ICCJ. Decizia nr. 1665/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1665/2014
Dosar nr. 6358/3/2012
Şedinţa publică din 29 mai 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2009, pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, reclamanţii A.O., A.L. şi A.R. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul General, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului să le lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenurile situate în Bucureşti, fiecare având 330 mp şi însumând o valoare de 264.000 euro, calculată la un preţ de 400 euro/mp, conform preţului de vânzare de piaţă şi grilelor notariale.
Prin sentinţa civilă nr. 6546 din 11 octombrie 2010, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, calificat ca fiind apel de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin Decizia civilă nr. 1115/A din 20 decembrie 2011, această instanţă a admis apelul declarat de reclamanţi, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, a anulat sentinţa apelată şi a trimis dosarul pentru repartizare către una dintre secţiile civile ale acestei instanţe, în vederea judecării cauzei în primă instanţă.
Pe rolul, secţiei a V-a civile, a acestei instanţe, cauza a fost înregistrată la data de 01 martie 2012, sub nr. 6358/3/2012.
Prin sentinţa civilă nr. 2178 din 28 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, raportat la temeiul juridic invocat de reclamanţi, şi anume dispoziţiile art. 480 C. civ., că solicitarea acestora nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie şi având în vedere şi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
În acest sens, conform principiului general de drept specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul că instanţa sesizată cu soluţionarea unei cereri în revendicare fundamentate pe dreptul comun este ţinută să verifice dacă legea specială este în concordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; în caz contrar, este prioritară Convenţia, urmând a se examina dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.
Prin urmare, în cauza dedusă judecăţii, Tribunalul a analizat dacă reclamanţii deţin „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Din analiza probatoriului administrat, a rezultat absenţa oricăror demersuri din partea reclamanţilor, în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar singura modalitate în care aceştia au înţeles să acţioneze a fost prezenta cerere în revendicare, înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5, în anul 2009. De asemenea, s-a constatat că nu au formulat notificare întemeiată pe dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, aşa cum rezultă din relaţiile depuse la fila 82 din dosarul Judecătoriei sector 5, acest aspect fiind confirmat în şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2012.
În lipsa acestor demersuri, Tribunalul a considerat că reclamanţii nu se pot prevala de existenţa „unui bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. şi nici a „unei speranţe legitime”, sub aspectul redobândirii proprietăţii asupra imobilului situat în Bucureşti, Calea Rahovei nr. 244-246, sector 5.
Pe de altă parte, potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.).
Cum imobilul în litigiu face parte dintre cele ce intră în domeniul de aplicaţie al Legii nr. 10/2001, iar reclamanţii nu au înţeles să urmeze calea acesteia, în vederea redobândirii dreptului de proprietate, şi reţinând, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, că, în absenţa oricărui demers, nu se pot prevala de existenţa „unui bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nici a „unei speranţe legitime”, Tribunalul a apreciat acţiunea reclamanţilor, de restituire a imobilului deţinut în prezent de stat, ca inadmisibilă, respingând-o ca atare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, calificat de Curte ca fiind apel.
Prin Decizia civilă nr. 295/A din 18 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi.
În pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a interpretat şi a aplicat corect dispoziţiile art. 480 C. civ., ţinând seama şi de decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Raportat la motivarea instanţei supreme din cuprinsul deciziei în interesul legii sus-menţionate, cât şi la modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze situaţia reparaţiei în cazul imobilelor preluate abuziv, instanţa de apel a constatat că singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate al reclamanţilor o reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.
În plus, statul are o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte reglementarea măsurilor reparatorii care se acordă în cazul imobilelor preluate de stat, condiţia fiind aceea ca procedura prevăzută să fie una clară, care să acorde o reparaţie efectivă şi să nu reprezinte, în sine, o îngrădire a accesului la justiţie.
Ceea ce interesează instanţa este faptul că reclamanţii nu au înţeles să formuleze o astfel de notificare.
