ICCJ. Decizia nr. 1739/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1739/2014
Dosar nr. 2432/2/2011
Şedinţa publică din 4 iunie 2014
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 44036/3/2006, reclamanţii S.A. şi S.C., în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai defunctei S.F., au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei din 08 noiembrie 2006, emisă de primarul General al Municipiului Bucureşti, solicitând anularea dispoziţiei atacate şi emiterea unei noi dispoziţii în sensul restituirii în natură a imobilului teren în suprafaţă de 450 mp, situat în Bucureşti, sectorul 4.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin Dispoziţia din 08 noiembrie 2006, Municipiul Bucureşti, prin primarul General, a dispus restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, sectorul 4, către pârâtul S.Ş.. Prin aceeaşi dispoziţie, a fost respinsă notificarea formulată de reclamanţi şi de defuncta lor mamă, S.F., reţinându-se că nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii; la baza respingerii notificării reclamanţilor a stat certificatul de moştenitor din 1993, menţinut prin sentinţa civilă nr. 2585 din 08 aprilie 2003 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 131 din 27 ianuarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 639 din 07 mai 2005 pronunţată în Dosarul nr. 44036/3/2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia, a anulat Dispoziţia din 2006 emisă de primarul General al Municipiului Bucureşti şi l-a obligat pe intimatul Municipiul Bucureşti să emită o nouă dispoziţie în soluţionarea notificărilor din 16 iulie 2001 şi din 11 februarie 2002, prin care să restituie în natură terenul de 450 mp situat în Bucureşti, sector 4, în cote de ½ către S.Ş. şi, respectiv, către S.F.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că p rin notificarea din 16 iulie 2001 transmisă prin intermediul B. E. J. P.S., şi înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti la data de 17 iulie 2001, S.Ş., în calitate de moştenitor al mamei sale S.A., a solicitat restituirea în natură a terenului intravilan în suprafaţă de 450 mp, situat în Bucureşti, sector 4, teren liber care face parte integrantă din parcela de 3.625 mp atribuiţi lui N.I. prin titlu de proprietate din 08 octombrie 1921 şi din care acesta a cedat nepoatei sale de soră, A.A.T. (căsătorită Surlea), mai multe bunuri, printre care şi terenul în suprafaţă de 450 mp. S-a reţinut că S.A. a fost obligată la data de 19 februarie 1975 să facă Statului Român o ofertă de donaţie pentru terenul menţionat, ofertă care a fost autentificată sub nr. 1039 şi acceptată.
De asemenea, au formulat notificare, transmisă prin intermediul B. E. J. I.R. sub nr. 114/11 februarie 2002 şi înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti la 12 februarie 2002, şi numiţii S.F., S.C. şi S.A., solicitând restituirea în natură a imobilului situat în sectorul 4, imobil compus din teren în suprafaţă totală de 2.500 mp şi o construcţie (casă de locuit cu magazie şi anexe gospodăreşti).
Aceştia au menţionat că imobilul pentru care au formulat notificare a aparţinut bunicii, respectiv soacrei S.A., fostă T.A., între anii 1962-1977; aceasta a decedat la data de 23 martie 1992, având ca moştenitor pe S.G. (decedat la 22 ianuarie 2001).
Prin dispoziţia din 08 noiembrie 2006, primarul General al Municipiului Bucureşti a restituit în natură lui S.Ş. terenul în suprafaţă de 450 mp situat în Bucureşti, sector 4; notificarea formulată de S.F., S.A. şi S.C. a fost respinsă, reţinându-se că aceştia nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii.
A mai arătat tribunalul că intimata a analizat calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii din perspectiva deţinerii de către solicitanţi a unui certificat de moştenitor. Cum S.Ş. a prezentat certificatul de moştenitor din 1993, a cărui valabilitate a fost reţinută prin sentinţa civilă nr. 2585 din 08 aprilie 2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 131 din 27 ianuarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a apreciat că acesta are calitatea de moştenitor faţă de autoarea S.A. şi, deci, poate pretinde restituirea imobilului.
În cuprinsul contestaţiei, s-a arătat că imobilul din București a aparţinut bunicii paterne S.A., conform actului dotal autentificat din 28 noiembrie 1932. Din actele de stare civilă depuse la dosar, a rezultat că S.A. a avut trei copii, respectiv: S.M., S.G. şi S.Ş.. S.G. a decedat la 01 ianuarie 2001, lăsând ca moştenitori pe soţia supravieţuitoare, S.F., şi pe cei doi copii, S.A. şi S.C..
Potrivit certificatului de moştenitor din 02 iunie 1993, eliberat de notariatul de Stat al sectorului 3 Bucureşti, S.A. a decedat la data de 22 martie 1992, având ultimul domiciliu în Bucureşti, sectorul 3. Natura succesiunii acesteia a fost legală iar moştenitor a fost declarat S.Ş., care în calitate de fiu a cules întreaga succesiune în baza art. 669 C. civ. Nu s-a precizat în certificat că au existat persoane care au renunţat la succesiune sau care au devenit străini de succesiune prin neacceptare conform dispoziţiilor art. 700 C. civ.
Valabilitatea acestui certificat de moştenitor a fost supusă cenzurii instanţei de judecată, numiţii S.M., S.F., S.C. şi S.A. solicitând, în contradictoriu cu S.Ş., să se constate nulitatea absolută a certificatului de moştenitor din 1993, cerere care a format obiectul Dosarului nr. 6349/2002, înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti. Această acţiune a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 2585 din 08 aprilie 2003, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. În esenţă, judecătoria a reţinut că reclamanţii, deşi aveau calitate de succesibili, nu au făcut, expres sau tacit, acte de acceptare a succesiunii, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 700 C. civ. Această sentinţă a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 131 din 27 ianuarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 3501/2004.
Tribunalul a apreciat că moştenitorii lui S.G. au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire în temeiul şi în limitele prevăzute de art. 3, coroborate cu cele ale art. 4 din Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut că art. 4 alin. (3) din acest act normativ prevede că succesibilii care după data de 06 martie 1945 nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi; cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi. Or, ipoteza reglementată de această normă de excepţie se regăseşte în privinţa contestatorilor care sunt succesibili ce nu au acceptat succesiunea în termenul legal dar cărora Legea nr. 10/2001 le recunoaşte calitatea de moştenitori, notificarea formulată în termenul legal având valoare de act juridic de acceptare a moştenirii.
Deşi stabilirea calităţii de persoane îndreptăţite este o chestiune prealabilă cercetării celorlalte aspecte necesar a fi lămurite în procedura administrativă (titlul statului, regimul juridic actual al bunului, posibilităţile de restituire în natură sau alte forme echivalente), Tribunalul a constatat că aceste aspecte au fost lămurite de intimată, dar nu prin raportare la notificarea contestatorilor, ci la cea a pârâtului S.Ş., astfel că rămâne câştigat acestei judecăţi faptul că cei 450 mp, situaţi în Calea Văcăreşti nr. 387, sectorul 4, se găsesc în deţinerea intimatei şi pot face obiectul restituirii în natură.
A reţinut, de asemenea, tribunalul că motivele contestaţiei formulate de S.A. şi S.C. se referă numai la justificarea calităţii lor de moştenitori şi, prin urmare, la calitatea lor de persoane îndreptăţite la restituire, fără a face nici o referire la obiectul notificării sau la regimul juridic al bunului notificat.
Din acest punct de vedere, al limitelor învestirii instanţei, "precizarea" contestaţiei formulată la 23 aprilie 2007, după închiderea dezbaterilor şi după repunerea cauzei pe rol, a fost apreciată ca fiind formulată cu depăşirea termenelor procedurale.
Cu referire la notificarea din 2002, s-a reţinut că deşi vizează restituirea în natură a unui teren de 2.500 mp, trebuie interpretată ca vizând în realitate terenul de 450 mp restituit de altfel în natură, pentru că numai acest teren a fost donat statului iar, în considerentele notificării, se face referire la durata de timp în care autoarea S.A. a deţinut proprietatea, respectiv până în anul 1977, când a intervenit donaţia către stat.
A apreciat tribunalul că această situaţie este confirmată şi de istoricul de număr poştal al imobilului identificat pe Calea V. Astfel, atât terenul de 2.500 mp, cât şi terenul de 450 mp, au aceeaşi adresă poştală, însă cel de 2.315 mp, identificat ca fiind în str. V., nu face obiectul Legii nr. 10/2001 deoarece a urmat regimul transmiterii succesorale de la autoarea S.A. către pârâtul S.Ş. Acest teren este menţionat în certificatul de moştenitor din 1993; prin urmare a fost dobândit de pârât cu titlu de moştenire şi nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
A concluzionat tribunalul că întrucât legea îi repune pe contestatori în termenul de acceptare a succesiunii numai pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, iar obiect al Legii nr. 10/2001 îl formează terenul în suprafaţă de 450 mp, situat în Calea V., pentru că acesta a fost donat în mod forţat statului de către S.A., prin oferta de donaţie autentificată din 19 februarie 1975 de Notariatul de Stat Local al sectorului 5 Bucureşti, (acceptată prin Decizia nr. 1720 din 08 noiembrie 1975 dată de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti), sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât contestatorii cât şi pârâţii.
Prin Decizia civilă nr. 428/A din 14 iulie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile formulate de apelanţii - contestatori S.A. şi S.C. şi de apelantul - intimat Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 639 din 07 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 44036/3/2006, ca nefondate; a admis apelul formulat de apelantul - intimat S.Ş. şi a s chimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins, ca nefondată, contestaţia.
Cu referire la apelul formulat de apelantul - intimat Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul General, instanţa de apel a reţinut că obiectul contestaţiei este Dispoziţia din 08 noiembrie 2006 prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, sector 4 către pârâtul Ş.Ş. Prin aceeaşi dispoziţie a fost respinsă notificarea formulată de reclamanţi şi de defuncta Ş.F. întrucât nu au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii.
În timpul procesului, intimata a emis dispoziţia din 19 aprilie 2007, prin care a revocat Dispoziţia din 8 noiembrie 2006. Această dispoziţie a fost anulată prin Decizia civilă nr. 340 din 4 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizie rămasă irevocabilă.
Prin urmare, apelul formulat de intimatul Municipiul Bucureşti, prin care s-a susţiut că acţiunea a rămas fără obiect, a fost apreciat ca nefondat.
În ceea ce priveşte apelul formulat de apelantul-pârât Ş.Ş., instanţa de apel a apreciat că acesta este întemeiat.
S-a arătat că imobilul situat în Bucureşti, sector 4, a fost proprietatea defunctei Şurlea Ana, conform actului dotal autentificat din 28 noiembrie 1932. Ş.A. a avut trei copii, respectiv Ş.M., Ş.G. şi Ş.Ş. Aceasta a decedat la data de 22 martie 1992, fiind moştenită de apelantul-pârât Ş.Ş., conform certificatului de moştenitor din data de 2 iunie 1993 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 3 Bucureşti.
