitoare la faptul că ar fi îndreptăţită, în baza prevederilor art. 1 din O.G. nr. 51/1997 şi art. 9.1 şi art. 9.2 din condiţiile generale ale contractului de leasing să primească cartea de identitate a autoturismului de la pârâtă, căreia îi revine obligaţia predării acesteia, având în vedere că la 29 ianuarie 2010, data efectuării ultimei plăţi justificate nu datora plata facturii din 5 februarie 2010 în sumă de 1.745.14 RON şi că transferul dreptului de proprietate asupra autoturismului, obiectului material al leasingului, a avut loc prin plata tuturor obligaţiilor derivate din contract, nu vizează aplicarea sau interpretarea normelor invocate, ci ţine de stabilirea situaţiei de fapt în speţă, ca şi consecinţă a interpretării probelor administrate.
Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat corect clauzele contractului dedus judecăţii şi normele legale incidente făcând o corectă aplicare a acestora la situaţia de fapt stabilită în urma analizei coroborate a probatoriului administrat şi că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenta lor în ceea ce priveşte fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.
În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reţine că reclamanta, prin argumentele aduse, a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.
Altfel spus, situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile reclamantei nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate.
Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţiile pronunţate de instanţa de apel, la modalitatea în care aceasta a analizat şi interpretat probele administrate, nu poate constitui obiectul cenzurii instanţei de recurs în raport de dispoziţiile legale aplicabile speţei.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta SC I.C. SRL Săcele împotriva Deciziei civile nr. 310/2012 din 21 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, să fie respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC I.C. SRL Săcele împotriva Deciziei civile nr. 310/2012 din 21 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1708/2013. Civil. Reziliere contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1901/2013. Civil. Acţiune în anularea... → |
|---|