Instanţa de apel a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicţională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor neavând caracterul de instanţă independentă şi imparţială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, fiind chiar persoana juridică care deţine imobilul ce se solicită a fi retrocedat; pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil. Condiţia esenţială care se cere este aceea ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti, care îndeplineşte condiţia de tribunal independent şi imparţial şi care are competenţă deplină de a verifica decizia administrativă (cauzele Glod contra României şi Crişan contra României).
În cauza de faţă, reclamanţii aveau la dispoziţie o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 le dădea posibilitatea de a contesta, în faţa tribunalului - secţia civilă, dispoziţia emisă. Mai mult, aceste dispoziţii îşi găsesc aplicabilitatea şi în cazul în care entitatea învestită cu soluţionarea notificării refuză să o soluţioneze în termenul legal. În acest sens sunt Deciziile nr. 9/2006 şi 20/2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prevăd competenţa tribunalului - secţia civilă de a soluţiona cererile de obligare a unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie de soluţionare a notificării, cât şi de a soluţiona, pe fond, notificarea, în caz de nesoluţionare a acesteia în termenul legal. Practica constantă a instanţelor este în sensul de a soluţiona orice contestaţie referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, legea prevede condiţii minimale, respectiv formularea unei notificări prin executorul judecătoresc (în practică, s-a statuat că formularea unei cereri de restituire, chiar dacă nu este formulată prin executor, nu atrage nulitatea acesteia), într-un termen rezonabil, respectiv de 18 luni. Aceste limitări sunt, în accepţiunea instanţei, proporţionale cu scopul urmărit, prin raportare la necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil şi a tranşării, într-un termen rezonabil, a situaţiei juridice a imobilelor naţionalizate.
Mai mult, limitarea dreptului de acces la un tribunal poate fi dispusă doar în cazul în care neîndeplinirea condiţiei parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă reclamantei.
Or, în speţa de faţă, motivele invocate de reclamanţi pentru neformularea notificării nu pot fi privite ca motive mai presus de voinţa acestora şi care să fi făcut imposibilă depunerea unei notificări. Astfel, apelanţii reclamanţi trebuia să formuleze notificarea şi, ulterior, să obţină toate documente necesare prin care să-şi legitimeze dreptul de proprietate, în condiţiile în care depunerea notificării nu era condiţionată de depunerea tuturor înscrisurilor necesare, iar aceştia cunoşteau că fostul proprietar decedase.
Nimic nu i-a împiedicat pe reclamanţi să demareze din timp aceste demersuri, pe care le considerau necesare.
În ceea ce priveşte eficienţa mecanismului de despăgubiri instituit de către Legea nr. 10/2001, nu se poate susţine că acesta este un mecanism iluzoriu, atât timp cât însăşi instanţa europeană a recunoscut imposibilitatea restituirii în natură a tuturor imobilelor preluate în perioada comunistă şi a acordat statelor membre o marjă de apreciere, referitor la adoptarea unui mecanism de despăgubire.
Mai mult, în jurisprudenţa recentă, instanţa europeană a constatat că mecanismul instituit de legislaţia specială corespunde exigenţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pentru aceste motive, s-a constatat că nu este fondată critica referitoare la ineficacitatea mecanismului de despăgubire instituit prin Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte susţinerea apelanţilor, în sensul că aceştia beneficiază de un „bun actual” conform art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, se constată că apelanţii nu mai au, în patrimoniul lor, un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieşit, în mod definitiv şi irevocabil, din patrimoniul lor, ca urmare a preluării abuzive realizate şi nu mai există posibilitatea de a obţine restituirea efectivă a bunului şi intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.
În concordanţă cu soluţia pronunţată de către prima instanţă, Curtea a apreciat, în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O., că apelanţii nu mai au în patrimoniul lor niciun „bun” şi nicio „speranţă legitimă”, în legătură cu dreptul de a obţine restituirea, în natură, a bunului preluat abuziv, care să se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul 1.