Întrucât în acest certificat nu se precizează că ar exista persoane care au renunţat la succesiune, tribunalul a apreciat că au calitatea de persoane îndreptăţite conform dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi contestatorii.
Însă, pentru a putea beneficia de aceste dispoziţii, era necesar ca Ş.A. şi Ş.C. să aibă calitatea de moştenitori al defunctului Ş.G., decedat la data de 01 ianuarie 2001, deoarece art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că succesibilii care după data de 06 martie 1945 nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul acestei legi.
Ipoteza reglementată de această normă de excepţie nu este îndeplinită în cauză întrucât apelanţii - contestatori au renunţat la succesiunea tatălui lor, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 22 noiembrie 2001. Or, potrivit art. 696 C. civ.: „Eredele ce renunţă este considerat că nu a fost niciodată erede”.
În ceea ce o priveşte pe defuncta Ş.F. instanţa de apel a arătat că deşi aceasta a acceptat succesiunea rămasă de pe urma soţului său, nu poate veni la succesiunea defunctei Şurlea Ana, deoarece potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 beneficiază de măsurile reparatorii „şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite”.
Prin urmare, pentru a putea să o moştenească pe Ş.A., Ş.F. ar fi trebuit să aibă calitatea de moştenitoare a acesteia, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.
Apelul formulat de apelanţii-contestatori, prin care aceştia au solicitat obligarea intimatului Municipiului Bucureşti, prin primarul General la emiterea unei dispoziţii de restituire a suprafeţei de 2.500 mp, în loc de 450 mp, a fost găsit neîntemeiat, pentru considerentele care au condus la admiterea apelului declarat de apelantul-intimat Ş.Ş.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs recurenţii-reclamanţi Ş.A. şi Ş.C., invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivare, recurenţii-reclamanţi au arătat, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, că au calitatea de persoane îndreptăţite potrivit Legii nr. 10/2001, întrucât sunt moştenitorii autorului notificării şi că le sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În plus, instanţa de apel le-a respins apelul fără a intra în cercetarea criticilor formulate de aceştia.
Prin Decizia civilă nr. 1392 din 17 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul formulat de recurenţii-reclamanţi, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că hotărârea dată în apel nu este motivată, că motivarea deciziei nu poate să fie implicită, ci trebuie să se refere în concret la criticile formulate de apelanţi şi la argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au putut fi primite.
Or, asupra apelului declarat de către apelanţii-reclamanţi S.A. şi S.C., instanţa de apel s-a limitat a arăta că „este neîntemeiat, pentru aceleaşi considerente care au determinat admiterea apelului intimatului - apelant S.Ş.”, nefiind analizată critica prin care s-a arătat că reclamanţii nu pretind că au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în calitate de moştenitori prin reprezentarea lui S.G., ci prin retransmiterea succesiunii pe care a dobândit-o S.F. de la S.G. (moştenitor al lui S.A.). În aceste condiţii, s-a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
A arătat instanţa de recurs că, întrucât determinarea calităţii persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii în sistemul Legii nr. 10/2001 impune analiza fondului raportului juridic litigios, cu ocazia rejudecării urmează a fi cercetate toate apelurile formulate împotriva sentinţei civile nr. 639 din 7 mai 2007, pronunţată de Tribunalului Bucureşti.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie sub nr. 2432/2/2011.
Prin Decizia civilă nr. 278/A din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile formulate de apelanţii - contestatori S.A. şi S.C., de apelantul - intimat Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul General şi de apelantul - intimat S.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 639 din 07 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 44036/3/2006, ca nefondate; cererea apelantului-intimat S.S. de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă, ca nefondată.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, sub aspectul normele de procedură aplicabile în cauză că, în raport de introducerii cererii de chemare în judecată - 28 decembrie 2006, acţiunea este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Cu referire la apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti s-a reţinut că, în esenţă, acesta a susţinut că cererea dedusă judecăţii a rămas fără obiect, ca urmare a emiterii, ulterior dispoziţiei contestate, a unei noi dispoziţii din 19 aprilie 2007 - prin care apelantul - pârât a declinat competenţa de soluţionare a notificărilor cu care a fost sesizat de contestatori, către A.N.S., Complexul Sportiv „S.P.”
În raport de această susţinere, curtea de apel a constatat că ultima dispoziţie emisă de apelantul - pârât în cauză (din 19 aprilie 2007) a făcut obiectul contestaţiei soluţionate prin sentinţa civilă nr. 256 din 06 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Prin această sentinţă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3407 din 01 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a dispus anularea Dispoziţiei din 19 aprilie 2007, constatându-se nelegalitatea procedurii în cadrul căreia a fost emisă.
Or, ca efect al anulării Dispoziţiei din 19 aprilie 2007, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, critica apelantului -pârât în sensul rămânerii fără obiect a acţiunii cu care a fost sesizată prima instanţă este nefondată, dispoziţia ce face obiectul contestaţiei din prezenta cauză, continuând să-şi producă efectele prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, aşa cum rezultă din acţiunea introductivă precizată, motivul de nulitate invocat în ceea ce priveşte cererea de anulare a Dispoziţiei din 2006, a vizat îndreptăţirea contestatorilor S.A. şi S.C., alături de notificatorul şi beneficiarul dispoziţiei contestate - S.S., atât la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 450 mp, situat în Bucureşti, sectorul 4, cât şi a imobilului compus din teren în suprafaţă de 2.500 mp, situat în Bucureşti, sector 4 şi casă de locuit, (solicitat conform notificării din 2002).
S-a reţinut că, în cauză, nu s-a invocat prin acţiunea introductivă, ca şi motiv de nulitate a Dispoziţiei din 2006, lipsa calităţii apelantului-pârât de entitate deţinătoare a imobilului care a fost solicitat a fi restituit prin notificările formulate de numiţii S.S., S.F., S.A. şi S.C., o asemenea cauză de nulitate fiind invocată pentru prima dată în apelul formulat de apelantul - pârât Municipiul Bucureşti.
Prin urmare, date fiind cauzele de nulitate a dispoziţiei din 2006, explicit descrise de contestatori în cererea introductivă astfel cum aceasta a fost precizată la data de 23 aprilie 2007, motivele de nelegalitate şi de netemeinicie invocate în apelul pârâtului, tind la schimbarea cauzei cererii introductive formând obiectul unor pretenţii noi.
Or, faţă de considerentele expuse, motivele nou propuse prin cererea de apel formulată de apelantul - pârât, nu pot fi invocate pentru prima dată în apel, prin raportare la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., căci ar priva pe una din părţi de beneficiul dublei jurisdicţii.
În consecinţă, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti apelant a fost găsit nefondat.
Cu referire la apelul formulat de apelantul-pârât S.S., curtea de apel a reţinut că, în esenţă, acesta a susţinut lipsa calităţii procesuale active a contestatorilor S.A. şi S.C., invocând, pe de o parte, că terenurile în suprafaţă de 450 mp şi respectiv 2.500 mp sunt distincte, notificarea intimaţilor înregistrată din 2002 având ca obiect o suprafaţă de 2.500 mp, (care nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, ci a fost moştenit de acesta, conform certificatului de moştenitor din 1993), distinctă de suprafaţă de 450 mp (pentru care s-a emis dispoziţia contestată), iar pe de altă parte, renunţarea expresă a contestatorilor la moştenirea tatălui lor - S.G., astfel încât nu mai pot veni la moştenirea autoarei S.A.
În ceea ce priveşte lipsa calităţii contestatorilor S.C. şi S.A. de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ca urmare a renunţării acestora la moştenirea tatălui lor, instanţa de apel a reţinut că prin notificarea din 08 februarie 2002, S.F., S.A. şi S.C. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 2.500 mp şi construcţii constând în casă de locuit din cărămidă acoperită cu tablă, magazie şi anexe gospodăreşti, situat în Bucureşti, sector 4.
Notificatorii au precizat că formulează notificarea în calitate de moştenitori ai tatălui, respectiv soţului, S.G., care a avut calitatea de moştenitor al numitei S.A.
Potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, S.G. a fost fiul defunctei S.A., decedată la data de 22 martie 1992.
Potrivit certificatului de deces eliberat de Primăria Sectorului 4 Bucureşti, S.G. a decedat la data de 01 ianuarie 2001, aşadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Este adevărat că potrivit certificatului de moştenitor din 22 noiembrie 2001, eliberat de B.N.P. P.C.M., are calitatea de moştenitoare a acestui defunct doar notificatoarea S.F., (contestatorii S.A. şi S.C., renunţând expres la moştenirea defunctului S.G.), însă, aşa cum rezultă din notificarea din 2002, această cerere a fost formulată, alături de cei doi renunţători la succesiune şi de către soţia supravieţuitoare a defunctului S.G. - S.F.
Deşi în ceea ce îi priveşte pe contestatorii S.A. şi S.C., prin renunţarea expresă la succesiunea defunctului S.G., aceştia nu puteau beneficia, în mod direct, de prevederile Legii nr. 10/2001, prin formularea notificării din 2002 (având în vedere că prevederile art. 4 alin. (3) sunt aplicabile doar în privinţa succesorilor neacceptanţi în termen a succesiunii celui îndreptăţit iar nu şi pentru situaţia celor care au renunţat expres la moştenirea acestuia, care sunt socotiţi de lege ca nefiind niciodată moştenitori), curtea de apel a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi cele ale art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ, în ceea ce o priveşte de notificatoarea S.F.
Astfel, S.F. a avut calitatea de unic moştenitor legal al defunctului S.G., în calitate de soţie supravieţuitoare, iar acesta din urmă a decedat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce are drept consecinţă, transmiterea către această succesoare inclusiv a dreptului de a formula notificarea pe care defunctul era îndreptăţit să o formuleze în calitate de fiu al defunctei S.A., pentru imobilele care fac obiect al Legii nr. 10/2001, în contextul în care din actele cauzei nu a rezultat că S.G. a renunţat expres la succesiunea mamei sale, S.A., iar potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s uccesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi.
Contrar susţinerilor apelantului-pârât S.S., instanţa de apel a reţinut că S.F. era îndreptăţită să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitate de moştenitor legal al defunctului S.G., întrucât deşi potrivit art. 665-666 şi art. 672 C. civ. de la 1864, aceasta nu beneficiază de reprezentarea succesorală, la data decesului defunctului S.G., termenul de 12 luni, pentru depunerea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu începuse să curgă (acesta având ca moment de început data de 14 februarie 2001).
Or, spre deosebire de reprezentarea succesorală, în caz de retransmitere a moştenirii, moştenitorul legal supravieţuind un timp cât de scurt defunctului, dobândeşte succesiunea acestuia din urmă şi confundată cu a sa proprie, o lasă propriilor săi moştenitori legali, retransmiterea putând fi şi succesivă.
În acelaşi timp, dovezile administrate în cauză nu atestă că defunctul S.G. ar fi renunţat expres la moştenirea mamei sale, astfel încât era îndreptăţit potrivit Legii nr. 10/2001, să solicite măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ special pentru bunurile care fac obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001. Or, retransmiterea operează chiar dacă moştenitorul a decedat anterior sau înăuntrul termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, întrucât în patrimoniul retransmis este inclus şi dreptul prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care poate fi exercitat de beneficiarul retransmiterii.
