ICCJ. Decizia nr. 1672/2014. Civil. Hotarare care sa ţină loc de act de vanzare-cumparare. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1672/2014
Dosar nr. 1005/99/2013
Şedinţa publică din 29 mai 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 ianuarie 2013, sub nr. 1005/99/2013, reclamanta SC I.G.S. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A.S.I.R. SA, prin administrator SC V.W. SRL, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Iaşi, judeţul Iaşi, în suprafaţă construită de 499,87 mp, împreună cu cota indiviză de din suprafaţa de 2.685 mp teren curţi construcţii, ce formează obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, autentificat din 16 noiembrie 2012 la B.N.P. Z.C.C.; în subsidiar, să dispună obligarea pârâtei să se prezinte la notar, în vederea încheierii actului de vânzare-cumpărare în formă autentică, sub sancţiunea daunelor cominatorii pe zi de întârziere.
Prin sentinţa civilă nr. 679 din 18 aprilie 2013, Tribunalul Iaşi, secţia II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca lipsită de obiect, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, precum şi cererea aceleiaşi părţi, de restituire a taxei judiciare de timbru.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a stabilit următoarele:
Între părţi s-a încheiat un antecontract de vânzare, autentificat prin încheierea din 16 noiembrie 2012 a B.N.P. Z.C.C., prin care promitenta SC A.S.I.R. SA s-a obligat să dea în plată către reclamantă spaţiul comercial în suprafaţă construită de 499,87 mp şi suprafaţa utilă de 422,31 mp, cu număr cadastral, intabulat în C.F., în scopul stingerii obligaţiei de plată a sumei de 512.535,29 lei, datorate de SC V.W. SRL.
Părţile au stabilit data de 20 decembrie 2012, ca termen limită până la care trebuia să întocmească actele de vânzare în formă autentică.
Deoarece pârâta nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, reclamanta SC I.G.S. SRL a învestit instanţa la data de 23 ianuarie 2013, cu prezenta cerere de chemare în judecată.
Din cuprinsul încheierii de respingere din 22 ianuarie 2013, dată de B.C.P.I. Iaşi, în Dosarul nr. 2401 din 11 ianuarie 2012, rezultă că imobilul ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare din 16 noiembrie 2012 fusese adjudecat de către H.S., încă din data de 13 decembrie 2012.
La momentul sesizării instanţei (23 ianuarie 2013), bunul imobil ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare nu se mai afla în patrimoniul promitentei vânzătoare, astfel încât cererea de chemare în judecată apare a fi lipsită de obiect chiar de la înregistrare pe rolul instanţei, sens în care Tribunalul a dispus respingerea cererii formulate de reclamantă.
Solicitarea reclamantei, de restituire a taxei judiciare de timbru, nu este fondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiţionarului, când acţiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziţii legale.
Din interpretarea logică a acestui text rezultă că trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii pentru a se restitui taxele judiciare de timbru, respectiv rămânerea fără obiect a cererii să aibă loc după învestirea instanţei, iar această împrejurare să fie rezultatul aplicării unor prevederi legale.
În speţă, cererea promovată de reclamantă era deja lipsită de obiect la momentul sesizării instanţei (relevanţă având, sub acest aspect, data ieşirii bunului din patrimoniul promitentei vânzătoare, şi nu a luării la cunoştinţă de către reclamantă despre acest aspect), iar lipsa obiectului nu este efectul incidenţei unor dispoziţii legale, ci al survenirii unui act juridic (actul de adjudecare a imobilului).
Reclamanta ar fi putut solicita obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, dar nu a înţeles să formuleze o asemenea pretenţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând soluţia de respingere a cererii de restituire a taxei judiciare de timbru.
Prin Decizia civilă nr. 161 din 27 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, s-a respins apelul declarat de reclamantă.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:
În apel s-a depus încheierea din 27 februarie 2013 a O.C.P.I. Iaşi, B.C.P.I. Iaşi prin care s-a admis cererea cu privire la imobilul cu nr. cadastral, provenit din nr. cadastral de pe hârtie, înscris în C.F. Iaşi, având ca proprietar pe H.S. în cotă de 1/1; s-a notat îndreptarea erorii materiale din încheierea din 2012, în sensul că s-a omis a se comunica această încheiere şi promitentului cumpărător SC I.G.S. SRL, sub B.6 din C.F. Iaşi. Încheierea din 27 februarie 2013 se comunică părţilor, respectiv SC I.G.S. SRL
Înscrisul nou depus în dosarul de apel nu impune modificarea situaţiei de fapt stabilită prin sentinţa atacată. Probează doar imposibilitatea reclamantei de a cunoaşte, la data înregistrării cererii, situaţia juridică a imobilului, obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare, şi anume că bunul a ieşit din patrimoniul pârâtei, urmare a executării silite.