În acest sens, s-a invocat şi jurisprudenţa din anul 2010 a C.E.D.O., care a statuat că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul legislaţiei adoptate de către un stat membru (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, paragraful nr. 37 din cauza Mătieş împotriva României).
Astfel, C.E.D.O. a învederat în numeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noţiunii de „bun”, aşa cum a fost definită prin jurisprudenţa sa.
S-a apreciat că nu poate fi considerat „un bun”, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nicio creanţă condiţională (paragraful nr. 36 din cauza Mătieş împotriva României).
De asemenea, în parag. nr. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a reiterat viziunea Curţii, în sensul că fostele state comuniste nu au obligaţia generală de a restitui bunurile care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenţiei şi că este opţiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalităţii de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.
Esenţial este că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari dreptul de a obţine restituirea efectivă a bunului şi se aduce în discuţie existenţa unui nou drept, care se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
Atât timp cât apelanţii reclamanţi nu au dispus de o hotărâre judecătorească/dispoziţie administrativă, prin care să li se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, şi, ţinând seama de faptul că nu au uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a înlăturat toate criticile referitoare la existenţa în patrimoniul acestora a „unui bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A.L., A.O. şi A.R., criticând-o pentru următoarele motive:
Textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudenţa dezvoltată de C.E.D.O., formând împreună un tot, obligatoriu pentru autorităţile statale, deci, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 şi 20, dar şi al art. 46 din Convenţie. Neaplicarea acestei jurisprudenţe, în cauza dedusă judecaţii, ar determina premisa încălcării articolelor convenţionale incidente.
Or, în privinţa Legii nr. 10/2001, verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de acest act normativ, Curtea Europeană a stabilit că procedura specială instituită este doar una teoretică şi iluzorie, nefiind în măsură să conducă, într-un interval rezonabil, la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Se constată că, între timp, Guvernul a adoptat O.U.G. nr. 4 din 13 martie 2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII - „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, prin al cărei articol unic s-a stipulat că „ la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri”. Acest fapt legislativ echivalează, practic, cu inexistenţa actuală a unui sistem de despăgubire a proprietarilor expoliaţi de statul comunist, sistem care, oricum, fusese constatat ineficace.
Statuarea repetată a instanţei de contencios european privind ineficacitatea sistemului Legii 10/2001 a fost realizată, general şi invariabil, faţă de aspectul, pe de o parte, al urmării sau nu de către persoanele îndreptăţite, a procedurii speciale sau, pe de altă parte, al stadiului procedurii speciale urmate - notificare nesoluţionată până în prezent sau finalizată prin statuarea, chiar judiciară, a dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent.
În consecinţă, în raport de caracterul ineficace al procedurii speciale, dispoziţiile de drept substanţial ale legii speciale, neconforme Convenţiei, nu pot fi aplicabile, astfel încât argumentul referitor la neurmarea procedurii actului normativ menţionat, folosit în justificarea respingerii acţiunii recurentelor reclamante, este nefondat.
Chiar şi în cadrul Deciziei nr. 33/2008 pronunţate în interesul legii de către instanţa supremă, problema înlăturării dispoziţiilor speciale de drept substanţial ale Legii 10/2001 este dezlegată astfel:
„Dar nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice, pe fond, dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale unite cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect”.
Din analiza considerentelor expuse, rezultă că unica cerinţă impusă de instanţa supremă, pentru acceptarea reactivării acţiunii în revendicare de drept comun faţă de procedura specială a Legii 10/2001 este aceea a constatării unei neconcordanţe a legii interne speciale cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cazul algoritmului de verificare a acestei cerinţe, instanţa supremă impune, în mod firesc, exigenţa evaluării mecanismului legii speciale: „Aşa cum s-a mai arătat, instanţele care au admis acţiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale”.
