ICCJ. Decizia nr. 1774/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1774/2014
Dosar nr. 1594/1285/2011
Şedinţa publică din 5 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 755 din 13 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC E.R.A.R. SA şi, în consecinţă, s-a respins cererea formulată împotriva acestei pârâte de reclamanta L.I.A., în nume propriu şi în calitate de reprezentantă legală a reclamantei minore L.D.T.; s-a admis în parte cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtului F.P.V.S., care a fost obligat să plătească reclamantei L.I.A. următoarele sume de bani: a) suma de 7.871 lei, reprezentând daune materiale (contravaloare produse şi servicii funerare) cauzate reclamantei de decesul soţului său, defunctul L.M.S.I. în urma accidentului auto din data de 13 august 2009, b) suma de 500.000,00 lei, reprezentând daune morale pentru suferinţele provocate de decesul soţului, c) lunar, până la data de 12 a fiecărei luni, câte 1.226 lei, reprezentând daune materiale periodice, începând cu data introducerii cererii, 23 martie 2011, pe toată durata vieţii reclamantei L.I.A.; a fost obligat pârâtul F.P.V.S. să plătească reclamantei minore L.D.T., reprezentată de mama sa, reclamanta L.I.A., suma de 500.000,00 lei, reprezentând daune morale pentru suferinţele provocate de decesul tatălui său, defunctul L.M.S.I. în urma accidentului auto din data de 13 august 2009; a fost obligat pârâtul F.P.V.S. să plătească reclamantei L.I.A. şi, respectiv, reclamantei minore L.D.T. penalităţi de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere a plăţii sumelor acordate cu titlu de daune materiale şi morale, calculate începând cu data de 12 iulie 2012 şi până la data plăţii integrale a acestor despăgubiri; a fost obligat pârâtul F.P.V.S. să plătească reclamantei L.I.A. penalităţi de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere a plăţii sumelor acordate cu titlu de daune materiale periodice, calculate începând cu data de 12 iulie 2012 pentru despăgubirile periodice scadente anterior acestei date şi, respectiv, de la scadenţa fiecărei despăgubiri periodice după data de 12 iulie 2012 şi până la data plăţii integrale a fiecărei sume datorate cu acest titlu; s-au respins, ca neîntemeiate, pretenţiile suplimentare ale reclamantelor L.I.A. şi L.D.T.; a fost obligat pârâtul F.P.V.S. să plătească reclamantelor L.I.A. şi L.D.T. suma de 5.000,00 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, cu titlu preliminar, că acţiunea a fost introdusă la data de 23 martie 2011 şi are ca obiect pretenţii derivate din raporturi juridice născute între părţi în temeiul unui accident rutier din anul 2009, materializate într-un dosar de daună deschis de F.P.V.S. în 2010.
Prin raportare la data naşterii raporturilor juridice dintre părţi, instanţa a reţinut că legislaţia aplicabilă litigiului este reprezentată de Legea nr. 136/1995, ca lege specială şi de C. civ. din 1864, ca lege generală.
Ca situaţie de fapt, instanţa a reţinut, din examinarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 16 martie 2010 dată în Dosarul nr. 870/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, care se coroborează cu procesul verbal de cercetare la faţa locului, întocmit de organele de urmărire penală la 13 august 2009, că, în data de 13 august 2009, în jurul orei 11:20, agentul şef adjunct de poliţie L.M.S.I., şeful Postului de poliţie Tureni, aflându-se în exercitarea atribuţiilor de serviciu, s-a deplasat cu autoturismul din dotarea postului de poliţie, purtând însemnele poliţiei, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Turda, cu dosare cu propunerea de începere a urmăririi penale şi alte dosare. În timp ce conducea autoturismul pe DN 1 E 60, sensul de mers dinspre Cluj-Napoca spre Turda, a frânat brusc pentru a evita impactul cu un autoturism - neidentificat până în prezent, care circula din sens contrar, intrat pe contrasens, angajat într-o depăşire neregulamentară, deşi axul drumului era delimitat cu linie continuă dublă. Concomitent cu frânarea, agentul de poliţie L.M.S.I. a virat brusc spre dreapta pentru a evita impactul cu autoturismul intrat pe contrasens, apoi, pentru a nu lovi autoturismele care circulau pe prima bandă a sensului său de mers, a virat din nou la stânga spre banda a doua, a intrat în tangaj, apoi în derapaj intrând pe contrasens şi lovind frontal autoturismul, care circula regulamentar. Parchetul a avut în vedere faptul că în procesul-verbal de cercetare a cauzelor şi împrejurărilor producerii evenimentului rutier din 13 august 2009 se reţine în subcapitolul „Cauza producerii evenimentului rutier” că vinovat de producerea accidentului ar putea fi conducătorul autoturismului neidentificat, ca urmare a nerespectării regulilor de circulaţie.