Tribunalul a reţinut că, la data învestirii instanţei, cererea era lipsită de obiect motivat de faptul că bunul ieşise din patrimoniul pârâtei anterior, nefiind primită apărarea reclamantei, în sensul că s-a aflat în imposibilitate de a lua cunoştinţă de această împrejurare.
Într-adevăr, pentru a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, ce are ca efect transmiterea dreptului de proprietate, bunul trebuie să se găsească, de regulă, în patrimoniul „vânzătorului-promitent”, condiţie neîndeplinită în cauză. Însă, între „condiţie” şi „obiectul acţiunii”, obiectul promisiunii de vânzare, nu există identitate.
Bunul, în materialitatea sa, există, la data înregistrării cererii şi judecarea cauzei, însă nu sunt îndeplinite cerinţele legii pentru a se transmite dreptul de proprietate către reclamant de la pârâtul neproprietar.
Sub aspectul taxelor judiciare de timbru ce fac parte din cheltuielile de judecată, efectele sunt diferite; pentru părţile în proces se naşte dreptul de a solicita cheltuielile de judecată, fie restituirea taxelor.
Neîndeplinirea „condiţiei” impune soluţia de respingere a acţiunii şi prin prisma art. 274 C. proc. civ.; dacă se reţine culpa procesuală a pârâtului, la cerere, va fi obligat la plata taxelor judiciare de timbru.
În cauză, raportat la situaţia de fapt dovedită de reclamantă, nu are relevanţă că, la data înregistrării acţiunii, bunul nu se afla în patrimoniul pârâtului, fiind probată, cert, imposibilitatea reclamantei de a cunoaşte acest aspect, prin înscrisurile emise de O.C.P.I. Iaşi, B.C.P.I. Iaşi. Se poate reţine că, ulterior înregistrării cererii şi, deci, în „cursul procesului”, reclamanta a aflat că pârâtul nu este proprietar.
În ce priveşte „dispoziţia legală” ce nu permite darea hotărârii, Curtea a reţinut că trebuie să fie independentă de acţiunile sau inacţiunile părţilor contractante, în executarea obligaţiilor asumate prin antecontract, fie în raporturile cu terţii. Antecontractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat la 16 noiembrie 2012, sub imperiul Noului C. civ., fiind supus dispoziţiilor generale privind contractul, cât şi celor care reglementează contractul de vânzare-cumpărare pentru bunuri imobile (art. 1668-1670).
Sintagma „dispoziţia legală” desemnează intervenţia legiuitorului, care, prin regimul juridic impus „bunului”, l-a menţinut sau nu în circuitul civil, pentru a putea face obiectul prestaţiei contractuale, de transmitere a proprietăţii. O astfel de situaţie poate fi aceea în care, ulterior învestirii instanţei şi până la darea hotărârii, bunul nu se mai află în circuitul civil, fie prin expropriere sau altă modalitate este trecut din domeniul privat în cel public, devenind inalienabil, ori, fizic, nu mai există urmare măsurilor dispuse de autorităţile administrative competente.
În cauză, bunul a ieşit din patrimoniul pârâtului urmare a executării silite imobiliare, ce îşi are izvorul în culpa pârâtului, care nu şi-a îndeplinit de bunăvoie obligaţiile faţă de alt creditor.
În consecinţă, nu există o dispoziţie legală care să interzică vânzarea bunului, în modalitatea convenită de părţi prin antecontract, pentru ca cererea să rămână fără obiect.
Curtea a constatat că prima instanţă nu a încălcat dispoziţiile legale în materie, prin soluţia de respingere a cererii de restituire a taxei judiciare de timbru, nefiind probată „dispoziţia legală”.
Aspectele invocate de apelantă, privind buna sa credinţă, omisiunea O.C.P.I. Iaşi, B.C.P.I. Iaşi de a efectua notarea şi a o înregistra, cât şi suspiciunile sale privind legalitatea licitaţiei, nu pot înlocui „dispoziţia legală” impusă de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997.