În cauză, S.F. a fost moştenitoarea defunctului S.G., iar S.G. a fost descendent al defunctei S.A. şi exista la data deschiderii succesiunii defunctei S.A., pentru situaţia acesteia operând instituţia retransmiterii succesiunii.
În plus, curtea de apel a reţinut că potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 :,,De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire”, astfel că, aplicând această normă în cauză, în ceea ce priveşte notificarea formulată de S.A., S.C. şi S.F., concluzia care se impune este aceea că S.F., prin formularea notificării din 2002, era îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitate de moştenitoare, prin retransmitere, a defunctei S.A., pentru întreaga cotă de care ar fi beneficiat fiul acestei defuncte, S.G., din bunurile care fac obiectul Legii nr. 10/2001, de care defuncta a fost deposedată abuziv.
A concluzionat curtea de apel că, prin raportare la certificatul de moştenitor din 07 octombrie 2005, emis de B.N.P. P.C.M., contestatorii S.A. şi S.C. au calitatea de moştenitori legali ai defunctei S.F., iar critica formulată de apelantul S.S., vizând lipsa calităţii procesuale active a apelanţilor -contestatori, ca urmare a renunţării acestora la succesiunea defunctului S.G., este nefondată, întrucât aceştia au dobândit prin retransmitere de la defuncta S.F., toate drepturile aflate în patrimoniul acesteia la data deschiderii succesiunii, inclusiv dreptul de a formula contestaţia ce face obiectul prezentei acţiuni.
În referire la critica prin care apelantul S.S. a susţinut lipsa calităţii procesuale active a contestatorilor S.A. şi S.S., cu motivarea că terenurile în suprafaţă de 450 mp şi respectiv 2.500 mp, sunt distincte iar notificarea intimaţilor, înregistrată din 2002 are ca obiect suprafaţa de 2.500 mp, care în realitate a făcut obiectul certificatului de moştenitor din 1993, emis în favoarea apelantului-pârât, curtea de apel, răspunzând şi criticilor apelanţilor-reclamanţi privitoare la regimul juridic al acestui teren, a reţinut că N.I. a dobândit prin Titlul de proprietate din 08 octombrie 1921, încheiat cu Ministerul Agriculturii, suprafaţa de teren de 3.625 mp, situată în Vatra Moşiei Văcăreşti, judeţul Ilfov.
Acelaşi autor, N.I., a dobândit prin actul de vânzare încheiat cu G.D., din 06 iunie 1914, autentificat de Tribunalul Ilfov secţia Notariat, un teren cu casele aflate pe el, situat în București ti, având locul din faţă 32 m şi 50 cm, fundul 39 metri şi 50 cm, lungul pe o parte 55 m iar pe cealaltă parte 66 m, învecinat la faţă cu Calea V., pe de o parte cu Vatra Mânăstirii Văcăreşti, la fund cu C.S. şi Vatra Mânăstirii Văcăreşti, iar pe cealaltă parte cu CS.
La data de 28 noiembrie 1932, prin actul dotal din 1932, N.I. a constituit în favoarea autoarei părţilor - S.A. - dotă având ca obiect suprafaţa de teren de 450 mp, situat în Bucureşti, teren învecinat la miazănoapte cu restul proprietăţii acestuia.
Potrivit adresei din 19 mai 2003, emisă de Primăria Mun. Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, imobilul de pe str.C.V. a purtat, până la nivelul anului 1933, din anul 1933, iar la nivelul anului 1948, nr. 387, denumirea străzii rămânând neschimbată.
În ceea ce priveşte suprafaţa de teren care a făcut obiectul acestui act dotal, curtea de apel a reţinut că, la data de 19 februarie 1975, S.A. a formulat oferta de donaţie în favoarea Statului Român, aflată la fila 31 dosarul tribunalului, donaţie care a fost acceptată de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv conform deciziei nr. 1720/08 noiembrie 1975.
În ceea ce priveşte individualizarea în plan a acestui teren, curtea de apel a avut în vedere opinia exprimată de experţii G.S şi M.F. (anexa A), dar şi la faptul că potrivit protocolului din 16 noiembrie 2006, acest teren a fost predat în posesie apelantului-pârât S.S.
S-a reţinut, totodată, că potrivit procesului- verbal de inventariere succesiune din 25 mai 1951, activul succesoral rămas de pe urma defunctului N.I., cu ultimul domiciliu în str. C.V., era alcătuit din teren, o parte arabil şi o parte care avea ieşire la str.Calea V., lângă Închisoarea Văcăreşti, teren care făcea un singur corp comun, şi care fusese cumpărat de defunct, prin cele două acte de proprietate anterior menţionate.
În acelaşi proces verbal s-a menţionat că, la data efectuării inventarului, actul de vânzare autentificat din 06 iunie 1914, autentificat de Tribunalul Ilfov secţia Notariat, nu a putut fi prezentat de moştenitori, fiind depus la Curtea de Casaţie, unde se afla înregistrat un litigiu, respectiv că în timpul vieţii, defunctul a înstrăinat următoarele suprafeţe de teren: 450 mp, prin actul dotal din 1932; 300 mp cu actul taxat din 1949, fără a fi autentificat; 100 mp, cu actul autentificat din 1943; 300 mp cu actul autentificat din 1949 şi respectiv 450 mp, prin actul autentificat din 1936.
Prin încheierea din data de 29 martie 1951, emisă în Dosarul nr. 217/1951 de Judecătoria Populară Mixtă Bucureşti, s-a reţinut că S.Z. a avut calitatea de moştenitor legal al acestui defunct, în calitate de soţie supravieţuitoare.
Potrivit certificatului de moştenitor din 1960, S.Z. a decedat la data de 18 octombrie 1960, având ca legatar universal pe S.A., conform testamentului din 1954 (ambele autentificate de Notariatul de stat Nicolae Bălcescu). În conformitate cu acest certificat de moştenitor, masa succesorală rămasă de pe urma defunctei S.Z. se compunea din terenul agricol, în suprafaţă de 2.500 mp, situat în Bucureşti, raionul Nicolae Bălcescu, deţinut de defunctă în baza testamentului lăsat de soţul său, N.I., care îl deţinea în baza titlului de proprietate din 1921, eliberat de Ministerul Agriculturii.
Aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 1993, la data de 22 martie 1992 a decedat S.A. iar singurul moştenitor acceptant al succesiunii acesteia este apelantul-pârât S.S., în calitate de fiu. Masa succesorală rămasă de pe urma defunctei S.A. se compunea din terenul în suprafaţă de 2.315 mp, situat în Bucureşti, dobândit de defunctă potrivit certificatului de moştenitor din 1960.
Pe de altă parte, în procesul-verbal de C.F. din 1940, s-a menţionat deschiderea cărţii funciare pentru imobilul situat în Bucureşti, (devenit potrivit adresei sus-menţionate, la nivelul anului 1948), la cererea autorului N.I., pentru S.A., pentru suprafaţă de 1.873 mp, teren dobândit cu titlul de dotă şi posesiune de fapt.
Interpretând în mod coroborat aceste probe, curtea de apel a reţinut că terenul în suprafaţă de 450 mp, care a făcut obiectul donaţiei realizate în favoarea Statului Român de S.A., în anul 1975, nu este unul şi acelaşi cu cel care a făcut obiectul certificatelor de moştenitor din 1960 şi nr. din 1992.
Astfel, s-a arătat că de vreme ce terenul de 450 mp a fost constituit dotă în favoarea A.S. şi îşi păstrase aceeaşi destinaţie şi la data decesului înstrăinătorului N.I. (în cauză nefiind administrate dovezi în sensul că acesta ar fi reintrat în orice mod în patrimoniul înstrăinătorului), în mod firesc el nu a figurat în cadrul inventarului succesoral întocmit în 1951, pentru a se putea aprecia că ar fi fost moştenit de S.Z. şi nici în certificatul de moştenitor din 1960, care nu face decât să evidenţieze masa succesorală aflată în patrimoniul defunctei S.Z. la data decesului acesteia.
Astfel, nu se poate face abstracţie de faptul că acest certificat de moştenitor a fost întocmit tocmai la cererea autoarei comune, S.A., care, ulterior a şi dispus de bunul constituit în favoarea sa ca dotă în favoarea Statului Român. Or, în măsura în care suprafaţa de teren de 450 mp, care a făcut obiect al donaţiei realizate în favoarea statului la data de 19 februarie 1975, ar fi fost dobândită prin succesiune, nu s-ar mai fi impus menţionarea în cuprinsul procesului-verbal de inventariere din 1951, a înstrăinării lui şi nici în cuprinsul ofertei de donaţie, că aceasta a făcut obiect al dotei constituite prin actul dotal din 1932.
În plus, pentru acest teren S.A. şi-a deschis rol fiscal în anul 1952, anterior decesului testatoarei S.Z.
A arătat instanţa de apel că este real că în ceea ce priveşte această suprafaţă de teren, care a făcut obiectul donaţiei realizate de autoarea comună a apelanţilor - S.A. - în favoarea statului, la data de 19 februarie 1975, aşadar în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, apelanţii-contestatori S.A. şi S.C. au adoptat o poziţie procesuală oscilantă, în sensul că au precizat că terenul care face obiectul notificării din 2002 a fost dobândit de S.A., prin moştenire, potrivit titlului de proprietate din 1921 (cererea precizatoare aflată la fila 149 dosar fond) iar cu prilejul rejudecării, în prezenta fază procesuală au invocat deţinerea de către această autoare a terenului obiect al notificării cu titlu de moştenire, conform actului de vânzare din 06 iunie 1914, autentificat de Tribunalul Ilfov secţia Notariat, respectiv în temeiul procesului verbal de carte funciară anterior menţionat. Cu toate acestea, curtea de apel a reţinut că, prin chiar cererea de chemare în judecată, apelanţii -contestatori au susţinut că terenul în suprafaţa de 450 mp, situat în Calea V., care a făcut obiect al măsurilor reparatorii dispuse prin dispoziţia contestată, a aparţinut bunicii lor S.A., conform actului dotal din 1932, şi a făcut obiectul donaţiei realizate de aceasta către stat, acesta fiind actul procedural care determină limitele învestirii instanţei.
În aceste condiţii, constatând că notificarea din 2002 are ca obiect un imobil situat în Calea V., iar prin dispoziţia contestată s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 450 mp, situat la această adresă, curtea de apel a apreciat că sunt nefondate susţinerile apelantului-pârât S.S. potrivit cărora, prin notificarea menţionată, autoarea contestatorilor ar fi solicitat măsuri reparatorii pentru un alt imobil, distinct de cel care a făcut obiectul donaţiei realizate în favoarea statului de defuncta S.A.
S-a arătat, de asemenea, că potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „ notificarea va cuprinde . elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum şi valoarea estimată a acestuia”, or, în cuprinsul notificării din 2002 se menţionează neechivoc că imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 este situat în Bucureşti.