În urma accidentului au rezultat vătămarea corporală gravă şi apoi decesul agentului de poliţie, avansat post-mortem la gradul de subinspector, vătămarea corporală a conducătorului auto M.O.C. şi a pasagerului T.K.S. aflaţi în autoturismul Ford şi avarierea celor două autoturisme.
Din probele administrate, tribunalul a reţinut întrunirea tuturor celor patru condiţii ale răspunderii civile delictuale, după cum urmează:
Conducătorul autoturismului de culoare neagră rămas neidentificat, prin efectuarea manevrei de depăşire a unui alt autoturism, aflat la rândul său în depăşire (triplare) a încălcat atât dispoziţiile art. 45 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, care prevăd că conducătorul vehiculului care se angajează în depăşire trebuie să se asigure că vehiculul care circulă în faţa sau în spatele lui nu a iniţiat o asemenea manevră, cât şi cele ale art. 120 lit. i) din H.G. nr. 1391/2006, care prevăd că este interzisă depăşirea atunci când pentru efectuarea manevrei se încalcă marcajul continuu, simplu sau dublu, care desparte sensurile de mers, iar autovehiculul circulă, chiar şi parţial, pe sensul opus.
Fapta ilicită a conducătorului autoturismului de culoare neagră de a efectua manevra de triplare l-a determinat pe L.M.S.I. să efectueze manevrele mai sus arătate: frânare, virare dreapta şi apoi virare stânga, cu consecinţa pierderii controlului autovehiculului cu nr. de înmatriculare MAI 28505, care a intrat în coliziune directă cu autoturismul, fiind condus de numitul M.O.C., coliziune urmată de vătămarea corporală gravă, absorbită ulterior de moartea autorului reclamantelor.
În acest context, tribunalul a reţinut că, din perspectiva reclamantelor L.I.A., soţia celui decedat şi L.D.T., fiica minoră a acestuia, doar provocarea de către conducătorul autoturismului de culoare neagră a pierderii vieţii lui L.M.S.I. reprezintă fapta ilicită care le-a cauzat prejudiciile materiale şi morale a căror acoperire au solicitat-o, iar raportul de cauzalitate pretins de reclamante priveşte doar legătura dintre provocarea pierderii vieţii autorului lor şi prejudiciile materiale şi morale suferite de ele. Tribunalul a analizat întreaga succesiune a faptelor doar din perspectiva lanţului cauzal, considerat a fi dovedit pe deplin, însă a reţinut că secvenţa cauzală relevantă în speţă este doar cea finală, între fapta ilicită a conducătorului autoturismului de culoare neagră de a provoca pierderea vieţii lui L.M.S.I. şi prejudiciile materiale şi morale suferite de reclamante.
În ceea ce priveşte culpa conducătorului autoturismului de culoare neagră, tribunalul a reţinut, din aceleaşi probe, că desfăşurarea evenimentelor, mai sus descrisă, atestă că, conducătorul autoturismului de culoare neagră nu a urmărit provocarea morţii lui L.M.S.I., deşi putea şi trebuia să prevadă rezultatul faptei sale, pe care însă nu l-a acceptat, considerând fără temei că nu se va produce, elemente specifice culpei cu prevedere.
Cât priveşte prejudiciile suferite de reclamante, tribunalul a avut în vedere următoarele probe:
În ceea ce priveşte daunele materiale, tribunalul a reţinut că reclamanta L.I.A. a justificat efectuarea următoarelor cheltuieli: 1.760 lei, reprezentând contravaloarea facturii din 2 septembrie 2009, emisă pentru prestarea de servicii funerare de către SC V. SRL, 675,85 lei reprezentând contravaloarea notei de plată emise de SC R. SRL pentru serviciile prestate (servicii de alimentaţie publică), 205,85 lei reprezentând contravaloarea bonului fiscal emis de SC C.C.O. SRL la 2 septembrie 2009 (mărfuri alimentare), 599,28 lei reprezentând contravaloarea facturii fiscale din 4 septembrie 2009 emise de SC R.I. SRL pentru bunurile livrate (mărfuri alimentare), respectiv, 4630,30 lei reprezentând contravaloarea facturii fiscale din 4 septembrie 2009 emise de SC G.C. SRL pentru serviciile prestate (servicii de alimentaţie publică), în total 7.871 lei.