Activitatea executorului judecătoresc, de urmărire şi valorificare a bunului unui debitor, are loc la cererea creditorului, în baza unui titlu executor emis împotriva acestuia.
Reglementarea executării civile prin dispoziţiile C. proc. civ., prin etape procesuale, modalităţi de executare, are la origine neîndeplinirea obligaţiilor de pârâtul debitor, nefiind independentă de manifestarea de voinţă a acestuia, şi nu „dispoziţia legală” emisă de legiuitor sau de altă autoritate competentă.
Pentru aceste considerente, în baza art. 480 C. proc. civ., a respins apelul declarat de reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC I.G.S. SRL, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Decizia atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Prezenta acţiune a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 28 ianuarie 2013.
Potrivit art. 81 din Legea nr. 76/2012, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 4/2013, „Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, cu completările ulterioare, intră în vigoare la data de 15 februarie 2013.”
Coroborând dispoziţia legală enunţată cu art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi cu art. 27 din Noul C. proc. civ., rezultă că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile procesuale prevăzute de Vechiul C. proc. civ.
Apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins de către Curtea de Apel Iaşi în temeiul art. 480 din Noul C. proc. civ., text de lege care nu se aplică în cauză.
2. Decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
După înregistrarea acţiunii pe rolul Tribunalului Iaşi, la data de 28 ianuarie 2013, şi achitarea taxei judiciare de timbru în cuantum de 9.233,36 lei, la data de 21 februarie 2013, recurenta a luat cunoştinţă de încheierea din 11 ianuarie 2013 a O.C.P.I., prin care s-a respins cererea de notare a ipotecii asupra spaţiului comercial mai sus indicat, determinat de împrejurarea că bunul respectiv figura ca fiind proprietatea adjudecatarului H.S.
Încheierea respectivă nu a fost comunicată recurentei, ci notarului care formulase cererea, acesta aducând la cunoştinţa părţii conţinutul încheierii, la data de 21 februarie 2013.
Împrejurarea că reclamanta a aflat despre executarea silită a bunului ce făcea obiectul promisiunii de vânzare-campare şi ieşirea acestuia din patrimoniul promitentei vânzătoare după introducerea cererii de chemare în judecată şi după achitarea taxei de timbru este dovedită şi de încheierea din 27 februarie 2013 a O.C.P.I. Iaşi, depusă în faţa instanţei de apel.
Deşi Curtea reţine că înscrisul sus-menţionat „probează imposibilitatea reclamantei de a cunoaşte, la data înregistrării cererii, a situaţiei juridice a imobilului - obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare, şi anume că bunul a ieşit din patrimoniul pârâtei urmare a executării silite”, în mod nelegal dispune respingerea apelului declarat de reclamantă, prin care solicita restituirea taxei judiciare de timbru.
În primul rând, motivarea deciziei este contradictorie.
Pe de o parte, Curtea constată, în mod expres, că reclamanta a dovedit imposibilitatea de a lua cunoştinţă, anterior introducerii acţiunii şi achitării taxei judiciare de timbru, de împrejurarea că bunul ieşise din patrimoniul pârâtei, iar, pe de altă parte, prin respingerea apelului şi menţinerea soluţiei Tribunalului Iaşi, îşi însuşeşte susţinerea contrară a primei instanţe, care înlăturase apărarea reclamantei, vizând imposibilitatea de a cunoaşte situaţia juridică a bunului.
În ceea ce priveşte prima condiţie de restituire a taxei de timbru, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, respectiv aceea ca cererea să rămână fără obiect, Curtea procedează la o disociere nelegală între „condiţia” necesară pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare şi „obiectul” acţiunii, obiect care, în opinia instanţei de apel, l-ar constitui bunul ce face obiectul promisiunii, în materialitatea sa.
„Obiectul” cererii de chemare în judecată nu îl constituie bunul imobil în materialitatea sa (acesta constituind obiectul promisiunii de vânzare), ci, astfel cum rezultă din petitul cererii, obiectul acţiunii îl constituie pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în subsidiar, obligarea pârâtei să se prezinte la notar, în vederea încheierii actului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Mai mult, prima instanţă a respins acţiunea, deoarece a rămas fără obiect, şi nu determinat de neîndeplinirea „condiţiei” pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
Contrar celor susţinute de către Curtea de Apel Iaşi, şi cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, pentru a se dispune restituirea taxei de timbru, respectiv existenţa unei dispoziţii legale urmare a căreia cererea a rămas fără obiect, este îndeplinită în cauză.