În prezenta cauză, însă, instanţa nu a făcut abstracţie de efectele juridice ale Legii nr. 10/2001, ci, dimpotrivă, le-a analizat şi le-a considerat, în mod global, ineficace.
Mai trebuie menţionat că principiile „specialia generalibus derogant”, aplicabil din perspectiva dreptului substanţial, expus în cadrul deciziei în interesul legii, sau „electa una via non datur recursus ad alteram”, nu înfrâng concluzia enunţată, deoarece, inclusiv din perspectiva raţionamentului juridic al instanţei supreme, ca, de altfel, şi al instanţei europene, ele sunt subordonate aspectului de convenţionalitate, fiind aplicabile, în mod fundamental, doar cu referire la căi procesuale viabile şi eficiente.
În consecinţă, înlăturarea efectelor legii speciale determină reevaluarea cauzei din perspectiva regulilor specifice acţiunii în revendicare circumstanţiate de normele Convenţiei Europene, obligaţie impusă chiar de instanţa supremă, prin decizia în interesul legii menţionată.
Sub un alt aspect, acţiunea în revendicare a fost definită ca fiind acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat solicită instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar.
Pentru atenuarea dificultăţilor legate de proba dreptului de proprietate, s-au stabilit, în baza art. 480 C. civ., ales în virtutea principiului disponibilităţii, câteva reguli de care se ţine seama în rezolvarea diferitelor litigii de revendicare.
Astfel, prima regulă statuată, aferentă ipotezei în care doar una dintre părţi opune un titlu de proprietate, este aceea că se va acorda câştig de cauză părţii care exhibă titlul.
Raportat la împrejurarea că, în prezenta cauză, doar reclamanţii exhibă titlul de proprietate, este aplicabilă regula expusă, fiind necesară, din perspectiva art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, protejarea dreptului acestora.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul pârât nu a depus întâmpinare.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, recurenţii au susţinut că, potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, acţiunea în revendicare, formulată potrivit dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă în cazul în care legea specială în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv în perioada regimului politic trecut contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Or, în opinia recurenţilor, neconcordanţa dintre legea internă şi documentul european rezidă în aceea că legea naţională nu asigură un mecanism eficient de reparaţie, nici din perspectiva formei de reparaţie în natură, nici din cea a măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţa C.E.D.O. Au mai arătat că o asemenea neconcordanţă a fost sesizată în jurisprudenţa Curţii, independent de împrejurarea dacă persoanele interesate au urmat sau nu procedura Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii imobilelor preluate abuziv de către stat.
De asemenea, au afirmat că principiile „specialia generalibus derogant” şi „electa una via” nu pot conduce la o altă concluzie, în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în cazul în care legea specială nu asigură o reparaţie efectivă foştilor proprietari.
În plus, au arătat că acţiunea în revendicare de drept comun este deschisă acestora în cazul în care reclamanţii au „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub condiţia verificării de către instanţă a existenţei „unui bun” în persoana pârâtului.
În concluzie, faţă de caracterul ineficient al mecanismului de reparaţie reglementat de actele normative în vigoare, legea specială trebuie înlăturată, cu consecinţa soluţionării acţiunii în revendicare potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ., urmând a se da câştig de cauză reclamanţilor, singurii care exhibă, în speţă, un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Susţinerile sunt neîntemeiate.
Este adevărat că, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, se conferă posibilitatea foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv sau moştenitorilor lor de a formula acţiune în revendicare de drept comun, în cazul în care legea specială de reparaţie contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în baza principiului constituţional reglementat de art. 20 din Constituţia României, care prevede prioritatea reglementărilor internaţionale în concurs cu legislaţia naţională în materie, în cazul existenţei neconcordanţelor între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne.
