ICCJ. Decizia nr. 1741/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1741/2014
Dosar nr. 15848/3/2012
Şedinţa publică din 4 iunie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 4 mai 2012, reclamanţii N.M.S. şi N.M.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. pentru a fi obligat la plata preţului de piaţă al imobilului în suprafaţă de 210,30 mp situat în Bucureşti, sector 1.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că bunul menţionat a fost dobândit în baza Legii nr. 112/1995 şi pierdut într-o acţiune în revendicare formulată de un terţ, pârâtul vânzător fiind obligat să răspundă pentru evicţiunea totală, în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 917 din 29 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea în parte, respectiv cererea subsidiară, şi a obligat pe pârât la plata preţului actualizat al imobilului în litigiu, în sumă de 68.654.834 (lei vechi), cu motivarea că actul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Municipiul Bucureşti şi reclamanţi a fost anulat, astfel că, potrivit dispoziţiilor legale speciale aplicabile, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului achitat, actualizat, al bunului.
Constatând că valoarea bunului în litigiu este de 1.156.930 de lei (fila 145 dosar fond) şi că, în principal, reclamanţii au solicitat restituirea acestei sume, care este superioară celei prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. (vechi), instanţa a calificat calea de atac declarată de părţile din proces ca fiind apel.
Soluţionând apelul reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Conform art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001 reclamanţii au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului numai dacă dovedesc faptul că au încheiat contractul în baza Legii nr. 112/1005 cu respectarea dispoziţiilor legale. Or, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de ei în baza legii menţionate a fost anulat prin Decizia civilă nr. 370 din 4 octombrie 2011 - irevocabilă - pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă. Din punct de vedere juridic constatarea nulităţii absolute a unui act este incompatibilă cu încheierea actului cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel că instanţa de apel a considerat inutilă orice analiză a condiţiilor legale în care a fost încheiat actul anulat judiciar, deoarece nu ar putea ajunge la concluzia că actul anulat a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale, aceasta reprezentând nu numai o contradicţie juridică în sine, dar şi o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.
Din aceste motive, apelul reclamanţilor declarat în cauză a fost respins ca nefondat.
Statul Român a declarat apel susţinând că, potrivit dispoziţiilor legale, M.F.P. trebuia obligat la plata preţului şi nu statul român; de asemenea, în mod greşit a fost obligat pârâtul la plata comisionului de 1%, iar instanţa trebuia să dispună restituirea de către unitatea specializată în vânzarea locuinţelor a acestui comision; statul român nu are calitate procesuală pasivă în proces, deoarece nu a fost parte în contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 şi nici nu are vreo culpă procesuală, astfel că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Nici acest apel nu a fost primit, instanţa de apel reţinând:
Statul Român are calitate procesuală pasivă în acest proces, iar M.F.P. este un mandatar, cel care face plata, indiferent dacă el figurează în proces în nume propriu sau ca reprezentant al Statului Român. Legea prevede că restituirea preţului se face de către M.F.P. iar această obligaţie revine acestei persoane juridice, indiferent de calitatea în care apare în proces (în nume propriu sau în calitate de reprezentant), astfel că întreaga argumentaţie din motivele de apel cu privire la acest aspect are un caracter pur formal.
Criticile privind comisionul de 1% dezvoltate pe larg în cererea de apel sunt de prisos în condiţiile în care pârâtul a fost obligat la plata preţului prevăzut în contract (vezi fila 14 dosar fond) iar contractul nu face referire la nici un comision, discuţia asupra acestui aspect fiind în afara subiectului.
Sub aspectul criticilor privind calitatea procesuală pasivă şi asupra dreptului reclamanţilor de a primi preţul actualizat al imobilului, instanţa de apel susţine în totalitate motivarea primei instanţe, care a analizat, pe larg, ambele critici formulate de Statul Român. De asemenea, instanţa a făcut trimitere la practica judiciară numeroasă şi constantă a Curţii de Apel Bucureşti cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi a precizat că aspecte de drept şi de fapt identice au fost deja analizate şi interpretate nu numai de către instanţa de fond în prezentul proces, ci şi de către Curtea de Apel Bucureşti, într-o multitudine de procese similare, ca instanţă de recurs, astfel că, instanţa a făcut trimitere la observarea practicii judiciare în această materie. Astfel, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, instituie un caz special de răspundere pentru evicţiune şi se aplică în mod prioritar faţă de normele generale C. civ. privind evicţiunea (art. 1337 şi următoarele C. civ.). În acest sens, legiuitorul a înţeles să confere M.F.P. calitatea de debitor al obligaţiei de restituire a preţului prevăzut de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că sumele respective au fost în realitate încasate de acesta şi nu de vânzătorii din contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin urmare, M.F.P. are calitate procesuală pasivă în litigiile al căror obiect este restituirea către cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 a preţului de piaţă al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. au fost aplicate corect în prezenta speţă, deoarece M.F.P. a pierdut procesul la care a participat activ, punând totul în discuţie, inclusiv calitatea sa procesuală pasivă, stabilită în mod clar de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Acest aspect, în coroborare cu practica unitară şi constantă a instanţelor cu privire la problemele juridice pendinte, au condus la concluzia exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesuale de către M.F.P., ceea ce exclude reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată în condiţiile în care comportamentul procesual al părţii care a pierdut procesul nu a fost de natură a facilita o judecată rapidă, prin recunoaşterea pretenţiilor, la prima zi de înfăţişare, conform art. 275 C. proc. civ.