În legătură cu acest aspect, instanţa de apel reţine că „Sintagma «dispoziţie legală» desemnează intervenţia legumitorului, ce prin regimul juridic impus «bunului» l-a menţinut sau nu în circuitul civil, pentru a putea face obiectul prestaţiei contractuale de transmitere a proprietăţii. O astfel de situaţie poate fi aceea în care, ulterior învestirii instanţei şi până la darea hotărârii, bunul nu se mai află în circuitul civil, fie prin expropriere sau altă modalitate este trecut din domeniul privat în cel public, devenind inalienabil, ori în fizic nu mai există urmare a masurilor dispuse de autorităţile administrative competente (...). În consecinţă, nu există o dispoziţie legală care să interzică vânzarea bunului, în modalitatea convenită de părţi prin antecontract şi pentru ca cererea să rămână fără obiect”.
Prin această motivare, instanţa de apel adaugă la lege, ceea ce nu este admisibil.
Art. 23 alin. (1) lit. c) prevede că sumele achitate cu titlu de taxă de timbru se restituie atunci când acţiunea rămâne fără obiect „ca urmare a unor dispoziţii legale”.
Or, în textul de lege enunţat, legiuitorul nu a făcut trimitere la menţinerea sau scoaterea bunului din circuitul civil şi nu a limitat dispoziţia legală care determină rămânerea fără obiect doar la expropriere sau trecerea bunului din patrimoniul privat în cel public ori la măsuri dispuse de autorităţile administrative competente.
Rămânerea fără obiect a acţiunii poate fi consecinţa oricăror „dispoziţii legale”, limitarea acestora de către Curtea de Apel Iaşi constituind o gravă şi nepermisă adăugire la lege.
În speţă, rămânerea fără obiect a acţiunii de faţă este determinată de o dispoziţie legală, întrucât, pentru valabilitatea oricărei vânzări, este necesar ca lucrul vândut să fie proprietatea vânzătorului, aceasta fiind dispoziţia legală care a generat rămânerea fără obiect a acţiunii.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea hotărârilor pronunţate în cauză, în sensul restituirii către aceasta a taxei judiciare de timbru achitate.
Intimata pârâtă nu a depus întâmpinare.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, deşi recurenta îşi structurează cererea de recurs pe două motive de nelegalitate, în realitate criticile formulate vizează trei motive de recurs şi vor fi analizate conform celor ce urmează:
- motivul privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 din Noul C. proc. civ., care va fi examinat din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.;
- motivul referitor la argumentarea contradictorie a deciziei atacate, care va fi analizat din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.;
- motivul privind pronunţarea deciziei cu încălcarea art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, care va fi cercetat în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. În ceea ce priveşte primul dintre motivele de recurs enumerate mai sus, încadrarea corectă este cea vizând cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar nu cazul reglementat de art. 304 pct. 9, întrucât recurenta invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor procedurale ale Noului C. proc. civ., în locul celor din Vechiul Cod, incidente în speţă. Or, încălcarea formelor de procedură se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5, pct. 9 din acelaşi cod referindu-se, în principiu, la nerespectarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept substanţial.
Raportat la aceste precizări, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 din Noul C. proc. civ., în cauza de faţă, deşi corecte, nu pot conduce la casarea hotărârii atacate.
În primul rând, întrucât, pentru cele ce se vor arăta în continuare, în prezentul litigiu sunt aplicabile normele Vechiului C. proc. civ., iar nu cele ale Noului Cod, verificarea susţinerilor recurentei se va realiza, pentru toate motivele de recurs, din perspectiva C. proc. civ. anterior.
Conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii atacate când, prin aceasta, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, în consecinţă, condiţionat de vătămarea părţii care invocă încălcarea normei de procedură, vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii astfel pronunţate.
În speţă, nu se poate reţine condiţia unei asemenea vătămări.