Pe de altă parte, prin formularea notificării din 2002, dar şi prin actele de procedură realizate în cauză, apelantul-pârât S.S., însuşi, recunoaşte că această suprafaţă de teren este distinctă de cea care a făcut obiectul certificatelor de moştenitor din 1960 şi nr. din 1992 şi face obiect al Legii nr. 10/2001. De altfel, acesta nu a înţeles să conteste dispoziţia din 2006, prin care Municipiul Bucureşti a constatat că acest imobil, care a fost preluat de stat, în anul 1972, a fost proprietatea autoarei părţilor S.A., în temeiul actului dotal din 1932 (iar nu în temeiul testamentului întocmit de S.Z.) şi face obiect al Legii nr. 10/2001, fiind preluat abuziv de stat în perioada de referinţă menţionată în chiar titlul acestui act normativ.
În ceea ce priveşte, modul în care acest teren a intrat în proprietatea autorului N.I., Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, deşi iniţial prin cele două titluri de proprietate anterior menţionate, acesta a dobândit două loturi distincte, potrivit procesului verbal de inventariere întocmit în anul 1951, la data decesului lui N.I., acesta şi moştenitoarea sa - S.Z. - stăpâneau un singur lot de teren, corp comun, care avea, parţial, destinaţia de teren agricol, şi parţial, deschidere către str. C.V.
Aceeaşi stare de fapt rezultă fără echivoc din depoziţiile tuturor martorilor audiaţi în cauză la propunerea apelanţilor Surlea: P.S., P.G., B.G. şi D.V., aceştia declarând că au cunoştinţă de faptul că S.Z. şi ulterior, S.A. au deţinut o singură proprietate care avea ieşire la Calea V., casa edificată pe terenul de la adresa din Calea V. fiind demolată aproximativ în anul 1988, când a fost sistematizată întreaga zonă.
Tot astfel, martorii P.S. şi P.G. au arătat că această proprietate se învecina cu str. Volovăţ, fără a avea ieşire la această stradă, iar potrivit actului de înstrăinare încheiat de N.I. aflat la filele 198 şi urm. dosar apel, rezultă că terenul înstrăinat de N.I. în anul 1949, era învecinat cu restul proprietăţii acestuia, având adresa poştală în str. V. În cuprinsul acestui act se menţionează, de asemenea, că terenul vândut a fost dobândit de vânzător conform titlului de proprietate din 1921.
În acelaşi sens, curtea de apel a avut în vedere şi faptul că în procesul verbal de inventariere întocmit în anul 1951 s-a menţionat că, în ceea ce priveşte actul de proprietate din anul 1914, acesta nu a putut fi prezentat de către moştenitori, întrucât cu privire la terenul astfel dobândit exista un litigiu şi că aceste menţiuni se impun a fi coroborate şi cu menţiunile din cuprinsul borderoului populaţiei aflat la fila 211 dosar apel, potrivit cărora N.I., deţinea la data inventarierii - 1948, suprafaţa de 2.000 mp- o parcelă, în str. C.V.
Tot astfel în registrul agricol întocmit la nivelul anului 1964-1968 (fila 1090 dosar apel) S.A. figurează cu o suprafaţă totală de 2.500 mp- teren agricol, situat în C.V.
Sub aspectul istoricului de adresă poştală s-a reţinut că potrivit adresei din 19 mai 2003, emisă de Primăria Mun. Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, imobilul de pe str. C.V. a purtat, pe această arteră, următoarele numere poştale: până la nivelul anului 1933, din anul 1933, iar la nivelul anului 1948.
Conform adresei din 16 august 2011, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, nu există date referitoare la istoricul de adresă poştală pentru str. V., iar artera de circulaţie Calea V., nu a purtat alte denumiri, în urma sistematizării zonei o secţiune din aceasta fiind desfiinţată.
În acelaşi sens sunt şi concluziile raportului de expertiză judiciară realizată în apel de experţii S.G., A.C. şi G.V., potrivit cărora imobilele care fac obiectul notificărilor formulate de apelanţii S. au ca obiect terenul care a aparţinut lui N.I., conform actului de vânzare nr. 10704/1914, în timp ce terenul menţionat în certificatele de moştenitor din 1960 şi din 1992, a fost cumpărat de N.I. conform titlului de proprietate din 1921, cele două corpuri funciare fiind limitrofe. În prezent, aşa cum rezultă din aceeaşi expertiză, suprafaţa de 450 mp este identificabilă în incinta de 20.793 mp, a corpului imobiliar înregistrat cu numărul cadastral pe C.V., ca proprietate a Statului Român, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea regimul juridic de teren intravilan, aflat în proprietatea Statului Român.
Aceste concluzii sunt sprijinite şi de restul probatoriilor administrate în cauză dar sunt concordante şi cu statuările intrate în putere de lucru judecat din sentinţa civilă nr. 2064/2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Potrivit adreselor din 16 decembrie 2002 şi din 13 iulie 2011, ambele emise de Consiliul Local sector 4 Bucureşti - D.I.T.L., pentru terenul în suprafaţă de 450 mp, deţinut de S.A. în baza actului dotal din 1932, a fost deschis rol fiscal în anul 1952, imobilul fiind menţionat ca având adresa poştală în Calea V.; ulterior acesta a fost preluat de stat în baza ofertei de donaţie din 16 februarie 1975, partida fiind închisă.
În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 2.500 mp, deţinut de S.Z. şi S.A. potrivit certificatului de moştenitor din 1960, acesta apare înscris la rolul fiscal ca având adresa poştală str. V.; ulterior, în anul 1980, este menţionată S.A. cu o suprafaţă totală de 2.315 mp, la adresa poştală str. V., fără a exista o justificare referitoare la temeiul acestor menţiuni şi la schimbarea adresei poştale a imobilului.
Făcând o analiză coroborată a probatoriului administrat, curtea de apel a concluzionat că terenul în suprafaţă de 450 mp este o parte componentă a imobilului dobândit de N.I. prin actul de vânzare din 1914, devenit ulterior corp comun cu terenul dobândit conform titlului de proprietate din 1921, ca urmare a stăpânirii exercitate şi declarate ca atare atât de N.I., la momentul întocmirii borderoului populaţiei din 1948, cât şi de către S.Z., la momentul inventarierii din 1951, acesta fiind individualizat la momentul întocmirii actului dotal şi înscris ca atare în evidenţele de carte funciară şi ale autorităţilor cu competenţe în materie fiscală.
Cu referire la excepţia puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2064 din 20 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei civile nr. 1770/R din 22 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, invocată de apelantul-pârât, curtea de apel a constatat că, prin această hotărâre s-a reţinut că N.I. a avut în proprietate terenul obţinut prin cumpărare de la G.D. în anul 1914, înregistrat din 1914, şi terenul deţinut în baza titlului de proprietate din 1921, eliberat de Ministerul Agriculturii în suprafaţă de 3.625 mp, că ulterior, S.Z. a lăsat prin testament numitei S.A., terenul deţinut în baza titlului de proprietate din 1921, eliberat de Ministerul Agriculturii, în suprafaţă de 3.625 mp, respectiv că nu s-a făcut dovada că S.A., ar fi moştenit şi terenul menţionat în actul de vânzare cumpărare din 06 iunie 1914, prin urmare reclamanţii din acea cauză - apelanţii contestatori S.C. şi S.A. - nu au făcut dovada calităţii de moştenitori ai persoanei îndreptăţite, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a mai reţinut că terenul care figurează în certificatul de moştenitor din 1993, emis de pe urma defunctei S.A., nu a fost niciodată expropriat, că ultimul imobil expropriat pe Calea V. se află la numărul poştal şi că, întrucât Legea nr. 10/2001 condiţionează acordarea măsurilor reparatorii de dovada preluării de către stat a proprietăţii moştenite în mod abuziv, nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001, în privinţa reclamanţilor, pentru acest teren.
Aşadar, prin această hotărâre judecătorească chestiunile litigioase care au făcut obiect al analizei instanţelor investite cu soluţionarea acţiunii care a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 68171/3/2011, intrate în puterea lucrului judecat, vizează pe de o parte, statuarea în sensul că S.A. nu a moştenit terenul menţionat în actul de vânzare cumpărare din 06 iunie 1914 respectiv pe aceea că terenul care figurează în certificatul de moştenitor din 1993 de pe urma defunctei S.A., a fost dobândit conform titlului de proprietate din 1921, nu a fost niciodată expropriat şi nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
În referire la aspectele intrate în putere de lucru judecat, curtea de apel a reţinut că, în prezenta cauză, obiectul dispoziţiei contestate (având în vedere că, prin notificările formulate, atât S.S. cât şi S.F. au solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru un teren situat în Bucureşti) îl constituie terenul în suprafaţă de 450 mp situat în Bucureşt, dobândit de S.A. prin actul dotal din 1932, teren preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în temeiul Deciziei nr. 1720/1975, prin care a fost acceptată donaţia realizată în favoarea Statului Român de către S.A.
Prin urmare, contestaţia cu care a fost investită instana de fond în prezenta cauză, are ca obiect un teren care nu a făcut obiect al analizei instanţei care a pronunţat Decizia civilă nr. 1770/2013 (care s-a raportat exclusiv la bunurile dobândite de S.A. prin moştenire), teren dobândit de S.A. prin actul dotal din 1932, care face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel că nu se poate reţine incidenţa excepţiei puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2064/2012 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că în mod judicios s-a reţinut, în hotărea apelată, calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul - teren în suprafaţă de 450 mp, atât în ceea ce îl priveşte pe apelantul-pârât S.S., căruia îi revine o cotă de ½ din acest teren, cât şi pentru apelanţii - contestatori, (în calitate de moştenitori ai defunctei S.F., la rândul său moştenitoare a defunctului S.G.), în cotă de 1/2.
Criticile prin care apelanţii - contestatori au arătat că, în mod eronat, prima instanţa nu a constatat calitatea lor de persoane îndreptăţite la restituirea suprafeţei de 2.500 mp teren, menţionată în cuprinsul notificării din 2002, au fost găsite nefondate, instanţa de apel reţinând că este incidentă puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2064/2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin raportare la ambele chestiuni litigioase care au făcut obiectul analizei în cadrul acestui litigiu, respectiv că S.A. nu a moştenit de la S.Z. terenul dobândit de N.I. conform actului de vânzare din 1914, iar terenul ce figurează în certificatul de moştenitor din 1993 de pe urma defunctei S.A. nu a fost niciodată expropriat şi prin urmare nu face obiectul Legii nr. 10/2001 .
Potrivit certificatului de moştenitor din 1993, are calitatea de unic moştenitor al defunctei S.A., apelantul S.S., în calitate de fiu. În cuprinsul acestui certificat, se menţionează că masa succesorală este alcătuită din terenul în suprafaţă de 2.315 mp, teren situat în Bucureşti, sector 4, dobândit prin moştenire în baza certificatului de moştenitor din 1960, act în cuprinsul căruia se face menţiunea că terenul transmis pe cale succesorală a fost dobândit de S.Z., prin moştenire, de la N.I., conform Titlului de proprietate din 1921.