Tot în categoria daunelor materiale, din coroborarea declaraţiilor martorelor L.M.I. şi T.A.A., tribunalul a reţinut că reclamantele au suferit o depreciere severă a nivelului lor de trai datorată pierderii veniturilor lunare ale autorului decedat L.M.S.I., acesta fiind singurul membru al familiei care avea calitatea de salariat. Coroborând adresa din 18 octombrie 2011 emisă de I.P.J. Cluj cu Decizia nr. 157299 din 20 noiembrie 2009 a Casei de Pensii a M.A.I. şi cu cupoanele de pensie, respectiv cu cuponul de alocaţie, tribunalul a reţinut că media veniturilor defunctului în perioada ianuarie - iulie 2009, înainte de accident, era de 2.827,43 lei, familia realizând venituri lunare de 2827,43 lei + 42 lei (alocaţia reclamantei minore), rezultând un venit net / membru de familie de 956,48 lei. Raportând acest venit net / membru de familie la numărul persoanelor rămase în familia L. (cele două reclamante), tribunalul a reţinut că menţinerea veniturilor nete pentru cele două reclamante la nivelul anterior accidentului reclamă complinirea sumelor pe care acestea le realizează la momentul pronunţării hotărârii: pensia de urmaş de 645 lei + alocaţia reclamantei minore de 42 lei cu suma de 1.225,96 lei lunar (rotunjit 1.226 lei).
În ceea ce priveşte restul pretenţiilor reclamantelor reprezentând daune materiale (10.000 lei pentru ridicarea unui monument funerar), tribunalul a reţinut că acestea nu au fost dovedite. Chestiunea notorietăţii costurilor ridicării unui monument funerar este precedată de dovedirea materializării intenţiei de a ridica un astfel de monument, element de fapt pentru dovedirea căruia simpla depunere a unor oferte de preţ nu este suficientă.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, tribunalul a avut în vedere, din perspectiva reclamantei L.I.A., pierderea soţului, la şapte ani după căsătorie şi la trei ani după naşterea fiicei lor, în condiţiile în care la momentul accidentului L.M.S.I. avea vârsta de 32 de ani, iar reclamanta încă nu împlinise vârsta de 31 de ani. În ceea ce o priveşte pe reclamanta minoră L.D.T., tribunalul a reţinut că aceasta şi-a pierdut tatăl la vârsta de trei ani şi jumătate.
Tribunalul a reţinut că, pentru reclamante, planul familial reprezintă spaţiul unde urmările faptei ilicite se manifestă cu precădere. Astfel, după decesul lui L.M.S.I. reclamantele îşi vor continua viaţa de familie fără soţ, respectiv fără tată, lipsa defunctului dezechilibrând grav mediul familial în care reclamanta minoră D.T. va creşte lipsită de ocrotirea şi afecţiunea unuia dintre părinţi, iar reclamanta L.I.A. îşi va continua viaţa de zi cu zi fără afecţiunea şi sprijinul soţului.
În analiza planului familial şi a consecinţelor pe care fapta ilicită le produce în acest plan, tribunalul nu s-a putut opri la prejudicial actual, în primul rând pentru că un prejudiciu afectiv nu se consuma instantaneu, ci el se propagă în timp prin stările, senzaţiile sau amintirile negative pe care le va provoca reclamantei minore la vârsta la care va conştientiza absenţa definitivă din viaţa sa a tatălui, iar în al doilea rând pentru că trebuie luate în calcul şi şansele reclamantelor de a evolua în respectivul plan, de a-şi găsi sau regăsi stabilitatea, de a forma sau repara relaţiile alterate, şanse reduse considerabil în cazul concret ca urmare a faptei ilicite, astfel cum reiese din declaraţiile martorei T.A.A., care s-a referit explicit la faptul că reclamanta L.I.A. nu şi-a refăcut viaţa alături de vreo altă persoană.
Analizând impactul faptei ilicite în planul profesional, tribunalul a reţinut că reclamanta L.A.I. nu era angajată în muncă la momentul decesului soţului său, dată fiind dificultatea de a găsi un loc de muncă în mediul rural şi dată fiind configurarea rolurilor celor doi soţi în familie, potrivit căreia soţul reclamantei era cel care, în virtutea funcţiei sale şi a abilităţilor sale profesionale, era principalul susţinător financiar al familiei. Odată cu decesul acestuia, perspectivele profesionale ale reclamantei, şi aşa sever limitate, se îngustează şi mai tare, întrucât reclamanta va trebui să aloce o parte şi mai însemnată a timpului său creşterii fiicei lor, fapt care va afecta semnificativ orice încercare a sa de a se realiza profesional.
