ICCJ. Decizia nr. 1901/2013. Civil. Acţiune în anularea hotărârilor arbitrale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1901/2013
Dosar nr. 1579/62/2012
Şedinţa publică din 14 mai 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Hotărârea arbitrală nr. 22/2011 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Cameră de Comerţ şi Industrie Braşov, în Dosarul nr. 3A/2011, a fost admisă în parte acţiunea înregistrată la data de 7 februarie 2011, formulată de reclamanta SC B.I. SRL împotriva pârâtei SC V. SRL, care a fost obligată pârâta la plata sumei de 195.023,40 RON, reprezentând contravaloarea echipamentelor de încălzire şi apă caldă prevăzute în contractul de livrare din 29 septembrie 2005; au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantei; a fost respinsă ca nefondată cererea reconvenţională; a fost obligată pârâta la plata sumei de 10.380,61 RON cheltuieli arbitrate, din care 3.410 RON taxă arbitrală, 2.970,61 RON cheltuieli de deplasare şi 4.000 RON onorariu avocaţial şi a fost respinsă cererea privind plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.137 RON.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul arbitral a reţinut că fost sesizat pe cale principală cu cererea de arbitrare înregistrată la data de 7 februarie 2011 privind obligarea pârâtei la predarea echipamentelor, obiect al contractului de livrare din 29 septembrie 2005 şi pe cale incidentală, cu cererea referitoare la plata contravalorii echipamentelor contractate şi a penalităţilor, în temeiul Deciziei civile nr. 52 din 7 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 7082/86/2009 al Curţii de Apel Suceava.
Din probatoriile administrate - înscrisuri şi expertiză contabilă - rezultând că obligaţia de predare a echipamentelor este imposibil de executat, întrucât bunurile a căror predare se cere nu se mai produc şi pe piaţă se găsesc doar bunuri cu caracteristici similare dar la preţuri substanţial mai mari şi având în vedere insistenţa reclamantei în a primi bunurile contractate la nivelul anului 2005, tribunalul arbitral a reţinut că pârâta debitoare se află în imposibilitate fortuită de a executa în natură obligaţia contractuală, drept pentru care a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 195.023,40 RON reprezentând contravaloarea echipamentelor, sumă pe care a încasat-o în cadrul procedurii de executare silită a Hotărârii arbitrale nr. 7/2006 a Tribunalului arbitral de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Braşov.
Pretenţiile reclamantei referitoare la suma de 1.532,88 RON au fost respinse, tribunalul reţinând că reprezintă penalităţi de întârziere la plata preţului, obligaţie a cărei executare incumba reclamantei înseşi.
Faţă de soluţia acţiunii principale, cererea reconvenţională privind plata diferenţei de preţ şi a penalităţilor de întârziere a fost respinsă ca nefondată.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi art. 359 C. proc. civ. pârâta SC V. SRL Ghimbav a fost obligată la plata sumei de 10.380,61 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale, compusă din 3.410 RON taxă arbitrală, 2.970,61 RON cheltuieli de deplasare şi 4.000 RON onorariu avocaţial.
Pretenţiile referitoare la plata sumei de 5.137 RON, achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru în Dosarul nr. 4792/86/2009 al Tribunalului Suceava, au fost respinse, tribunalul arbitral reţinând culpa reclamantei care s-a adresat instanţei de drept comun, ignorând clauza compromisorie înserată la pct. 11 din contractul de livrare încheiat cu pârâta.
Împotriva hotărârii arbitrale a formulat acţiune în anulare pârâta SC V. SRL Ghimbav solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 364 alin. (1) lit. f), g) şi i) C. proc. civ., anularea acesteia şi pe fond, respingerea acţiunii în pretenţii formulată de reclamanta SC B.I. SRL Suceava şi admiterea în totalitate a cererii reconvenţionale.
Prin Sentinţa civilă nr. 2/F din 3 iulie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea căii speciale de atac, a respins acţiunea în anulare formulată de petenta SC V. SRL Ghimbav împotriva Hotărârii arbitrale nr. 22/2011 pronunţată de Tribunalul Arbitral din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Braşov şi a obligat-o la plata sumei de 3.637,47 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC B.I. SRL Suceava.