S-a reţinut, totodată, că, prin sentinţa civilă nr. 2585 din 08 aprilie 2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, devenită irevocabilă, a fost respinsă cererea formulată de autoarea apelanţilor contestatori (S.F.), având ca obiect anularea certificatului de moştenitor din 1993, reţinându-se, în esenţă, că S.G. nu a acceptat, conform dreptului comun, succesiunea rămasă de pe urma defunctei S.A.
Curtea de apel a avut în vedere şi dispoziţiile art. 23 alin. (2) din Decretul nr. 40/1953 privitor la procedura succesorală notarială, conform cărora: „Până la anulare prin sentinţa judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada în ce priveşte calitatea de moştenitor şi cota bunurilor ce revin fiecărui moştenitor”.
Or, aşa cum s-a statuat irevocabil prin Decizia civilă nr. 1770/2013 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acest teren nu a fost preluat de stat şi nu face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel încât contestatorii nu pot pretinde că au calitatea de persoane îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001, la măsuri reparatorii pentru terenul dobândit de N.I. conform titlului de proprietate din 1921 (acesta nefăcând obiect al Legii nr. 10/2001) şi nici pentru terenul dobândit de N.I. conform actului de vânzare din 1914, (acesta nefiind moştenit de către S.A.). Aşa cum rezultă din raportul de expertiza realizat de comisia de experţi, anterior evocat, terenul care este menţionat în notificarea din 2002, a fost stăpânit de N.I. în baza actului de vânzare din 1914.
Împrejurarea că, aşa cum a rezultat din întregul material probator administrat în cauză, N.I. a dobândit prin Titlul de proprietate din 08 octombrie 1921, încheiat cu Ministerul Agriculturii şi prin actul de vânzare încheiat cu G.D., autentificat din 06 iunie 1914, autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, două terenuri limitrofe care, la data decesului acestuia, constituiau un corp comun, nu poate fi de natură a susţine o altă concluzie, în contextul în care nu s-a probat că acest autor ar fi dobândit teren la adresa din București în temeiul unui alt titlu decât cele două, anterior evocate, contestatorii neavând posibilitatea de a administra probe contrare prezumţiei irefragabile instituite de art. 1200 alin. (4) şi art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864.
Susţinerile apelanţilor-contestatori referitoare la calitatea acestora de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin raportare la menţiunile din procesul - verbal de C.F. din 1940 nu au fost primite de instanţa de apel care a arătat că, în sistemul de publicitate imobiliară aplicabil pentru imobilul în cauză, înscrierea în cartea funciară nu avea efect constitutiv de drepturi, fiind incidente prevederile art. 5 din Legea nr. 242/1947. De asemenea, s-a reţinut incidenţa prevederilor înscrise în art. 111 şi art. 130 alin. (9) din Decretul Lege nr. 115/1938, norme care impuneau deţinerea, de către titularul dreptului înscris, a unui titlu de proprietate, respectiv a unei hotărâri judecătoreşti „desăvârşite” prin care să se fi constatat intervenită uzucapiunea ( prevederile art. 165 din acest act normativ impunându-se a fi interpretate în directă corelaţie cu cele ale art. 166 alin. (1) pct. 1 şi 3 şi ale art. 168 din acelaşi act normativ).
Curtea de apel a avut în vedere şi regulile speciale în materie probatorie prevăzute de Legea nr. 10/2001 (respectiv art. 23, astfel cum această normă a fost interpretată prin H.G. nr. 250/2007) şi a arătat că, în cauză, aşa cum rezultă din chiar acest proces-verbal, singurul titlu de proprietate exhibat şi deţinut de autoarea S.A. cu privire la acest imobil, la momentul întocmirii cărţii funciare invocate este actul dotal din 1932 prin care aceasta a fost înzestrată cu suprafaţa de 450 mp, procesul verbal de carte funciară, în ceea ce priveşte suprafaţa posedată în fapt, (care excede suprafeţei de 450 mp, menţionată în actul dotal din 1932) nefiind sprijinit de celelalte probatorii administrate în cauză.
Pe cale de consecinţă, au fost găsite nefondate susţinerile apelanţilor -contestatori în sensul că în fapt terenul dobândit de N.I. a avut o întindere mai mare şi că acesta a fost preluat de stat în perioada regimului comunist, respectiv că, fără a se lua în considerare certificatul de moştenitor din 1960, aceştia ar fi îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 şi pentru o suprafaţă de 2123 mp.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 639 din 07 mai 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse, ca nefondate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 298 şi 274 C. proc. civ., întrucât apelul declarat de apelantul-pârât S.S. a fost găsit nefondat, a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de acesta.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., atât reclamanţii S.A. şi S.C., cât şi pârâtul S.Ş.
Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului propriu, modificarea, în parte, a hotărârii recurate, admiterea apelului pe care l-au declarat împotriva sentinţei civile nr. 639 din 07 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă. iar pe fond, admiterea contestaţiei formulate împotriva Dispoziţiei din 2006 emisă de primarul General al Municipiului Bucureşti, astfel cum a fost precizată.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 299 şi 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat greşit unele dintre actele juridice deduse judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora.
Astfel, aceştia au susţinut că procesul-verbal de C.F. din 03 iunie 1942 constituie un veritabil titlu de proprietate al autoarei S.A., prin care aceasta a dobândit de la înzestrătorul său, N.I., lotul de 1.873 mp din suprafaţa totală a imobilului ce face obiectul notificării pe care au formulat-o, situat în București. Or, existând la dosar dovada dreptului de proprietate aparţinând autoarei persoanelor îndreptăţite, în temeiul Legii nr. 10/2011 întregul imobil din Calea V., preluat abuziv de statul comunist, trebuia restituit în natură.
Pe de altă parte, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a procesului verbal de inventariere din 25 mai 1951, act juridic declarativ şi descriptiv, care nu are valoare de titlu de proprietate.
Au susţinut recurenţii-reclamanţi că nu pot fi primite concluziile curţii de apel în sensul că două terenuri complet distincte, dobândite de N.I., au fost comasate ulterior, potrivit procesului verbal de inventariere sus-menţionat deoarece nu sunt susţinute de alte probe (ci, dimpotrivă, sunt infirmate de toate celelalte probe administrate în cauza) şi sunt, esenţialmente nelegale.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea, respectiv aplicarea greşită a Decretului - Lege nr. 115/1938, întrucât în ciuda concluziilor la care a ajuns în dezvoltarea motivelor hotărârii, potrivit dispoziţiilor art. 165, 166 şi 168 din acel act normativ, procesul-verbal de C.F. din 1942 are efect constitutiv de drepturi.
Instanţa de apel a dat o hotărâre cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât nu a dat eficienţă prevederilor legale imperative, potrivit cărora întregul teren notificat trebuie să le fie restituit în natură, împreună cu suprafaţa de 450 mp, ambele loturi făcând parte din imobilul-teren situat în București.
Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că, pe baza materialului probator administrat în cauză, curtea de apel a reţinut că: „în prezent, aşa cum rezultă din aceeaşi expertiză, suprafaţa de 450 mp este identificabilă în incinta de 20.793 mp, a corpului imobiliar înregistrat cu numărul cadastral pe Calea V., ca proprietate a Statului Român, fiind afectată de zona de racordare la Calea V. a drumului de acces la hipermarketul S.P., edificată conform autorizaţiei de construire din 23 august 2006 şi din 15 octombrie 2009 iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea regimul juridic de teren intravilan, aflat în proprietatea Statului Român.”
Or, lotul de 1.873 mp care a aparţinut A.S. în baza procesului-verbal de carte funciară din 1942, sus-menţionat, are în prezent o situaţie juridică şi de fapt identică cu cel de 450 mp, astfel că şi acest teren trebuie restituit în natură în baza Legii nr. 10/2001.
Sub un alt aspect, recurenţii-reclamanţi au arătat că hotărârea atacată este nelegală sub aspectul situaţiei de fapt reţinute.
Astfel, prin sentinţa nr. 639 din 07 mai 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 450 mp situat în Bucureşti, sector 4 în cote de 1/2 către defuncta S.F. şi, respectiv, către intimatul-pârât S.Ş. dar, spre deosebire de apelantul-intimat S.Ş., recurenţii-reclamanţi au notificat Primăria Municipiului Bucureşti în vederea restituirii în natură a suprafeţei de 2.500 mp, iar nu de 450 mp.
Notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a vizat imobilul situat în (actualmente 391), București, sector 4, care se compune dintr-un teren în suprafaţă de 2.500 mp şi construcţii demolate; imobilul notificat a aparţinut defunctei S.A. (fosta T.A.).
Obiectul notificării din 08 februarie 2002, a fost reprezentat de cererea de restituire în natură a terenului dobândit de N.I. prin Actul de vânzare autentificat din 06 iunie 1914 de la vânzătorul G.D., conform actului de vânzare şi planului aferent aflate la filele 237-238 şi 592 din dosar. În actul respectiv se menţionează că terenul vândut este situat în Bucureşti, fiind trecute vecinătăţile terenului.
Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că toate expertizele efectuate până în prezent în cauză (de experţii S./A./G., de expertul M.F. şi de expertul C.M.) au stabilit că terenul situat în București, se întindea pe o suprafaţă mai mare de 450 mp şi a fost dobândit de autorul lui S.A., N.I. prin actul de vânzare din 1914. De asemenea, toate rapoartele de expertize au concluzionat în sensul că terenul situat în București este distinct de terenul din București, dobândit de N.I. prin Titlul de proprietate din 1921 şi care face obiectul certificatelor de moştenitor din 1993 şi din 1960.
Potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul M.F. şi coraportului întocmit de expertul M.C., terenul cumpărat de N.I. în 1914 de la G.D. avea iniţial o suprafaţă de circa 2.500 - 2.600 mp (respectiv suprafaţa pe care au menţionat-o în notificare), iar până în anul 1942 din terenul iniţial a fost desprinsă o suprafaţa de circa 375 mp, formându-se două parcele distincte: terenul din București, în suprafaţă de aproximativ 2.180 mp şi terenul de 375 mp, situat în București, ultimul nefăcând obiectul notificării din 2002.
Prin urmare, terenul din București, care face obiectul notificării are o suprafaţă de circa 2180 mp şi este compusă din două parcele care fac un tot unitar: 1) suprafaţa de 450 mp, care a fost dobândită de A.A.T. (S.) de la donatorul N.I. prin Actul dotal din din 28 noiembrie 1932 şi 2) suprafaţa de 1.873 mp (care, în realitate are circa 1.730 mp, potrivit expertizelor efectuate de experţii M.F. şi M.C.), dobândită de S.A. prin procesul verbal de C.F. din 03 iunie 1942.