Ca urmare, prin Decizia nr. 305/A din 1 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate cererile de apel formulate de apelanţii-reclamanţi N.M.C. şi N.M.S. şi de apelantul-pârât Statul Român, prin M.F.P.
Împotriva menţionatei hotărâri au declarat recurs părţile, criticând-o pentru nelegalitate.
1. În dezvoltarea recursului lor, recurenţii-reclamanţi au susţinut următoarele:
- instanţa de apel a refuzat, practic, să analizeze dacă au fost respectate condiţiile legale la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, încălcând textul legal invocat în cauză, art. 501 din Legea nr. 10/2001, şi reţinând în mod nelegal că nu au respectat condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare care, ulterior, a fost anulat pe alte motive.
Instanţa de apel a arătat clar că nu cercetează fondul cauzei şi consideră inutilă orice analiză a condiţiilor legale în care a fost încheiat actul juridic anulat, dat fiind că nu ar putea ajunge la concluzia că actul anulat a fost încheiat cu respectarea condiţiilor legale, în condiţiile în care actul lor de vânzare-cumpărare nu a fost anulat de curtea de apel pe considerentul că nu au fost respectate condiţiile legale la încheierea sa.
Din acest motiv se impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecarea cauzei în vederea cercetării fondului conform solicitării din acţiune;
- se impune obligarea pârâtului la plata sumei de 1.156.930 lei, întrucât la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare statul era proprietarul bunului înstrăinat, acesta fiind deţinătorul unui titlu în baza căruia fusese preluat. Numai în anul 2005, prin sentinţa civilă nr. 789, deci ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, instanţele au decis că titlul în baza căruia a fost preluat imobilul de către stat nu este valabil, dispunând restituirea bunului. Au dovedit în cauză că, la data la care s-a cumpărat imobilul, statul era proprietar în baza unui titlu care se prezuma a fi legal, reclamanţii îndeplinind toate condiţiile legale pentru dobândirea bunului în litigiu, au fost de bună-credinţă şi au depus toate diligenţele cerute de lege pentru a intra în posesia acestuia pe cale legală.
- instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamanţii au arătat că instanţa de apel a interpretat greşit temeiul de drept al acţiunii, art. 501 din Legea nr. 10/2001, reţinând eronat că nu poate analiza dacă au fost respectate condiţiile la încheierea contractului. Greşit a reţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, deşi au demonstrat cu înscrisurile depuse la dosar că sunt proprietarii bunului în litigiu în temeiul unui contract ce a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, contract ce a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi au astfel dreptul la restituirea preţului de piaţă al acestui bun, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Hotărârea instanţei de apel este criticabilă întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, nu analizează acţiunea pe fond, temeiul de drept al acesteia, art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi nici nu analizează probaţiunea cauzei ce confirmă îndeplinirea întocmai a condiţiilor prescrise de această normă legală.
- hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea şi aplicare greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţele de fond încalcă prevederile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile Deciziei nr. 33 din 09 august 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât sunt deţinătorii unui bun aflat sub protecţia art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei europene - bun în sensul de valoare patrimonială - speranţa legitimă că vor primi contravaloarea apartamentului în baza legii interne în vigoare.
Reiterând încălcarea acestor dispoziţii de către instanţele fondului au susţinut că respingerea cererii lor de a primi contravaloarea la nivelul preţului de piaţă al apartamentului cumpărat şi deţinut legal echivalează cu o nouă ingerinţă în dreptul lor de proprietate garantat de C.E.D.O. şi art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Expunând istoricul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 1028/1997, au solicitat să se constate că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, toate părţile contractante au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, astfel încât nu se poate reţine că nu ar fi fost respectate dispoziţiile acestei legi.
De altfel, buna lor credinţă ca şi îndeplinirea/respectarea celorlalte dispoziţii ale Legii nr. 112/1995 a fost constatată şi de Tribunalul Bucureşti prin Decizia nr. 789 din 18 noiembrie 2005, astfel încât au solicitat să se constate că în cauză au fost respectate cerinţele art. 501 din Legea nr. 10/2001, în sensul că sunt proprietarii al căror contract de vânzare-cumpărare desfiinţat a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi au dreptul la restituirea preţului de piaţă al bunului astfel dobândit.
Ca urmare, în principal, au solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă de apel iar, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului şi, în urma rejudecării cauzei, schimbarea sentinţei tribunalului în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtului la plata sumei de 1.156.930 lei, reprezentând preţul de piaţă al apartamentului în cauză.
2. Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P. a susţinut următoarele:
- hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât Statul român nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză dat fiind că între stat şi una dintre entităţile sale nu există identitate, iar Legea nr. 10/2001 instituie obligaţia în sarcina ministrului de resort, nicidecum a statului român.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere statului calitate procesuală pasivă în cauză, cât timp acestea fac referire la M.F.P.