Cât priveşte urmările faptei ilicite în planul psihologic, tribunalul a reţinut că acesta poate fi delimitat, la rândul său, în alte două planuri care îl alcătuiesc: planul mental şi planul emoţional. Planul mental se distinge de planul emoţional prin faptul că acesta se refera la sănătatea mentală, ca valoare umană protejată, la integritatea psihică a persoanei, care poate fi lezată prin evenimente de natură a altera starea de confort psihologic. Planul emoţional cuprinde totalitatea sentimentelor aparţinând unei persoane. Delimitarea prezintă importanţă atât în evaluarea prejudiciului cu privire la întinderea sa, cât şi în posibilitatea de a face o analiză în concret a existenţei acestuia. Planul emoţional poate fi evaluat cel mult pe baza prezumţiilor, spre exemplu prezumţia că între membrii familiei există relaţii de afectivitate. Instanţa nu poate vizualiza trăirile sufleteşti ale persoanei pentru a putea individualiza prejudiciul, însă poate deduce din starea de fapt (căderile nervoase ale reclamantei L.A.I., menţionate expres de martora T.A.A.), folosind prezumţiile, existenţa unui prejudiciu în acest plan. Deşi sentimentele formează un plan aparte, care se manifestă cel mult în comportamentul persoanei faţă de alte persoane, acestea pot produce prin intensitatea lor şi modificări la nivel mental. Astfel, prin lezarea sentimentelor de afectivitate psihicul poate fi afectat, nefiind capabil să se adapteze la suferinţa cauzată de prejudiciul pierderii soţului sau tatălui.
În cazul concret analizat, instanţa a avut în vedere, în plan emoţional, atingerile aduse încrederii în şansele de reuşită pe viitor (ca văduvă, respectiv orfană), în forţele proprii, influenţate de lipsa soţului / tatălui, cauzată prin fapta ilicită. Totodată, a inclus aici şi suferinţa cauzată prin schimbările intervenite în vieţile reclamantelor prejudiciate, succesiunea de evenimente în raport cauzal cu fapta ilicită de natură a altera starea de bine sau armonia familiala, relaţiile între reclamante şi membrii familiei extinse. Avansând în studiul implicaţiilor afective ale traumei, instanţa a reţinut un prejudiciu şi la acest nivel prin devierea cursului normal al vieţii, prin reducerea şanselor de împlinire în orice plan. În plan mental, incontestabil, au loc schimbări drept consecinţă a traumei traversate de victime, trauma de a-şi vederea familia lipsită de soţ / tată şi eforturile de a-şi accepta noul mod de viaţă. Acest proces poate presupune terapie şi consiliere şi, implicit, un prejudiciu prin lezarea integrităţii psihice.
Toate aceste atingeri aduse vieţii reclamantelor au condus tribunalul la concluzia că fapta ilicită a deteriorat fundamental viaţa fiecăreia dintre reclamante, în toate planurile mai sus analizate, motiv pentru care tribunalul a apreciat că sumele solicitate de reclamante cu titlu de daune morale, câte 500.000 lei pentru fiecare reclamantă, sunt pe deplin justificate.
În ceea ce priveşte persoana căreia îi revine obligaţia de a plăti reclamantelor, tribunalul a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 999 C. civ. din 1864, această sarcină cade asupra conducătorului autoturismului de culoare neagră, rămas neidentificat (astfel cum rezultă din adresa din 5 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj).
În consecinţă, tribunalul nu a putut reţine în cauză vreun temei pentru atragerea răspunderii pârâtei SC E.R.A.R. SA, care este asiguratorul R.C.A. al lui M.O.C., conducătorul autoturismului.
Tribunalul a reţinut că pârâtul F.P.V.S. are atât calitate procesuală pasivă, cât şi obligaţia de a le despăgubi pe reclamante cu sumele arătate mai sus, reţinând incidenţa art. 61 din Legea nr. 136/1995, art. 3 şi art. 6 din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008.
Astfel cum rezultă din adresa din 5 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, accidentul în care şi-a pierdut viaţa L.S.M.I. este un accident cu autor neidentificat, iar daunele mai sus analizate au solicitate de reclamante în legătură cu decesul autorului lor, fără a solicita daune cu privire la vreun bun avariat în accident.
Referitor la interpretarea noţiunii de accident de vehicul cu autor neidentificat, tribunalul nu a putut primi interpretarea restrictivă pe care o susţine pârâtul F.P.V.S.
Făcând referire la prevederile art. 251 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000 şi la dispoziţiile Ordinului C.S.A. nr. 1/2008, act normativ cu forţă inferioară legii, care conţine o definiţie restrictivă a accidentului de vehicul cu autor neidentificat şi care adaugă la condiţiile impuse de art. 251 din Legea nr. 32/2000, ţinând cont de rolul şi de funcţia pe care F.P.V.S. le are în sistemul naţional român de asigurări, care imprimă raportului victimă - F.P.V.S. un caracter vertical, precum şi de jurisprudenţa C.J.U.E. stabilită prin decizia pronunţată în cauza C-63/01 (Evans), care stabileşte că revine instanţei naţionale sarcina de a verifica cât de serioasă este atingerea adusă dreptului unei victime a unui accident de vehicul cu autor neidentificat, dacă sistemul naţional de compensare a acestor victime este afectat de o transpunere incorectă a dispoziţiilor Directivei nr. 84/5 şi dacă această transpunere incorectă este de natură a aduce prejudicii acestor victime, tribunalul a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 32/2000 asigură victimelor accidentelor de vehicul cu autor necunoscut o protecţie suficientă, care ar fi însă redusă nepermis dacă s-ar aplica lit. a) art. 3 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008.