Recurenţii-reclamanţi au criticat concluzia comisiei de experţi, care a apreciat că „nu este clar dacă prin notarea făcută (în 1942), S.A. a dobândit un drept real de proprietate exclusivă asupra întregului teritoriu de 1.873 mp, sau dreptul se răsfrânge tot asupra suprafeţei de 450 mp”, respectiv că „.autoarea justiţiabililor şi-a însuşit doar suprafaţa de 450 mp de teren situat la adresa București, dobândit în baza Actului dotal din 28 noiembrie 1932 şi nicidecum o altă întindere a dreptului de proprietate.”
În opinia recurenţilor-reclamanţi, în 1942 S.A. a dobândit un drept de proprietate şi asupra suprafeţei de 1.873 mp din București, la care se adaugă suprafaţa de 450 mp, dobândită în 1932 prin actul dotal. Din analiza procesului-verbal din 03 iunie 1942, emis de către Comisiunea pentru înfiinţarea C.F. în Bucureşti, rezultă că, în temeiul Decretului - Lege nr. 115 din aprilie 1938 privind unificarea dispoziţiilor privitoare la C.F., în 1942, la cererea lui N.I. a fost înscris dreptul de proprietate al lui S.Ş.A. pentru imobilul situat în Calea V., în suprafaţă de 1.873 mp, pe baza posesiunii şi în temeiul contractului încheiat cu N.I. în 1932.
Conform Decretului-Lege nr. 115/1938, procesul-verbal din 1942 reprezintă un veritabil act de proprietate, constitutiv de drepturi reale în favoarea autoarei S.A.
Astfel, în cuprinsul Procesului-verbal sus-menţionat sunt indicate dispoziţiile art. 165, 166 şi 168 ca fiind textele de lege care stau la baza înscrierii dreptului de proprietate asupra terenului de 1873 mp, situat în Calea V.
Prin urmare, în baza procesului-verbal din 03 iunie 1942, S.A. a dobândit un veritabil drept de proprietate asupra suprafeţei de 1.873 mp, pe baza prescripţiei achizitive, constatată în mod perfect legal de un judecător delegat prin proces-verbal de carte funciară.
Recurenţii-reclamanţi au criticat şi concluziile din expertiza întocmită de experţii S., A. şi G., arătând că, în mod greşit aceştia au constatat că suprafaţa terenului deţinut iniţial de N.I. este de circa 1947 mp, atribuindu-i terenului în litigiu o formă care nu se regăseşte în nici un act sau plan cadastral.
Reconstituirea terenului deţinut de N.I. prin actul de vânzare din 1914 s-a făcut pe baza planului parcelar al vetrei Mănăstirii Văcăreşti (anexa 3), fără a se lua în considerare anexele 2, 5, 6, 7 şi 8, care cuprind planurile cadastrale din anul 1911 până în anul 1976, unde terenul în litigiu este un poligon cu 6 laturi drepte şi nu are niciodată forma ce i-a fost atribuită de experţii desemnaţi în anexa 4 la raport.
Contrar concluziilor din ultimul raport de expertiză, rapoartele M.F. şi M.C. identifică cu mai multă rigurozitate terenurile notificate şi ajung la concluzii mai apropriate de adevăr, în sensul că terenul dobândit de S.A. în 1942 avea în jur de 1.730 mp şi împreună cu cel de 450 mp, dobândit în baza actului dotal, întreaga suprafaţă a terenului din Calea Văcăreşti ajunge la circa 2.180 mp.
În opinia recurenţilor-reclamanţi, concluziile rapoartelor de expertiză sus-menţionate se coroborează cu declaraţiile celor patru martori audiaţi în cauză.
În ceea ce priveşte modul de preluare a terenului ce face obiectul litigiului, s-a arătat că în 1975, S.A. a fost obligată să doneze statului terenul respectiv, preluarea abuzivă fiind concretizată prin Decizia administrativă din 1975. Restituirea terenului în suprafaţă de 450 a făcut obiectul Dispoziţiei din 08 noiembrie 2006.
Au susţinut recurenţii-reclamanţi că statul a preluat abuziv de la autoarea lor o suprafaţă de teren mult mai mare, restul proprietăţii fiind preluat în fapt de Statul Român în 1988. În orice caz, în 2002, la data la care aceştia au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, întreaga suprafaţă de teren din zona Văcăreşti care a aparţinut A.S. era un câmp nefolosit, propus iniţial spre sistematizare şi abandonat după căderea comunismului.
Recurenţii-reclamanţi au invocat jurisprudenţa în materie, cu referire la Decizia nr. 570 din 22 februarie 2012, pronunţată de CA. Timişoara, în ceea ce priveşte interpretarea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, precum şi dispoziţiile cap. 1 pct. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 şi au concluzionat că imobilul din București se afla în administrarea Statului Român atât la data de 01 ianuarie 1990, cât şi la 14 februarie 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001).
Recurentul-pârât S.Ş. a solicitat admiterea recursului propriu, modificarea deciziei recurate, iar pe fond, schimbarea în tot a sentinţei şi, pe cale de consecinţă, respingerea contestaţiei formulate de reclamanţii S.A. şi S.C. împotriva Dispoziţiei din 08 noiembrie 2006, emisă de primarul General al Municipiului Bucureşti.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 299 şi 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au acordat intimaţilor-recurenţi S.A. şi S.C. ceva ce nu s-a solicitat prin notificare, în sensul că notificarea acestora a vizat terenul în suprafaţă de 2.500 mp, iar instanţele au acordat jumătate din terenul în suprafaţă de 450 mp, care, în opinia acestui recurent, este un imobil distinct.
Astfel, s-a arătat că prin notificarea din 08 februarie 2002, reclamanţii au solicitat restituirea terenului de 2.500 mp situat în Calea V., despre care au arătat că "…a fost proprietatea bunicii, respectiv soacrei noastre, S.A., fostă T,A., între anii 1962-1977 ". Deşi art. 22 din Legea nr. 10/2001 prevede că în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil, reclamanţii S.A. şi S.C., împreună cu mama acestora, S.F., au formulat notificare pentru un singur teren, respectiv cel de 2.500 mp, care nu face obiectul Legii nr. 10/2001, indicând următoarele elemente de identificare a bunului imobil solicitat: bunul a fost proprietatea A.S. în perioada 1962-1977, are suprafaţa de 2.500 mp şi este situat în București.
Or, singurul "teren deţinut de S.A. între anii 1962-1977 în suprafaţa de 2.500 mp, situat în București, aşa cum s-a arătat în notificarea din 2002 este terenul de 2.500 mp menţionat în certificatele de moştenitor din 1960 şi nr. din 1993, aspect care a fost reţinut şi de instanţa de apel.
A mai arătat recurentul-pârât că instanţa de apel a reţinut, de asemenea, că terenul în suprafaţa de 450 mp nu este unul şi acelaşi cu terenul de 2.500 mp din București, care a făcut obiectul certificatelor de moştenitor din 1960 şi din 1993, însă au aceeaşi adresă poştală, respectiv București. Cu toate acestea, din eroare, curtea de apel a reţinut spre finalul considerentelor deciziei că obiect al dispoziţiei contestate (având în vedere ca prin notificările formulate atât S.Ş., cât şi S.F., S.A. şi S.C., au solicitat masuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru un teren situat în Bucureşti) îl constituie terenul în suprafaţa de 450 mp situat în Bucureşti, dobândit de S.A. prin actul dotal din 1932.
A susţinut recurentul-pârât că atât timp cât intimaţii - recurenţi-reclamanţi au solicitat prin notificare terenul de 2.500 mp, situat înBucurești, deţinut de S.A. între anii 1962-1977, instanţa le-a dat prin respingerea apelului său şi menţinerea sentinţei, ceva ce nu au cerut prin notificare, respectiv terenul de 450 mp din București deţinut de S.A. între anii 1932-1975, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, sub un prim aspect s-a susţinut că instanţele de fond şi apel nu au observat că S.A., S.C. şi S.F. nu au respectat procedura obligatorie prevăzută de art. 22 alin. (1) - (5) din Legea nr. 10/2001), terenul de 450 mp situat în Bucureşti, sector 4 fiind solicitat pentru prima data, prin contestaţia ce face obiectul prezentului dosar.
Prin urmare, în mod greşit curtea de apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, apelanţii - contestatori au susţinut că terenul în suprafaţă de 450 mp, situat în București, a aparţinut bunicii lor S.A., conform actului dotal din 1932 şi a făcut obiect al donaţiei realizate de aceasta către stat şi că acest act procedural este cel care a stabilit cadrul procesual în raport de către instanţa are obligaţia de a proceda la analiza pretenţiilor deduse judecaţii, neputând fi ignorat. Instanţa trebuia să analizeze, dacă s-a respectat procedura prealabilă obligatorie, cu privire la terenul din contestaţie.
Cu referire la considerentele prin care s-a arătat de către instanţa de apel că S.A. şi S.C. au adoptat o poziţie procesuală oscilantă în sensul că au solicitat prin notificare terenul de 2.500 mp, în contestaţie terenul de 450 mp iar, în apel, terenul de 2.500 mp, (terenuri cu privire la care instanţa observă că sunt distincte, au regim juridic diferit dar aceeaşi adresă), recurentul-pârât a arătat că Legea nr. 10/2001, prevede că notificarea este o procedură prealabilă cu caracter obligatoriu şi trebuie sa facă referire la un imobil preluat abuziv de către stat, nu la un imobil aflat în proprietate privată.
S-a mai arătat că potrivit Deciziei nr. 1403 din 12 februarie 2005, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.
Or, instanţa de apel a încălcat prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât, în lipsa notificării, contestaţia nu putea fi admisă.
Sub un al doilea aspect, recurentul S.Ş. a arătat că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii deoarece nu au fost reţinute aspectele dezlegate prin sentinţa civilă nr. 2064 din 20 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 1770/R din 22 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Aceste considerente sunt următoarele: " în ce priveşte Titlul de Proprietate nr. 1638/1921 tribunalul retine următoarele:
În anul 1960 a decedat S.Z. în patrimoniul acesteia regăsindu-se la data decesului, suprafaţa de teren de 2.500 mp situată în Bucureşti, deţinut de la soţul sau N.I., care îl deţinea în baza T.P. din 1921. Conform C.M. din 1960 de pe urma defunctei S.Z. a rămas ca unica moştenitoare S.A. La data de 22 martie 1992 a decedat S.A., la data decesului în patrimoniul acesteia regăsindu-se dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2315 mp situat în Volovat, dobândit în baza certificatului de moştenitor din 1960.
Conform adresei A.V.L. Berceni terenul ce figurează în certificatul de moştenitor nr. 1100/1993 de pe urma defunctei S.A. nu a fost niciodată expropriat.”
S-a arătat că, în ceea ce priveşte imobilul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1914, Tribunalul a reţinut că acesta a fost dobândit de numitul N.I., că nu s-a făcut dovada că a fost transmis în vreun fel (prin acte între vii sau mortis causa) autoarei S.A., astfel că reclamanţii nu fac dovada calităţii de moştenitor a persoanei îndreptăţite în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. De altfel, contestatorii nu au făcut nici dovada preluării acestui imobil, cu sau fără titlu, de la autoarea lor sau de la N.I., motive pentru care contestaţia formulată de contestatorii S.A. şi S.C. a fost respinsă, ca neîntemeiată.