Într-adevăr, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 23 ianuarie 2013, anterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ. (15 februarie 2013 - art. 81 din Legea nr. 76/2012 în forma actuală), întregul proces, inclusiv în fazele procesuale de control judiciar, se supune regulilor Vechiului C. proc. civ., potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (Noul Cod). Acest text de lege prevede că Noul Cod se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 24 din Noul C. proc. civ. în forma actuală.
De asemenea, conform art. 25 alin. (1) din actul normativ sus-menţionat, procesele în curs de judecată şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.
Cu referire la căile de atac, art. 27 din Legea nr. 134/2010 în forma la zi prevede că hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
Prin urmare, soluţia dată apelului de către Curte trebuia să se raporteze, faţă de cele reţinute de această instanţă sub aspectul temeiniciei criticilor apelantei reclamante, la dispoziţiile art. 296 din Vechiul C. proc. civ., iar nu la dispoziţiile art. 480 din Noul C. proc. civ., astfel cum, în mod greşit, a procedat instanţa de apel.
Cu toate acestea, aplicarea nelegală a Noului C. proc. civ. în soluţionarea căii de atac declarate de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe nu poate conduce la casarea deciziei pronunţate în aceste condiţii, întrucât nu este justificată condiţia vătămării, prevăzută de art. 304 pct. 5 din Vechiul Cod.
Astfel, independent de textul de lege aplicat de Curte în soluţionarea apelului, în cazul în care această instanţă a considerat că susţinerile apelantului sunt neîntemeiate, rezolvarea dată de instanţă căii de atac nu putea fi decât cea de respingere a apelului. Această soluţie se impunea, raportat la cele arătate, atât din perspectiva Vechiului Cod (art. 296), cât şi din cea a Noului Cod (art. 480 alin. (1)). În plus, prezenta instanţă va verifica, sub toate aspectele, susţinerile recurentei raportat la Vechiul C. proc. civ., astfel încât aceasta nu justifică nicio vătămare care să conducă la casarea deciziei atacate, determinat de reţinerea greşită de către instanţa de apel a unui text de lege care, într-adevăr, nu era incident în soluţionarea căii de atac cu care a fost învestită.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru casarea deciziei atacate, primul motiv de recurs fiind, deci, neîntemeiat.
2. Referitor la motivarea contradictorie a deciziei, nici această critică nu poate fi primită.
Ipoteza motivelor contradictorii, reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează situaţiile în care, fie există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluţie, însă, în dispozitiv, instanţa a pronunţat soluţia contrară, fie hotărârea cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor formulate, iar din altele caracterul nefondat al acestora.
Niciuna dintre aceste situaţii nu este incidentă în cauză.
Recurenta susţine că motivarea contradictorie a deciziei constă în aceea că, pe de o parte, Curtea a reţinut imposibilitatea părţii de a cunoaşte împrejurarea că bunul în litigiu fusese adjudecat anterior introducerii cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, şi-a însuşit, prin hotărârea pronunţată, argumentele primei instanţe, care a înlăturat această apărare formulată de reclamantă.
Contrar afirmaţiilor recurentei, Curtea nu şi-a însuşit punctul de vedere al primei instanţe sub acest aspect şi nici nu a pronunţat o hotărâre contradictorie, determinat de soluţia dată apelului, de respingere, cu consecinţa păstrării sentinţei atacate.
În primul rând, Curtea a arătat doar, în cuprinsul deciziei motivate (pag. 3, antepenultimul paragraf), că prima instanţă a înlăturat apărarea reclamantei privind imposibilitatea de a lua cunoştinţă despre împrejurarea ieşirii bunului din patrimoniul promitentului vânzător, anterior cererii de chemare în judecată, fără să procedeze la aserţiuni suplimentare, din care să rezulte sau, cel puţin, să se deducă că şi-ar fi însuşit punctul de vedere al Tribunalului. Dimpotrivă, în redactarea considerentelor ulterioare, Curtea a infirmat argumentele primei instanţe, sub aspectul apărării formulate de reclamante, menţionând că nu prezintă relevanţă împrejurarea că bunul nu se mai afla în patrimoniul promitentului vânzător la data sesizării instanţei (aspect considerat relevant de Tribunal pentru soluţionarea acţiunii), de vreme ce reclamanta a dovedit cunoaşterea situaţiei juridice a imobilului ulterior cererii de chemare în judecată.