Or, în speţă, M.F.P. este chemat în calitate de reprezentant al statului şi nu în nume propriu, astfel că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu au relevanţă în cauză.
- pe fondul cauzei au susţinut că eronat curtea de apel a reţinut existenţa unei obligaţii în sarcina sa, întrucât atât art. 1337 C. civ. (dreptul comun) cât şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instituie răspunderea vânzătorului iar nu a Statului Român prin M.F.P. pentru evicţiune.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală a vânzătorului, respectiv a Municipiului Bucureşti, nicidecum a Statului Român prin M.F.P.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului său şi respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Recursurile nu sunt fondate.
Este adevărat că Decizia nr. 789/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, stabileşte buna-credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a bunului în litigiu, fiind astfel respinsă cererea de constatare a nulităţii acestui contract, însă dispoziţiile acestei hotărâri au fost reformate pe acest aspect prin Decizia nr. 370/R din 4 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, pronunţată în calea de atac a recursului exercitat împotriva hotărârii tribunalului.
Prin această decizie a fost admis recursul reclamanţilor (din Dosar nr. 466/3/2003), s-a modificat în parte decizia recurată în sensul că a fost admis şi capătul de cerere pricind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare care a fost constatat ca fiind nul absolut, reţinându-se irevocabil că pârâţii (reclamanţii în cauza de faţă) nu au întreprins diligenţele necesare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul deţinea imobilul oferit spre cumpărare.
„În aceste condiţii, instanţa de apel în mod greşit a considerat că poate fi reţinută buna-credinţă a pârâţilor N.M. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a putea beneficia de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, întrucât aceştia aveau obligaţia să se asigure că imobilul se încadrează în categoria avută în vedere de această lege, (…), astfel că lipsa de interes a acestora cu privire la titlul vânzătorului nu poate fi calificată ca bună-credinţă, astfel cum a reţinut instanţa care a pronunţat hotărârea recurată”.
Nu a fost avută în vedere nici susţinerea potrivit căreia pârâţii (reclamanţii în cauză) şi-au motivat lipsa de diligenţă pe aparenţa creată de faptul că statul se comportă ca proprietar al imobilului „întrucât Legea nr. 112/1995 era aplicabilă doar imobilelor intrate în patrimoniul statului cu titlu, iar pârâţii ar fi trebuit să se asigure că apartamentul pe care intenţionau să-l cumpere se încadra în această categorie”.
Ca urmare, instanţa de recurs a constatat că „locuinţa - obiect al cauzei deduse judecăţii - a fost preluată de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă şi astfel, contractul de vânzare-cumpărare din 06 martie 1997 este nul, la încheierea acestuia fiind încălcate dispoziţiile art. 1 şi 3 din Legea nr. 112/1995”.
Chestiunea litigioasă supusă verificărilor jurisdicţionale din litigiul menţionat se impune, astfel cum legal au reţinut instanţele fondului şi în cauza de faţă, formularea unor critici pe acest aspect ori neanalizarea chestiunilor deja tranşate judiciar nefiind posibilă, întrucât un astfel de demers ar ignora efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile. Aceasta este consecinţa legală firească datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat definitiv un aspect al litigiului.
În acest context, critica recurenţilor, privind greşita interpretare a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, nu este fondată. Interpretarea sistematică a dispoziţiilor relevante din această lege, respectiv art. 50 alin. (2), alin. (2)1 şi art. 501, conduce la concluzia că nu în toate cazurile în care chiriaşii-cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Chiriaşii-cumpărători au dreptul la restituirea preţului de piaţă în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiţia ca în cadrul argumentelor care au stat la baza admiterii acţiunii în revendicare instanţa să nu fi reţinut nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau reaua-credinţă a cumpărătorului.
În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, nu se poate reţine că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (condiţie prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea preţului de piaţă).
În considerentele hotărârii judecătoreşti pronunţate în cadrul acţiunii în revendicare, s-a reţinut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, cumpărătorii dobândind bunul de la un neproprietar. De asemenea, instanţa a stabilit că, la data încheierii contractului, cumpărătorii a fost de rea-credinţă, pentru motivele sus expuse.
În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanţii din prezenta cauza nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 501 din Legea nr. 10/2001, actul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu rea-credinţă, în condiţiile în care cumpărătorii nu au manifestat diligenţa minimă pentru a verifica îndeplinirea condiţiilor pretinse de lege pentru legala transmisiune a bunului.
Recursul declarat de recurentul pârât M.F.P. este, de asemenea, nefondat.
Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (2)1 se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât M.F.P., privind incidenţa normelor de drept comun în materie de evicţiune şi calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, conform principiului specialia generalibus derogant (norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun). În materia examinată, Legea nr. 10/2001 (lege specială) stabileşte condiţiile de restituire a preţului actualizat şi a celui de piaţă, precum şi calitatea M.F.P. de plătitor, în numele şi pe seama statului debitor al obligaţiei de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare.
În raport de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri urmează să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii N.M.S. şi N.M.C. şi de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 305/A din 1 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1739/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1774/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