A susţinut recurentul-pârât că, în pofida acestor considerente şi a faptului că a reţinut împrejurarea că S.A. a deţinut un singur teren de 2.500 mp în București (care provine din titlul din 1921), instanţa de apel nu a reţinut incidenţa autorităţii de lucru judecat.
Prin cea de-a treia critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că în mod greşit s-a reţinut că S.F. (soţia supravieţuitoare a lui S.G., nora lui S.A.) este persoană îndreptăţită la restituire, în calitate de moştenitor legal (soţie supravieţuitoare) al lui S.G., în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 2585 din 08 aprilie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în Dosarul nr. 6349/2002, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 131 din 27 ianuarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor S.M. şi S.F. şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea, ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.
S-a arătat că în acelaşi sens este şi Decizia civilă nr. 1558 din 14 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1297/301/2007, devenită irevocabilă.
Din perspectiva aplicării art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurentul-pârât a arătat că de prevederile acestei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite. Conform dispoziţiilor art. 659 şi 669-675 C. civ. de la 1865, moştenitorii legali sunt împărţiţi în patru clase dar printre ei nu se regăsesc nora, respectiv soţia.
În consecinţă, beneficiază de prevederile Legii nr. 10/2001, doar moştenitorii legali.
În speţă, moştenitorii legali ai lui S.G. (fiul persoanei fizice îndreptăţite, la rândul său moştenitor legal) sunt fii acestuia (S.A. şi S.C.), care au renunţat expres la moştenirea tatălui lor motiv pentru care nu mai pot veni prin reprezentarea tatălui lor la moştenirea bunicii S.A.
Instanţele de fond şi apel, în mod greşit au făcut aplicarea instituţiei retransmiterii moştenirii, fără a observa că S.F., soţia supravieţuitoare a lui S.G., respectiv nora A.S. nu este moştenitor legal, nici al soţului, nici al soacrei.
Sub un alt aspect, au fost încălcate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, coroborate cu prevederile Legii nr. 36/1995 şi a fost nesocotită practica judiciară (cu referire la Decizia nr. 2467 din 29 martie 2005 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală şi la Decizia nr. 1534 din 06 martie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţia I civilă), întrucât certificatul de moştenitor sau de calitate de moştenitor, al proprietarului deposedat abuziv face dovadă deplină, dacă nu a fost anulat în condiţiile art. 88 din Legea nr. 36/1995 şi are întâietate în raport cu alte probe.
Prin cea de-a patra critică de aplicare greşită a legii, recurentul-pârât a arătat că decizia instanţei de apel este nelegală întrucât motivele acesteia se sprijină pe un raport de expertiză, pe care instanţa l-a omologat dar care conţine date eronate, în sensul că deşi experţii nu au putut face identificarea terenului din 1921, instanţa a apreciat că terenul din 1914 este corp distinct, fără să ţină seama de autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2064 din 20 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1770/R din 22 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
În opinia recurentului-pârât, singurul teren identificat corect în raportul de expertiză este terenul de 450 mp situat în București (teren pentru care a formulat în exclusivitate notificare), restul constatărilor făcute de experţi fiind eronate, deoarece nu s-a observat că Titlul nr. 1638/1921 este un act de răscumpărare întocmit în baza art. 58 din Legea din 7 aprilie 1889, de unde rezultă că terenul din 1914 a fost răscumpărat prin titlul din 1921.
Recurentul-pârât S.Ş., a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi S.A. şi S.C. prin care a solicitat respingerea acestuia.
Şi recurenţii-reclamanţi S.A. şi S.C. au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât S.Ş., prin care au solicitat respingerea acestuia.
Cererile de recurs sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine că recursurile nu sunt fondate, astfel că urmează să le respingă.
Cu referire la excepţiile autorităţii de lucru judecat şi lipsei calităţii recurenţilor-reclamanţi de persoane îndreptăţite la restituire, invocate de recurentul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că ele au caracterul unor apărări de fond şi vor fi examinate cu prilejul analizării criticilor de recurs formulate în cauză.
Constatând că, prin criticile formulate, recurentul-pârât pune în discuţie calitatea recurenţilor-reclamanţi de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în vreme ce recurenţii-reclamanţi critică întinderea măsurilor reparatorii, Înalta Curte va examina, mai întâi, recursul formulat de recurentul-pârât.
Înalta Curte menţionează, cu titlu prealabil (precizările fiind valabile în egală pentru ambele recursuri), următoarele:
Recursul care, în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, poate fi exercitat împotriva unei hotărâri judecătoreşti date în apel, este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate.
Aceste critici de nelegalitate trebuie să se subsumeze motivelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; nu pot face obiectul cercetării în recurs stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor administrate în cauză, întrucât acestea sunt aspecte care vizează temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.
În consecinţă, atât cu prilejul examinării criticilor formulate de pârât, cât şi cu prilejul cercetării recursului declarat de reclamanţi, vor fi analizate exclusiv criticile de nelegalitate.
Cu referire la recursul formulat de recurentul-pârât, Înalta Curte reţine că acesta a susţinut că decizia recurată este nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta are în vedere ipoteza în care „instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut”.
În esenţă, acest motiv de recurs sancţionează încălcarea principiului disponibilităţii însă, pentru a putea fi incident, este necesar ca instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti, să se fi pronunţat ea înseşi pe fondul cererii deduse judecăţii. Acest motiv de recurs nu este aplicabil hotărârilor de control judiciar prin care se păstrează în întregime soluţiile atacate, respingându-se căile de atac, întrucât, în aceste situaţii, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu rejudecă cererea de chemare în judecată pentru a da mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.
Pentru aceste considerente, criticile de nelegalitate dezvoltate de recurentul-pârât în susţinerea primului motiv de recurs vor fi examinate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că nu a fost respectat principiul disponibilităţii, cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată, întrucât reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul la restituirea unui teren pentru care nu au formulat notificare, încălcându-se, în acest fel, dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Însă, limitele învestirii primei instanţe sunt determinate de cererea de chemare în judecată. Or, prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 44036/3/2006, reclamanţii S.A. şi S.C. au solicitat anularea Dispoziţiei nr. 6227 din 08 noiembrie 2006, emisă de primarul General al Municipiului Bucureşti şi restituirea şi către ei, alături de pârâtul S.Ş., a suprafeţei de 450 mp teren.
Prin urmare, în cauză, instanţa de apel, cercetând criticile cu care a fost învestită, a reţinut în mod corect că cererea de chemare în judecată vizează terenul în suprafaţă de 450 mp, menţionat în dispoziţia contestată.
În ceea ce priveşte critica privitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, se constată că recurentul-pârât a susţinut că reclamanţii, împreună cu defuncta lor mamă, nu au formulat notificare pentru terenul asupra căruia li s-a recunoscut dreptul la restituire ci pentru un alt teren.
Din notificările depuse de părţi, aflate la filele 59 şi 106 din dosarul tribunalului, rezultă că atât reclamanţii, cât şi pârâtul au solicitat restituirea în temeiul Legii nr. 10/2001, a terenului situat în Bucureşti, sector 4.
Pe baza situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, conturată pe baza unei judicioase examinări a susţinerilor părţilor şi a amplului probatoriu administrat, Înalta Curte reţine că terenul în suprafaţă de 450 mp este o parte componentă a imobilului dobândit de N.I. prin actul de vânzare din 1914, devenit ulterior corp comun cu terenul dobândit conform titlului de proprietate din 1921, ca urmare a stăpânirii exercitate şi declarate ca atare atât de N.I., la momentul întocmirii borderoului populaţiei din 1948, cât şi de către S.Z., la momentul inventarierii din 1951, acesta fiind individualizat la momentul întocmirii actului dotal şi înscris ca atare în evidenţele de carte funciară şi ale autorităţilor cu competenţe în materie fiscală.
În plus, notificarea depusă de reclamanţi cuprinde elemente care permit identificarea terenului solicitat. În condiţiile Legii nr. 10/2001 (care, ca lege specială de reparaţie, conţine o serie de derogări de la dreptul comun, inclusiv sub aspect probator), este relevant ca în intervalul defipt de acest act normativ, persoanele cu vocaţie la acordarea de măsuri reparatorii să-şi manifeste voinţa de a beneficia de acestea.
Împrejurarea că suprafaţa de teren indicată de reclamanţi în notificarea transmisă prin intermediul B.E.J. I.R. este de 2.500 mp nu îi decade pe aceştia din dreptul de a li se restitui cota-parte ce li se cuvine dintr-o suprafaţă mai mică, dacă s-a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru suprafaţa de 450 mp.
În cauză s-a reţinut că autorul N.I. a dobândit două loturi limitrofe prin două titluri de proprietate diferite, care ulterior au suferit modificări şi au fost comasate; în circumstanţele particulare ale speţiei nu se poate concluziona că notificarea formulată de reclamanţi ar fi vizat un alt imobil, astfel că în cauză s-a făcut corecta aplicare a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Se constată astfel că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, prin care s-a susţinut că reclamanţii nu au formulat notificare pentru imobilul de 450 mp, ci pentru un alt imobil cu aceeaşi adresă poştală dar cu o altă suprafaţă, faţă de conţinutul notificării fiind fără relevanţă că reclamanţii au adoptat pe parcursul procesului o poziţie procesuală apreciată de instanţa de apel drept oscilantă.
În ceea ce priveşte critica prin care recurentul-pârât a susţinut că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2064 din 20 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă prin Decizia nr. 1770/R din 22 octombrie 2013, pronunţată de Curte de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată că nu este fondată.
Astfel, instanţa de apel a arătat în considerente că, „ prin această hotărâre judecătorească, chestiunile litigioase care au făcut obiect al analizei instanţelor investite cu soluţionarea acţiunii care a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 68171/3/2011, intrate în puterea lucrului judecat, vizează pe de o parte, statuarea în sensul că S.A. nu a moştenit terenul menţionat în actul de vânzare cumpărare din 06 iunie 1914, respectiv pe aceea că terenul care figurează în certificatul de moştenitor din 1993 de pe urma defunctei S.A., a fost dobândit conform titlului de proprietate din 1921, nu a fost niciodată expropriat şi nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
În referire la aspectele intrate în putere de lucru judecat, curtea de apel reţine că, în prezenta cauză, obiectul dispoziţiei contestate (având în vedere că, prin notificările formulate, atât S.S. cât şi S.F. au solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru un teren situat în Bucureşti) îl constituie terenul în suprafaţă de 450 mp situat în Bucureşti, dobândit de S.A. prin actul dotal din 1932, teren preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în temeiul Deciziei nr. 1720/1975, prin care a fost acceptată donaţia realizată în favoarea Statului Român de către S.A.