Or, ierarhia internă a normelor juridice nu permite derogarea de la dispoziţiile unei norme juridice cu forţă superioară printr-o normă juridică cu forţă inferioară, astfel că tribunalul, aplicând art. 3 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, l-a interpretat în spiritul Legii nr. 32/2000 şi al Directivei nr. 84/5, care nu disting între victimele aflate într-un alt autovehicul sau victimele care au suferit prejudicii ca urmare a unui accident fără coliziune directă şi cele cu care autoturismul agresor rămas neidentificat a intrat în coliziune directă.
Concluzionând, tribunalul a reţinut că, dată fiind caracteristica accidentului din 13 august 2009, de a fi fost provocat de un autovehicul „agresor” (termen pe care, de asemenea, Legea nr. 32/2000 nu îl prevede şi pe care Ordinul C.S.A. nr. 1/2000 nu îl explică, noţiunea de agresiune exercitată de un obiect, chiar condus de către o persoană, fiind străină logicii), pârâtul F.P.V.S. are obligaţia de a le despăgubi pe reclamante pentru daunele cauzate de decesul autorului lor, în aceleaşi condiţii în care ar răspunde şi un asigurator R.C.A.
În temeiul prevederile art. 49 pct. 2 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 (în vigoare la data producerii accidentului, 13 august 2009), coroborate cu principiul reparării integrale a prejudiciului, tribunalul a reţinut că toate sumele mai sus stabilite se încadrează în limitele legale de despăgubire şi vor fi puse în sarcina pârâtului F.P.V.S. în temeiul art. 251 alin. (1)0 lit. b din Legea nr. 32/2000, neprimind susţinerea pârâtului F.P.V.S. în sensul că nu poate fi obligat la plata de sume periodice, în condiţiile în care nu există interdicţie legală în acest sens, nici pentru F.P.V.S., nici pentru asiguratorii R.C.A.
Tribunalul a mai avut în vedere şi faptul că pârâtul F.P.V.S., după depunerea de către reclamante a ultimului act necesar efectuării plăţii, declaraţia prevăzută de art. 46 lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, la 12 iulie 2012, a continuat să refuze în mod nejustificat plata daunelor solicitate. În consecinţă, în temeiul art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, tribunalul a acordat reclamantelor şi penalităţile de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere a plăţii sumelor scadente anterior acestei date şi, respectiv, de la scadenţa fiecărei despăgubiri periodice scadente după data de 12 iulie 2012 şi până la data plăţii integrale a fiecărei despăgubiri periodice.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul F.P.V.S., solicitând schimbarea în totalitate a hotărârii apelate şi respingerea acţiunii formulata de reclamante.
Prin Decizia nr. 184 din 20 noiembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantelor la suma de 250.000 lei pentru fiecare, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
În considerentele deciziei din apel s-a reţinut că prezenta cauză are ca temeiuri de drept Legea nr. 136/1995, Legea nr. 32/2000, precum şi Ordinele C.S.A. nr. 20/2008 şi nr. 1/2008, acte normative care prevăd ipotezele în care cererea de acordare a despăgubirilor morale şi materiale se adresează F.P.V.S.
Potrivit art. 61 din Legea nr. 136/1995: „Se constituie Fondul de protecţie al victimelor străzii, în vederea protejării persoanelor păgubite prin accidente de vehicule supuse înmatriculării/ înregistrării, precum şi de tramvaie, în care autorul a rămas neidentificat sau vehiculul, respectiv tramvaiul, nu este asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule”. Altfel spus, Fondul intervine în vederea despăgubirii victimelor unui accident atunci când autorul nu este identificat sau nu are asigurare.
În speţa dedusă judecăţii, autorul a rămas neidentificat, acest accident de circulaţie făcând obiectul unui dosar penal cu autor necunoscut. Din procesul verbal de cercetare la fata locului rezultă că patru persoane identificate ca martori au susţinut că accidentul de circulaţie s-a produs ca urmare a faptului ca un autoturism de culoare neagră a efectuat o manevră de depăşire neregulamentară, o triplare, astfel ca a pătruns pe contrasens. Prin adresa din data de 10 ianuarie 2011, Parchetul de pe Lângă Tribunalul Cluj arata ca s-a dispus în Dosarul penal nr. 161/P/2010 începerea urmăririi penale fata de autor necunoscut cu privire la săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpa şi vătămare corporala grava.