Raţionamentul vizat în cuprinsul deciziei în interesul legii enunţate se referă la posibilitatea ca reclamantul să justifice existenţa „unui bun” în legătură cu imobilul pretins, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi condiţionează soluţionarea favorabilă a acţiunii în revendicare de neafectarea dreptului de proprietate al unei alte persoane, care, la rândul său, poate invoca „un bun” în sensul documentului european, şi de neatingerea principiului securităţii raporturilor juridice, reglementat, de asemenea, în cuprinsul Convenţiei Europene, cu referire la principiul preeminenţei dreptului şi aplicat în întreaga jurisprudenţă a instanţei de contencios european.
Ineficienţa mecanismului de funcţionare a sistemului de măsuri reparatorii prin echivalent, prevăzut de legislaţia actuală în materie, inclusiv din perspectiva O.U.G. nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocată de recurenţi, nu poate fi reţinută în cauză.
Prealabil analizării acestei critici, Înalta Curte constată că reclamanţii, care, după cum s-a reţinut de instanţele anterioare, nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au adus niciun fel de argument pentru care s-ar putea stabili că procedura reglementată de legea specială de reparaţie ar fi ineficace în cazul acordării formei de reparaţie în natură şi nici jurisprudenţa europeană, invocată de părţi, nu a examinat această problemă şi nici nu a ajuns la o concluzie în acest sens. Or, faţă de obiectul acţiunii de faţă, prin care reclamanţii urmăresc retrocedarea imobilelor în litigiu, iar nu obţinerea despăgubirilor materiale, esenţial era ca părţile menţionate să aducă argumente concrete şi pertinente pentru care nu au urmat procedura legii speciale, deoarece aceasta nu ar fi oferit o reparaţie în natură efectivă.
În subsidiar, în ceea ce priveşte mecanismul reparator în echivalent, contrar susţinerilor recurenţilor, jurisprudenţa actuală a C.E.D.O. presupune o altă viziune decât cea arătată de părţi, sub aspectul eficienţei mecanismului respectiv, care a fost examinată şi în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, sus-menţionata decizie în interesul legii prezintă relevanţă în speţă, deoarece, chiar dacă vizează problema despăgubirilor băneşti solicitate în temeiul dreptului comun şi al Convenţiei Europene, iar nu acţiunile în revendicare, face referire la caracterul mecanismului reparator în echivalent în cazul imobilelor preluate abuziv, inclusiv din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, şi, în final, dezleagă probleme de drept similare cu cele examinate în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, singurul aspect distinct fiind cel referitor la forma de reparaţie analizată în cadrul celor două decizii în interesul legii.
Înalta Curte a menţionat, în considerentele deciziei în interesul legii, că primirea unor acţiuni în despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 13 din Convenţie, în contextul existenţei unei legi speciale care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu poate fi acceptată, deoarece încalcă principiul „specialia generalibus derogant” - „legea specială derogă de la cea generală”. Or, dreptul comun nu se poate aplica prioritar legii speciale sau în concurs cu aceasta.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reţinut că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Păduraru împotriva României).
În materia imobilelor preluate abuziv, în regimul politic trecut, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent se realizează în condiţiile determinate de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Prin ultimul dintre actele normative sus-enunţate s-au adus modificări de substanţă asupra Legii nr. 10/2001, printre altele, fiind prevăzută, ca formă de reparaţie în echivalent, acordarea despăgubirilor potrivit prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv (Titlul VII din Legea nr. 247/2005).