Pentru a dispune astfel, curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din perspectiva criticii subsumate motivului de desfiinţare prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ., potrivit căruia, sentinţa arbitrală este susceptibilă de desfiinţare pe calea acţiunii în anulare atunci când tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut, curtea a reţinut că petenta, criticând faptul că nu i-a fost comunicată decât cererea principală, nu şi cea formulată pe cale incidentală, prin care reclamanta a solicitat obligarea sa la plata contravalorii echipamentelor de încălzire, nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele evocate de art. 364 lit. f) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât din analiza înscrisurilor aflate la dosar rezultă că a cunoscut şi această pretenţie dedusă judecăţii.
În ceea ce priveşte critica circumscrisă motivului prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ.ă, prin care petenta a susţinut că tribunalul arbitral a dat o dezlegare greşită excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune prin reţinerea incidenţei art. 1362 C. civ., curtea a apreciat, de asemenea că nu se încadrează în prevederile textului legal invocat, având în vedere că norma legală menţionată nu este una imperativă.
Ultimul motiv al acţiunii în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 364 lit. g) C. proc. civ., a fost înlăturat de instanţa de control, care examinând hotărârea atacată sub aspectul condiţiilor de formă, a reţinut că îndeplineşte toate cerinţele legale, fiind motivată, având dispozitiv şi purtând menţiunile datei şi locului, precum şi semnăturile arbitrilor.
Împotriva Sentinţei civile nr. 2/F din 3 iulie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, în termen legal, a formulat recurs petenta SC V. SRL Ghimbav, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii în anulare sentinţei arbitrale, cu consecinţa respingerii cererii formulate de reclamanta SC B.I. SRL Suceava şi admiterii cererii sale reconvenţionale, cu cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta a reluat criticile formulate în cadrul acţiunii în anulare subsumat dispoziţiilor art. 364 lit. f), g) şi i) C. proc. civ., susţinând că soluţia de respingere a acestora este nelegală.
Astfel, a susţinut că tribunalul arbitral a soluţionat două cereri de chemare în judecată fără a pune în discuţia părţilor excepţia de conexitate, reglementată de art. 164 C. proc. civ. şi că, nefiindu-i comunicată decât cererea principală, nu şi cea formulată pe cale incidentală, prin care reclamanta a solicitat obligarea sa la plata contravalorii echipamentelor de încălzire, instanţa arbitrală, cu încălcarea principiului contradictorialităţii, egalităţii de tratament şi a dreptului la apărare, s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, întrucât în cererea adresată direct nu există petit în sensul celor dispuse prin hotărârea arbitrală.
Referitor la argumentele reţinute de curtea de apel în sensul respingerii acestei critici, respectiv că SC V. SRL Ghimbav nu a fost prejudiciată prin necomunicarea cererii incidentale, întrucât a cunoscut acest aspect ca parte în litigiul soluţionat prin Decizia civilă nr. 52 din 7 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 7082/86/2009 de Curtea de Apel Suceava, care, constatând existenţa clauzei compromisorii înscrise în art. 11 din contractul părţilor, a trimis cauza spre competentă soluţionare Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Braşov, recurenta a susţinut că sunt nelegale şi că instanţa de control ar fi trebuit să aibă în vedere împrejurarea că tribunalul nu a comunicat pârâtei în proces niciodată că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie şi cererea obiect al Dosarului nr. 7082/86/2009.
În ceea ce priveşte restul criticilor formulate de recurentă în cuprinsul memoriului de recurs, acestea constau efectiv în reiterarea celor formulate în cuprinsul acţiunii în anulare subsumat motivelor de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzute de art. 364 pct. i şi g C. proc. civ., vizând aspecte ca soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi pretinsa nemotivare a soluţiei de admitere a acţiunii şi de respingere a cererii reconvenţionale, fără să formuleze vreo critică măcar relativ la argumentele reţinute de instanţa de control în fundamentarea soluţiei de respingere a acţiunii în anulare.
Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Deşi instanţele judecătoreşti au în principiu plenitudine de competenţă, legiuitorul a derogat de la acest principiu, încuviinţând părţilor dreptul de a conveni printr-un contract de compromis ca litigiile dintre ele să fie judecate de către arbitri, prin recurgerea la procedura arbitrală caracterizată prin celeritate.