Prin urmare, contestaţia cu care a fost investită instanţa de fond în prezenta cauză, are ca obiect un teren care nu a făcut obiect al analizei instanţei care a pronunţat Decizia civilă nr. 1770/2013 (care s-a raportat exclusiv la bunurile dobândite de S.A. prin moştenire), teren dobândit de S.A. prin actul dotal din 1932, care face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel că nu se poate reţine incidenţa excepţiei puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2064/2012 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă.”
Faţă de aceste considerente explicite pe care recurentul-pârât nu le-a combătut efectiv şi care sunt concordante cu situaţia de fapt şi de drept din dosarele menţionate, Înalta Curte reţine că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1201 C. civ., neexistând identitate între cele două litigii, sub aspectul cauzei şi obiectului.
În mod corect instanţa de apel a dat eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat, în sensul că a ţinut seama de dezlegările date cu prilejul judecăţii anterioare, care nu permit repunerea în discuţie, respectiv că S.A. nu a moştenit terenul menţionat în actul de vânzare cumpărare din 06 iunie 1914, şi că terenul care figurează în certificatul de moştenitor din 1993 de pe urma defunctei S.A., a fost dobândit conform titlului de proprietate din 1921, nu a fost niciodată expropriat şi nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Criticile prin care s-a susţinut că S.F. nu era persoană îndreptăţită la restituire, sunt, de asemenea, nefondate.
Astfel, recurentul-pârât a invocat nesocotirea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2585 din 08 aprilie 2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 131 din 27 ianuarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a reţinut lipsa calităţii procesuale active a reclamantelor din acea cauză - S.F. şi S.M. - în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a certificatului de moştenitor din 02 iunie 2013, certificat care consfinţeşte calitatea de moştenitor a pârâtului S.Ş., de pe urma defunctei S.A.
Aceste susţineri sunt nefondate faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care au caracter de norme speciale faţă de reglementarea de drept comun, dar au o sferă restrânsă la categoria succesibililor care nu au renunţat la moştenire, şi la bunurile care fac obiectul acestei legi.
Şi critica prin care s-a susţinut că dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost greşit aplicate în cauză, întrucât S.F. nu a avut calitatea este moştenitor legal, este nefondată.
Astfel, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de fond şi apel, S.F., în calitate de succesoare a defunctului S.G., a avut calitate de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru bunurile care fac obiectul acestei legi.
Potrivit certificatului de moştenitor din 22 noiembrie 2001 emis de B.N.P. C.M.P., de pe urma defunctului S.G., decedat la 01 ianuarie 2001, a rămas moştenitoare S.F., în calitate de soţie supravieţuitoare, natura succesiunii fiind legală, conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 319/1944 şi ale art. 669 C. civ.
Calitatea soţului supravieţuitor de moştenitor legal a fost recunoscută nu prin C. civ., ci prin Legea nr. 319/1944, care a abrogat implicit alin. (2) al art. 652 C. civ.
În consecinţă, S.F. l-a moştenit pe defunctul său soţ în calitate de moştenitor legal. La rândul său, S.G. a avut vocaţie la moştenirea rămasă de pe urma mamei sale, S.A., tot în calitate de moştenitor legal (respectiv de fiu).
Aşadar, calitatea de moştenitor legal a soţului supravieţuitor nu este condiţionată de încadrarea acestuia într-una din clasele de moştenitori legali, deoarece acesta reprezintă o categorie distinctă de rudele care vin la moştenire, în concurs cu soţul supravieţuitor, în funcţie de proximitatea gradului de rudenie.
Criticile prin care implicit s-a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 118 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 136/1995,conform cărora : “până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia”, sunt, de asemenea, nefondate.
Se constată că aşa cum s-a arătat déjà, instanţa de apel a valorificat corect certificatul de moştenitor rămas de pe urma defunctei S.A., după cum a făcut corecta aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 pentru bunurile care fac obiectul acestei legi, în condiţiile în care certificatul de moştenitor de care se prevalează pârâtul nu îi menţionează pe ceilalţi succesibili de acelaşi grad şi nu cuprinde menţiunea că tatăl reclamanţilor ar fi renunţat la moştenirea mamei sale, S.A.
Dispoziţiile legale evocate, ca şi normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu consacră o valoare probatorie prioritară a certificatului de moştenitor iar trimiterea făcută la jurisprudenţa în materie nu se impune a fi analizată distinct.
Faţă de caracterul recursului, de cale extraordinară de atac, nu se impune examinarea criticilor de netemeinicie care privesc pretinsele erori săvârşite de experţi în operaţiunea de identificare a terenului în litigiu.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de recurentul-pârât este nefondat şi, în consecinţă, va fi respins.
Examinând recursul formulat de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat în drept de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizează situaţia în care instanţa de judecată, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Pentru a putea fi incident acest motiv de recurs, este necesar ca prin actul de învestire a instanţei (cerere de chemare în judecată, cerere reconvenţională, cerere de intervenţie voluntară principală, etc.) să se pună în discuţie interpretarea unui act juridic.
Nu se subsumează acestui motiv de recurs criticile prin care se pune în discuţie modul de interpretare a probelor (inclusiv a probelor constând în înscrisuri).
În plus, faţă de abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs.
În consecinţă, criticile prin care recurenţii-reclamanţi au combătut raţionamentul instanţei de apel cu privire la valoarea probatorie a procesului-verbal de carte funciară, a procesului verbal de inventariere şi a celorlalte probe administrate în cauză exced controlului de legalitate în recurs.
În ceea ce priveşte criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, se reţine că deşi formal sunt indicate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi pun în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi interpretarea probelor cu expertize şi martori.
Înalta Curte subliniază că, distinct de modul în care instanţa de apel a interpretat înscrisurile evocate de recurenţii-reclamanţi, recunoaşterea dreptului lor la acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru a suprafaţă mai mare de 450 mp teren este condiţionată de dovada că, în perioada de referinţă a acestui act normativ, de la autoarea comună a părţilor a fost preluată, chiar şi în fapt, o asemenea suprafaţă.
În acest sens, Înalta Curte reaminteşte acestor recurenţi că vocaţia autoarei lor, S.F., a fost recunoscută în cauză numai în legătură cu bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001.
Or, pentru a se concluziona că un bun intră sub incidenţa acestui act normativ este necesar să se dovedească dreptul de proprietate al autorului şi faptul preluării acestuia de către stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Se reţine că, invocând efectul constitutiv de drepturi al procesului-verbal de C.F. din 03 iunie 1942, în temeiul dispoziţiilor art. 165, 166 şi 168 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi o situaţie de fapt nedovedită, respectiv aceea că în anul 1988 Statul Român ar fi preluat de la autoarea lor o suprafaţă de teren mult mai mare, recurenţii-reclamanţi susţin că sunt îndreptăţiţi la restituirea unei suprafeţe de 1.873 mp.
Sub un prim aspect se constată că în speţă nu sunt conturate premise care să conducă la concluzia că în speţă situaţia de fapt nu ar fi fost pe deplin lămurită, susţinerile recurenţilor-reclamanţi nefiind sprijinite de nicio dovadă.
Astfel, Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi nu au justificat, de exemplu, în condiţiile în care S.A. a fost înscrisă în evidenţele fiscale în anul 1952 (deci ulterior întocmirii procesului verbal de C.F. şi anterior decesului Z.S.), motivul pentru care a fost declarată doar suprafaţa de 450 mp deţinută cu titlu de dotă, nu şi diferenţa pretinsă de 1.873 mp.
Prin urmare, nefiind dovedită în speţă preluarea de către stat şi a altei suprafeţe de teren de la S.A., în afara celei care a făcut obiectul contractului de donaţie, criticile privitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 165, 166 şi 168 din Decretul-Lege nr. 115/1938, devin lipsite de interes, pentru că examinarea pretinsului efect constitutiv de drepturi al procesului de carte funciară era relevantă doar în ipoteza în care se dovedea că de la autoarea comună a părţilor, S.A. a fost preluată, chiar fără titlu, o suprafaţă de teren distinctă de cea care a fost donată.
Practic, prin critici cu caracter general de greşită aplicare a Legii nr. 10/2001, recurenţii-reclamanţi, pornind de la faptul că suprafaţa de 450 mp de teren a fost identificată într-o incintă de 20.793 mp, deţinută de stat, concluzionează că sunt îndreptăţiţi la o diferenţă de 1.873 mp, (în subsidiar 1.730 mp) având aceeaşi situaţie juridică cu terenul restituit în procedura Legii nr. 10/2001.
Criticile sunt nefondate deoarece, chiar în măsura în care s-ar fi dovedit că S.A. ar fi deţinut în proprietate în temeiul procesului verbal de carte funciară invocat şi suprafaţa de 1.873 mp, dreptul la acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 este condiţionat de dovada preluării bunului.
Însă nici criticile privitoare la îndeplinirea condiţiei dovedirii dreptului de proprietate asupra diferenţei de 1.873 mp teren nu sunt fondate deoarece dispoziţiile art. 165, 166 şi 168 din Decretul-Lege nr. 115/1938 privitoare la întocmirea cărţilor funciare provizorii nu consacră caracterul constitutiv al procesului-verbal de C.F. din 03 iunie 1942.
După cum se poate observa, pentru suprafaţa de teren stăpânită cu titlu de dotă s-a făcut menţiune în evidenţele de publicitate imobiliară, în vreme ce pentru restul suprafeţei s-a precizat că este deţinută cu titlu de posesiune de fapt.
Aşa cum a arătat şi instanţa de apel, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate este condiţionată de deţinerea unui titlu de proprietate. De asemenea, se poate înscrie dreptul de proprietate în baza unei hotărâri judecătoreşti care să consfinţească dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă, însă recurenţii-reclamanţi nu au depus la dosar o asemenea hotărâre. Mai mult, ei au susţinut, în contradicţie cu dispoziţiile legale în materie, că menţiunile judecătorului delegat care a întocmit procesul verbal de carte funciară ar avea valoarea unei hotărâri judecătoreşti care consacră un veritabil drept de proprietate.
În ceea ce priveşte natura juridică a procesului-verbal de inventariere din 25 mai 1951, se constată că instanţa de apel nu i-a conferit valoare de titlu de proprietate ci, în analiza probatoriului, prin coroborarea cu alte probe, i-a dat eficienţă sub aspectul menţiunilor cu privire la compunerea masei succesorale.
În raport de situaţia de fapt probată în cauză, sunt nefondate şi criticile prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, precum şi dispoziţiile cap. I pct. 1 lit. „e)" din H.G. nr. 250/2007, nefiind probate, cu referire la suprafaţa de 1.873 mp (care ar fi provenit din imobilul dobândit de N.I. prin actul de vânzare autentificat din 06 iunie 1914), dovada proprietăţii autoarei S.A. şi nici deposedarea de către stat a acesteia.
Or, în lipsa dovedirii acestor elemente nu poate opera prezumţia relativă de preluare abuzivă.
În consecinţă şi recursul declarat de recurenţii-reclamanţi este nefondat.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi S.A. şi S.C. şi de recurentul-pârât S.Ş. împotriva Deciziei nr. 278/A din 7 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1738/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1741/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