Nu poate fi reţinut argumentul apelantei, întemeiat pe dispoziţiile art. 3 alin. (2) ("accidentul de vehicul cu autor neidentificat este accidentul în care vehiculul agresor a intrat în coliziune directă cu persoana accidentată, după care a părăsit locul accidentului"), legiuitorul nefăcând vreo distincţie între accidentele produse prin coliziune directă şi cele care au avut loc fără a exista un impact direct.
Directiva Parlamentului European nr. 2009/103/CE prevede, la art. 25:,,În cazul în care nu este posibilă identificarea vehiculului sau în cazul în care în termen de 2 luni care curge de la accident este imposibil de identificat întreprinderea de asigurare, persoana vătămata poate prezenta o cerere de despăgubire organismului de despăgubire din statul membru în care este rezidentă (F.P.V.S)”.
Prin urmare, pârâta apelantă are calitate procesuală pasivă în cauză, aflându-se în prezenţa unui accident rutier cauzat de un autor neidentificat, accident soldat cu moartea soţului, respectiv, tatălui reclamantelor.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordare de către instanţa de fond - cuantumul daunelor materiale nefiind criticat prin apelul declarat - în sumă de 500.000 lei pentru fiecare victimă, Curtea a reţinut că termenul de „daune morale” sau „prejudiciu moral” sugerează o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea.
De asemenea, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de victimă, va aprecia o anumită sumă globală care să completeze prejudiciul moral cauzat.
În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, acesta include o doza de aproximare, dar instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe un plan fizic şi psihic, importanta valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Evaluarea prejudiciului moral produs şi, pe cale de consecinţă, stabilirea cuantumului daunelor morale prezintă în speţă un grad de dificultate sporit, tocmai datorită circumstanţelor cauzei.
În absenţa unor norme legale care să stabilească plafoane precise de despăgubiri, Curtea nu poate lua în considerare decât la nivel pur orientativ hotărârile altor instanţe în cazuri similare. Cu toate acestea, însă, invocarea de către apelantă a unor hotărâri judecătoreşti apare lipsită de relevanţă în contextul de faţă, din coroborarea acestor hotărâri nefiind posibilă conturarea unei practici în acest sens, cu atât mai mult cu cât stările de fapt deduse judecăţii sunt imposibil de comparat, natura suferinţelor fiind profund diferită de la caz la caz.
În conformitate cu art. 49 pct. 1 lit. f) şi a art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 5/2010 de punere în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, victime ale unui accident rutier, trebuie să fie „în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România”.
Curtea apreciază că despăgubirile reprezentând daune morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral, real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.
În acest context instanţa de fond a apreciat acordarea unei sume de câte 500.000 lei fiecărei reclamante este menită a acoperi prejudiciul moral produs acestora prin accidentul rutier.
Este real faptul că niciunul dintre prejudiciile morale suferite de reclamante nu cunoaşte criterii legale de evaluare, aprecierea instanţei fiind suverană în această materie (desigur, cu corectivul principiului disponibilităţii în procesul civil).
Cu toate acestea, sumele acordate de către instanţa de fond nu pot fi considerate ca încadrându-se în limitele unei juste compensaţii acordate reclamantelor pentru suferinţele lor şi urmările accidentului.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a apreciat că se impune reducerea cuantumului daunelor morale acordate reclamantelor la suma de 250.000 lei, pentru fiecare.
În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, Curtea a apreciat că acestea se cuvin în temeiul art. 36 alin. (1), art. 37 din Ordinul nr. 5/2010 emis de C.S.A. coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 în vigoare la data producerii evenimentului rutier.
Art. 36. alin. (1) din Ordinul nr. 5/2010 emis de C.S.A., prevede că asigurătorul trebuie să achite despăgubirea cuvenită persoanei prejudiciate în termen de 10 zile de la depunerea ultimului act necesar soluţionării dosarului de daună.
Art. 20 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 prevede că, în situaţia în care părţile nu se înţeleg asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare, suma care nu face obiectul litigiului va fi plătită de către asigurător înainte ca acesta să se fi soluţionat prin negocieri sau de către instanţa judecătorească.
Cum art. 37 din Ordinul nr. 5/2010 prevede că: „ Dacă asigurătorul R.C.A. nu-şi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere", acordarea acestor penalităţi apare, aşadar, judicioasă.
Faţă de aceste împrejurări, în baza art. 296 şi următoarele C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de F.P.V.S. împotriva sentinţei civile nr. 755 din 13 martie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantelor la suma de 250.000 lei, pentru fiecare.
Împotriva Deciziei nr. 184 din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantele L.I.A., L.D.T. şi pârâtul F.P.V.S.