Pentru ca părţile angrenate în procedura arbitrală să nu fie private de garanţiile procesuale pe care le conferă procedura jurisdicţională, cu atât mai mult cu cât hotărârea arbitrală este ea însăşi un veritabil act jurisdicţional, producând aceleaşi efecte ca şi o hotărâre judecătorească, C. proc. civ. prevede o "cale de atac" specială împotriva hotărârilor arbitrale, şi anume, acţiunea în anulare care poate fi formulată strict pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ.
Ca atare, nu se poate ataca pe motiv de nulitate o hotărâre arbitrală decât în cazurile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ., nulităţile enumerate fiind de ordine publică, părţile neputând deroga de la ele prin compromisul încheiat.
În prezenta cale extraordinară de atac, recurenta a criticat soluţia instanţei de prim control privind respingerea criticilor formulate subsumat dispoziţiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ. şi a reluat integral criticile formulate în temeiul pct. g şi i ale aceleiaşi norme.
Referitor la criticile asupra soluţiei de respingere a acţiunii în anulare, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta încearcă să justifice admisibilitatea acesteia raportat la dispoziţiile limitativ prevăzute de art. 364 lit. f), g) şi i) C. proc. civ., în realitate, toate criticile exced celor două cazuri de nulitate prevăzute de lege.
Astfel, aceasta omite că nu se poate cere, în această cale procedurală cercetarea modului în care tribunalul arbitral a soluţionat fondul pricinii, instanţa de control fiind abilitată doar să verifice dacă au fost respectate condiţiile de formă ale arbitrajului şi anume cele privind existenţa unei convenţii arbitrale legale şi arbitrabilitatea litigiului, constituirea tribunalului arbitral, asigurarea dreptului părţilor la apărare, redactarea hotărârii arbitrale şi respectarea dispoziţiilor imperative ale legii şi a normelor care asigură ordinea publică şi bunele moravuri.
Înalta Curte, reţine că criticile formulate de recurentă nu se încadrează în rigorile art. 364 C. proc. civ., recurenta încercând să repună în discuţia instanţei de prim control şi a instanţei de recurs chestiuni ce ţin exclusiv de modalitatea în care tribunalul arbitral a analizat în fond raporturile dintre părţi şi probatoriile administrate, precum şi dezlegările date de instanţa arbitrală, situaţie reţinută corect de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Sentinţa pronunţată în prima instanţă este legală şi temeinică, curtea analizând fiecare dintre criticile formulate de petentă prin acţiunea în anulare, respingându-le motivat, raportat atât la specificul acţiunii în anulare, precum şi la probatoriile şi dezlegările date de instanţa arbitrală prin hotărârea pronunţată.
Astfel cum rezulta din cuprinsul hotărârii arbitrale, tribunalul arbitral a analizat raporturile dintre părţi şi probatoriul vast administrat în cauză, iar petenta a fost reprezentată la fiecare termen al judecăţii arbitrale, depunând întâmpinare şi cerere reconvenţională şi administrând probatorii.
Dispoziţiile art. 364 lit. f) C. proc. civ. sancţionează hotărârea arbitrală prin care tribunalul s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
În speţă, Înalta Curte reţine că aceste critici sunt nefondate şi nu se circumscriu dispoziţiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ., tribunalul arbitral neacordând ceea ce nu s-a cerut, întrucât a fost învestit cu aceleaşi petite, atât prin cererea arbitrală, cât şi prin cererea incidentală, iar necomunicarea cererii incidentale nu i-a pricinuit nicio vătămare în sensul celor avute în vedere de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât cunoştea Decizia civilă nr. 52 din 7 iunie 2010 pronunţată în judecarea apelului declarat de recurenta însăşi în Dosarul nr. 7082/86/2009 de Curtea de Apel Suceava, aşa cum corect a reţinut instanţa de prim control în considerentele sentinţei pronunţate în acţiunea în anulare.