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D., care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ, doar după ce despăgubirile au fost stabilite, prin decizie, de C.C.S.D.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa, în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legile speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
S-a mai menţionat, în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, că, anterior pronunţării hotărârii pilot, în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor încălcări ale dreptului garantat de art. 1 din Primul Protocol rezidă din împrejurarea că Statul Român nu a asigurat un mecanism eficient în acordarea despăgubirilor persoanelor îndreptăţite, într-un termen rezonabil, determinat de caracterul nefuncţional al Fondului „Proprietatea”, fără ca C.E.D.O. să constate, în sine, că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate
A mai reţinut Înalta Curte că, cu atât mai mult, nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat ca, în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
De asemenea, a arătat că, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui „bun”, în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol urmând a fi funcţionale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol, la care se referă Curtea Europeană, în hotărârea pilot, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare, într-un termen rezonabil, a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
În concluzie, Înalta Curte a decis, în fundamentarea deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, că acţiunea directă în despăgubiri, întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe art. 1 din Protocolul nr. 1, nu este admisibilă, raportat la legislaţia specială în materie şi la împrejurarea că aceasta nu încalcă textul menţionat, referitor la protecţia dreptului de proprietate, şi nici dreptul de acces la o instanţă, reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, în condiţiile în care, în prezent, prin hotărârea pilot, pronunţată de Curtea Europeană, în cauza Atanasiu vs. România, s-a stabilit, în sarcina Statului Român, ca, în termen de 18 luni, să asigure un mecanism eficient şi previzibil, care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol.
Decizia pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, a devenit definitivă la data de 12 ianuarie 2011, iar, la solicitarea Guvernului, Curtea Europeană a decis prelungirea în mai multe rânduri a termenului de 18 luni acordat iniţial, determinat de dificultăţile întâmpinate de autorităţile române în elaborarea şi punerea la punct a măsurilor generale pentru rezolvarea problemei restituirii imobilelor naţionalizate. Data limită în acest sens a fost stabilită la 12 mai 2013, iar la 17 mai 2013, s-a publicat, în M. Of. nr. 278, Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu privire la care recurenţii nu au adus niciun fel de argumente prin care să combată caracterul măsurilor adoptate prin acest act normativ, deşi acesta era în vigoare la data soluţionării cauzei în fond.
În concluzie, nu se poate reţine ineficienţa sistemului măsurilor reparatorii prin echivalent reglementat de legislaţia specială în materia imobilelor preluate abuziv, ca argument în promovarea acţiunii în revendicare de drept comun, determinat de împrejurarea că legea specială ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi nici Curtea de Apel nu a reţinut, în cauză, caracterul ineficace al mecanismului reparator reglementat de legea specială, contrar susţinerilor recurenţilor.
Instanţa de apel a procedat la o corectă aplicare, în speţă, a principiului „specialia generalibus derogant”, enunţat şi în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care nu mai permite obţinerea imobilului în natură, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decât în condiţiile acestui act normativ, iar nu potrivit art. 480 C. civ.
Cât priveşte principiul „electa una via”, susţinerile recurenţilor nu pot fi primite, deoarece principiul în discuţie nu este incident în cauză şi instanţele anterioare nici nu l-au reţinut, de vreme ce părţile nu au urmat, în afara dreptului comun, nicio altă procedură, ipoteză care ar fi pus problema restituirii imobilului prin declanşarea a două proceduri diferite.
Au mai arătat recurenţii că acţiunea în revendicare este admisibilă în cazul în care aceştia invocă şi dovedesc existenţa în patrimoniul lor a „unui bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. În principiu, susţinerea este corectă, dar nu poate fi primită în speţă, întrucât părţile menţionate nu au combătut, prin niciun argument concret, hotărârea instanţei de apel, potrivit căreia Curtea a stabilit că acestea nu au „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru a putea solicita protecţia şi garanţiile conferite de această dispoziţie din documentul european.
Raportat la aceste considerente, nu se poate proceda la analiza acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi după regulile clasice instituite în doctrină şi jurisprudenţă, în baza art. 480 C. civ., text de lege pe care, în mod corect, instanţele anterioare l-au considerat inaplicabil în litigiul de faţă.
Având în vedere argumentele expuse în precedent, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat, decizia atacată fiind pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european relevante, nefiind, astfel, întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.L., A.O. şi A.R. împotriva Deciziei civile nr. 295/A din 18 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1662/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1672/2014. Civil. Hotarare care sa ţină loc... → |
|---|