1. Reclamantele au criticat soluţia de reducere în apel a cuantumului daunelor morale, solicitând, fie menţinerea hotărârii primei instanţe, fie modificarea deciziei, în sensul majorării daunelor morale conform cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului, care nu a fost încadrat în drept în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reclamantele au reiterat argumentele care justifică în opinia lor, menţinerea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanţă, respectiv, faptul că reclamanta L.I.A. a rămas văduvă şi creşte singură un copil, care, la rândul său, a rămas fără tată la o vârstă fragedă şi trebuie să trăiască fără a putea spune că l-a cunoscut vreodată. Reclamanta L.I.A. descrie momentele grele petrecute pe durata celor două săptămâni cât soţul său a fost în comă. Arată că defunctul era singurul întreţinător al familiei, iar faţă de consecinţele produse ca urmare a decesului acestuia, suma acordată de instanţa de fond nu poate fi considerată prea mare.
Reclamantele readuc în discuţie atât suferinţele de ordin psihic datorate pierderii soţului, respectiv, tatălui, dar şi cheltuielile pe care le-au făcut (spitalizare, medicamente, alimentaţie specială). Mai susţin că, datorită faptului că nu au mai putut plăti ratele pentru apartamentul în care locuiesc, riscă să fie evacuate. Cu privire la viitorul reclamantei minore, se arată că acesta nu va putea beneficia de o educaţie adecvată şi de o alimentaţie corespunzătoare cu suma de 645 lei/lună, iar faptul că nu va mai avea unde să locuiască va influenţa negativ modul în care va fi privită de ceilalţi colegi şi prieteni.
Reclamantele pretind ca prejudiciul să fie reparat integral, redând în acest sens aspecte generice din doctrină şi jurisprudenţă, în sensul că despăgubirile trebuie acordate pentru pierderea suferită, câştigul pe care în condiţii obişnuite persoana în cauză ar fi putut să-l realizeze şi de care a fost lipsită, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Se mai susţine că se pot acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică. Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se poate acorda sub formă de prestaţii periodice şi echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească. Despăgubirea trebuie sa acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.
În continuarea motivării recursului, reclamantele fac ample referiri la probele administrate (înscrisuri cu privire la daunele materiale, privind cheltuieli ocazionate cu înmormântarea soţului, costurile pe care le-ar presupune piatra funerară şi cavoul, cheltuiala lunară cu rata de 1.300 lei aferentă unui credit imobiliar, înscrisurile emanând de la organele de cercetare penală, respectiv, procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi rezoluţia de neîncepere a urmării penale împotriva defunctului şi de începere a urmăririi penale împotriva şoferului autoturismului de culoare neagră, declaraţiile martorilor T.A.A. şi L.M.I.).
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, se arată că, deşi nu s-au stabilit criterii pentru acordarea de despăgubiri, se impune a se avea în primul rând în vedere că întinderea despăgubirilor acordate prin ordinele C.S.A. s-au mărit de la an la an, prin urmare, trendul este unul ascendent în sensul majorării de la un an la altul al despăgubirilor acordate: Ordinul C.S.A. nr. 11/2007 - limita pentru 2008 de cel puţin 750.000 euro, pentru 2009 de cel puţin 1.500.000 euro; Ordinul nr. 20/2008 - limita pentru 2009 de cel puţin 1.500.000 euro, pentru 2010 de cel puţin 2.500.000 euro, iar pentru 2011 de cel puţin 3.500.000 euro şi în final de 5.000.000 euro pentru anul 2012; Ordinul nr. 21/2009 - limita pentru 2009 de cel puţin 1.500.000 euro, pentru 2010 de cel puţin 2.500.000 euro; Ordinul nr. 14/2011 - limita de despăgubiri începând cu anul 2012 este de 5.000.000 euro.
În aceste condiţii, consideră recurentele, şi cuantumul despăgubirilor acordate victimei unui accident rutier ar trebui să crească în mod corespunzător.
Se mai arată în motivarea recursului că pentru daunele materiale produse prin accidente de vehicule neidentificate, se garantează şi se plătesc despăgubiri numai dacă în accident, cel puţin o persoană a suferit vătămări care să necesite pentru vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale. Se face referire la art. 50 din Legea nr. 136/1995 (în sensul că, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv şi că se acorda despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului).
De asemenea, se invocă art. 24 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, care stabileşte că, pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubiri se stabileşte, pentru accidente produse în anul 2010 la un nivel de 1.500.000 euro, echivalent în lei.
Recurentele redau „extrase" din Directiva Parlamentului European nr. 103/2009 (pct. 2 - asigurarea de răspundere civilă pentru circulaţia autovehiculelor are o importanţă deosebită pentru cetăţenii europeni, fie că sunt asiguraţi sau victime ale unui accident; pct. 12 - obligaţia statelor membre de a garanta ca suma asigurată să nu fie mai mică decât anumite valori minime constituie un element major pentru protecţia victimelor. Suma minimă asigurată în cazul vătămărilor corporale ar trebui calculată astfel încât să despăgubească integral şi echitabil toate victimele care au suferit răni grave, ţinând seama în acelaşi timp de frecvenţa scăzută a accidentelor care implică victime multiple şi de numărul scăzut de accidente în care mai multe victime suferă răni foarte grave în cursul aceluiaşi accident; Pct. 20 - victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunităţii).