În consecinţă, nu se poate reţine că argumentele Curţii sunt contradictorii unele în raport cu celelalte, în sensul că, pe de o parte, ar fi confirmat punctul de vedere al primei instanţe în legătură cu înlăturarea apărării reclamantei, pentru ca, ulterior, să primească această apărare, considerând-o întemeiată.
De asemenea, nu se poate reţine contradictorialitatea motivării deciziei, nici din perspectiva raportării soluţiei pronunţate în dispozitiv faţă de considerentele care o fundamentează.
Curtea a respins apelul declarat de reclamantă, cu toate că a considerat ca fiind dovedită împrejurarea referitoare la momentul la care a luat cunoştinţă de situaţia bunului, determinat de un alt considerent, şi anume că nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, cea care se referă la cauza rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată şi care trebuie să fie generată de existenţa unor dispoziţii legale.
Din această perspectivă, considerentele celor două instanţe coincid, chiar dacă motivarea Curţii este mai amplă, sub acest aspect, decât cea a Tribunalului, şi, raportat la aceste argumente, instanţa de apel a confirmat sentinţa atacată.
Mai trebuie precizat că, în ceea ce priveşte tehnica de redactare a unei hotărâri judecătoreşti, instanţa de control judiciar poate înlocui sau complini considerentele avute în vedere de prima instanţă în pronunţarea sentinţei, păstrând, totodată, hotărârea primei instanţe, în cazul în care aceasta este corectă. Cu atât mai mult o asemenea soluţie, în speţă, de respingere a apelului, se impune în cazul în care, în raport de natura litigiului, pentru admiterea acţiunii, se cer întrunite în mod cumulativ mai multe condiţii, în analiza cărora, ambele instanţe consideră că cel puţin una nu este îndeplinită, indiferent de punctul de vedere asupra celorlalte cerinţe, care, ca şi în speţa de faţă, poate fi diferit, în perspectiva instanţelor respective.
Cum Curtea a apreciat că cerinţa existenţei unor dispoziţii legale care să determine rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată nu este întrunită, pentru restituirea taxei judiciare de timbru, considerentul instanţei de apel este în deplin acord cu soluţia de respingere a apelului declarat de reclamantă, pronunţată în dispozitiv, nefiind, astfel, întrunite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
3. Susţinerile referitoare la imposibilitatea recurentei de a lua cunoştinţă de ieşirea imobilului din patrimoniul promitentei vânzătoare, prin executare silită, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu vor fi analizate de prezenta instanţă, deoarece nu se circumscriu unor critici aduse deciziei, prin care s-a reţinut această împrejurare în sensul celor invocate de parte.
Cât priveşte greşita respingere a apelului, în opinia reclamantei, în raport de imposibilitatea sa de a cunoaşte situaţia juridică a bunului, la momentul sesizării primei instanţe, critica este neîntemeiată.
Astfel cum s-a arătat în precedent, toate condiţiile prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, pentru restituirea taxei judiciare de timbru, trebuie întrunite cumulativ, ceea ce nu este cazul în speţă.
Curtea a considerat în mod corect că rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată nu este rezultatul intervenirii unor dispoziţii legale, care să genereze această consecinţă în ceea ce priveşte acţiunea formulată de reclamantă.
Potrivit textului de lege sus-menţionat, restituirea taxei judiciare de timbru are loc, la cererea petiţionarului, în cazul în care acţiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziţii legale, în consecinţă, nu ca urmare a acţiunii părţilor implicate în proces, care implică manifestarea acestora de voinţă într-un sens sau altul şi care determină rămânerea fără obiect a pretenţiilor formulate de reclamant.
Din această perspectivă, în mod corect Curtea a considerat că ieşirea bunului din patrimoniul promitentei vânzătoare, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este consecinţa intervenţiei legiuitorului, ci este consecinţa atitudinii culpabile a pârâtei, care, prin neexecutarea obligaţiilor faţă de un alt creditor, a condus la vânzarea silită a bunului către adjudecatar.