De asemenea, Înalta Curte reţine că Decizia civilă nr. 52 din 7 iunie 2010 i-a fost comunicată pârâtei de instanţa arbitrală, în cadrul procedurii de comunicare a înscrisurilor depuse de reclamantă, în contextul în care, sesizarea tribunalului arbitral revine părţilor în litigiu, iar nu instanţei de judecată, care, stabilind competenţa arbitrajului nu înaintează dosarul său tribunalului arbitral, aşa cum se întâmplă în cadrul procedurii declinării între instanţe judecătoreşti, astfel încât, se reţine că acesta, în mod corect, s-a considerat învestit pe cale incidentală, prin depunerea de către reclamantă a Deciziei civile nr. 52 din 7 iunie 2010 a Curţii de Apel Suceava rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 44 din 2 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata contravalorii echipamentelor încălzire şi apă caldă prevăzute în contractul de livrare din 29 septembrie 2005 prin hotărârea arbitrală, Înalta Curte reţine că reclamanta SC B.I. SRL Suceava a făcut această solicitare în faţa tribunalului arbitral la termenul din 16 noiembrie 2011, aşa cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la dosar, termen la care pârâta a fost reprezentată de avocaţii C.G. şi A.P., comunicarea cererii nefiind necesară conform dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora: "cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă, când se cere valoarea obiectului pierdut sau pierit", în condiţiile în care, pârâta însăşi, la acel termen a susţinut că utilajul iniţial contractat nu poate fi livrat deoarece nu mai există, tribunalul arbitrai reţinând imposibilitatea fortuită de predare.
În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei nu se încadrează în prevederile art. 364 lit. f) C. proc. civ., tribunalul arbitral neacordând ceea ce nu s-a cerut prin obligarea pârâtei la plata contravalorii echipamentelor nelivrate.
Referitor la pretinsa soluţionare a două cereri, fără a le conexa conform dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ., Înalta Curte reţine de asemenea că nu se încadrează în niciuna dintre tezele prevăzute de art. 364 lit. f) C. proc. civ.
Critica reclamantei în sensul că tribunalul arbitral şi-ar fi motivat lapidar soluţiile de admitere în parte a cererii introductive şi de respingere a cererii reconvenţionale, va fi înlăturată ca nefondată, Înalta Curte reţinând că, în mod corect a apreciat prima instanţă, în urma examinării condiţiilor de formă că hotărârea arbitrală îndeplineşte toate cerinţele legale, fiind motivată, având dispozitiv şi cuprinzând menţiuni privind data şi locul pronunţării şi purtând semnăturile arbitrilor, astfel încât nu se circumscrie dispoziţiilor art. 364 lit. g) C. proc. civ.
De asemenea, nu trebuie omis că hotărârea arbitrală emană de la o justiţie privată şi nu poate fi confundată cu o hotărâre judecătorească, ci eventual asimilată acesteia, din moment ce în condiţiile art. 341 alin. (2) C. proc. civ., părţile pot stabili conţinutul şi forma hotărârii arbitrale şi în consecinţă, nu este supusă aceloraşi exigenţe şi aceluiaşi regim sancţionator cărora sunt supuse hotărârile judecătoreşti.
Referitor la critica subsumată art. 364 lit. i) C. proc. civ., în baza căruia instanţa de control este abilitată să cenzureze hotărârea arbitrală sub aspectul conformităţii acesteia cu ordinea publică, bunele moravuri şi dispoziţiile imperative ale legii, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei în sensul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu aplicarea greşită a art. 1362 C. civ., nu se încadrează în prevederile textului legal invocat, norma de drept civil pretins greşit aplicată nefiind una imperativă, ci în mod evident dispozitivă având în vedere că menţionează expres că părţile pot deroga de la prevederile sale asupra datei şi locului plăţii.
Pentru motivele mai sus arătate, reţinând că instanţa de fond a respectat integral procedura de soluţionare a acţiunii în anulare, înalta Curte, în baza art. 364 raportat la art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-petentă SC V. SRL Ghimbav împotriva Sentinţei civile nr. 2/F din 3 iulie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., cum recurenta-petentă a căzut în pretenţii, fiind în culpă procesuală şi având în vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la dosar de intimată, urmează a fi obligată recurenta-petentă SC V. SRL Ghimbav la plata sumei de 6.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatei SC B.I. SRL Suceava.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC V. SRL Ghimbav împotriva Sentinţei civile nr. 2/F din 3 iulie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurenta-reclamantă SC V. SRL Ghimbav să-i achite intimatei-pârâte SC B.I. SRL Suceava suma de 6.000 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1898/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1917/2013. SECŢIA a II A CIVILĂ. Pretenţii.... → |
|---|