În acest sens, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a adăugat la lege, ci doar a exemplificat ce acte, care îşi au izvorul în emiterea unor dispoziţii legale, pot fi considerate ca generând rămânerea fără obiect a acţiunii, în sensul art. 23 alin. (1) lit. c) din Lege (scoaterea bunului din circuitul civil, prin expropriere sau prin altă modalitate prevăzută de lege, conform căreia bunul trece din domeniul privat în cel public, deci, devine, printre altele, inalienabil şi insesizabil, sau nu mai există fizic, determinat de intervenţia autorităţilor de stat competente). Exemplificarea la care a procedat instanţa de apel nu este exhaustivă, iar Curtea a procedat în mod corect la prezentarea situaţiilor enunţate mai sus, în raport de natura cererii de chemare în judecată de faţă, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare presupunând existenţa bunului în proprietatea promitentului vânzător la data solicitării adresate instanţei. Pe de altă parte, în sensul art. 23 alin. (1) lit. c), existenţa „dispoziţiilor legale” care să genereze rămânerea fără obiect a acţiunii implică intervenţia legiuitorului, deci a puterii legislative, ca putere a organelor de stat abilitate în materie cu adoptarea legilor sau a altor acte de autoritate, exemplele date de Curte fiind, sub acest aspect, pertinente în argumentarea soluţiei de înlăturare, în speţă, a incidenţei textului de lege ce permite restituirea taxei judiciare de timbru.
Din această perspectivă, nu poate fi reţinută apărarea reclamantei, în sensul că „dispoziţia legală” care a determinat soluţia de respingere a acţiunii, ca rămasă fără obiect, ar consta în aceea că imobilul trebuie să se afle în patrimoniul promitentului vânzător, ceea ce, în speţă, nu mai subzistă.
Dispoziţia legală sus-enunţată nu poate constitui fundament al restituirii taxei judiciare de timbru, în sensul art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, deoarece nerespectarea acesteia, cu consecinţa imposibilităţii pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, reprezintă, cum s-a arătat deja, rezultatul atitudinii pârâtei, care a generat această situaţie, prin neexecutarea obligaţiilor faţă de un terţ creditor, şi nu determină prin ea însăşi, în absenţa atitudinii promitentului vânzător, ieşirea bunului din patrimoniul acestuia. Cu alte cuvinte, rezultatul produs în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al promitentului vânzător este consecinţa activităţii sale din punct de vedere juridic, iar nu a intervenţiei legiuitorului, în sensul ieşirii bunului din patrimoniul vânzătorului.
În ceea ce priveşte distincţia pe care a realizat-o Curtea între noţiunea de „condiţie” şi cea de „obiect” al acţiunii, pe lângă împrejurarea că este corectă, este şi profitabilă, sub un anumit aspect, recurentei.
Astfel, instanţa de apel a considerat că „obiectul” acţiunii există în materialitatea sa, ceea ce este real, bunul fiind în fiinţă, indiferent de patrimoniul în care se află la momentul sesizării instanţei. De asemenea, recurenta susţine în mod greşit că imobilul nu reprezintă „obiect” al acţiunii, întrucât este chiar „obiectul material” al solicitării reclamantei, ceea ce nu se confundă cu „obiectul juridic” al cererii şi care constă în pretenţia concretă dedusă judecăţii, aceasta din urmă vizează „pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cu capătul de cerere subsidiar, referitor la „obligarea pârâtei de a se prezenta la notariat în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare”.
În cele din urmă, Curtea, deşi a considerat că, pentru admiterea unor asemenea petite, este necesară, de regulă, îndeplinirea condiţiei ca bunul să fie în patrimoniul promitentului vânzător, în speţă, acest aspect este nerelevant, faţă de imposibilitatea reclamantei de a lua cunoştinţă despre situaţia juridică a imobilului la data sesizării instanţei, dovedită în cauză.
Din această perspectivă, argumentul Curţii este favorabil recurentei şi aceasta nu are, în consecinţă, interes să-l critice.
Pe de altă parte, argumentul instanţei de apel, în soluţionarea căii de atac, este determinat de neîndeplinirea cerinţei din cuprinsul art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, vizând existenţa „dispoziţiilor legale” care să fi generat rămânerea fără obiect a cererii, iar nu neîndeplinirea condiţiei ca bunul să se fi aflat în patrimoniul promitentei vânzătoare, argument care, pentru cele arătate în precedent, este corect reţinut de către instanţa de control judiciar.
În consecinţă, Curtea a confirmat soluţia primei instanţe, de respingere a cererii de restituire a taxei judiciare de timbru, cu respectarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor sus-menţionate.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.G.S. SRL împotriva Deciziei civile nr. 161 din 27 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1665/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1738/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