Recurentele reclamante susţin că, în ţara noastră, daunele morale se acordă de puţin vreme, se acordă foarte greu şi se acordă în cuantumuri foarte mici, deşi în cazuri gen speţa de faţă, reglementează praguri maximale de până la 1.500.000 euro.
Reclamantele consideră că despăgubirea nu trebuie raportată la venitul persoanei vătămate sau la venitul mediu pe ţară şi nici dacă, cu suma respectivă, partea vătămată „ar putea să-şi cumpere o maşina sau o casă", asta pentru că suma astfel acordată reprezintă „viaţa" unui om, iar zilele de viaţă nu pot fi convertite în bani. Tocmai pentru că viaţa şi integritatea fizică şi psihică a individului este „nestemată", şi legiuitorul a prevăzut praguri de despăgubire aşa mari (5.000.000 euro).
Se face referire la hotărâri pronunţate în speţe considerate similare, în care s-au acordat diferite sume de bani cu titlu de daune morale.
În finalul motivării recursului, recurentele reclamante arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre justă în general, mai puţin sub aspectul reducerii cuantumului daunelor morale la un nivel mult sub practica judiciară şi un nivel care nu poate acoperi traumele suferite de recurente. Se mai arată că instanţa de apel nu a motivat de ce se impune diminuarea daunelor morale având în vedere că a acordat acestui aspect un singur paragraf care nu conţine motive de natură a justifica diminuarea acestui cuantum. Astfel, justificarea acestei diminuări este motivată succint şi insuficient şi nu poate produce efecte juridice în sensul modificării sentinţei primei instanţe.
2. Recurentul pârât F.P.V.S. (F.P.V.S), a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:
Instanţa de apel nu a arătat care este temeiul legal pentru care a încadrat evenimentul rutier ca fiind un accident cu autor necunoscut. Pentru acest motiv, recurentul susţine că nu are calitate procesuală pasivă.
În opinia recurentului, nu poate fi vorba despre un accident cu autor necunoscut, atâta vreme cât autoturismul negru, neidentificat, a creat o stare de pericol, însă nu a intrat în coliziune cu niciun autoturism.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Ordinul 1/2008 pentru punerea în aplicare Normelor privind F.P.V.S.: "Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule."
Astfel, accident cu vehicul cu autor neidentificat este accidentul în care vehiculul agresor a intrat în coliziune directă cu persoana accidentată sau cu bunul pe care l-a avariat, după care a părăsit locul accidentului.
Conform art. 75 din C. rutier, accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare; s-a produs ca urmare a încălcării unei reguli de circulaţie.
Recurentul este de acord că ne aflăm în faţa unui accident rutier, însă consideră că nu putem vorbi despre un accident cu autor necunoscut şi, mai mult, nu putem vorbi de vinovăţia şoferilor implicaţi. Deşi în niciun act nu a fost stabilită vinovăţia autoturismului negru neidentificat, nu avem o expertiză tehnică care să stabilească vinovăţia sau gradul de vinovăţie al celor doi conducători auto.
Atâta vreme cât nu a fost stabilită şi nu a fost atribuită vinovăţia unui conducător auto, Fondul nu poate fi obligat la despăgubiri morale şi materiale pentru simplu fapt că această entitate există.
Cu privire la stabilirea daunelor materiale, instanţa trebuia să aibă în vedere cheltuielile dovedite conform Ordinului C.S.A. nr. nr. 21/2009 (în vigoare la data producerii accidentului). Fondul garantează plata despăgubirilor cuvenite probate cu documente justificative(art. 47 şi art. 49 pct. 1 din Ordinul 21/2009).
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, recurentul pârât consideră că, deşi instanţa de apel a micşorat daunele acordate în cauză, suma este tot una exagerată, în contextul în care s-a întâmplat accidentul şi în conformitate cu jurisprudenţa din România.
Potrivit legislaţiei în vigoare, acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite de anumite persoane în urma accidentelor rutiere se face în conformitate cu legea română în vigoare şi cu jurisprudenţa.
Atât instanţa supremă din România, cât şi C.E.D.O. stabilesc cu valoare de principiu că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă.
În acest sens, tendinţa Curţii Europene este de a limita daunele morale acordate, aşa cum reiese din hotărârile pronunţate în cauzele Baumann vs. Franţa, Labita vs. Italia, Lavents vs. Letonia, Freimanis şi Lidums vs. Letonia, Diamantides vs. Grecia, Y.B. şi alţii vs. Turcia.
Făcând o analiză a practicii judiciare din România în materia daunelor morale, recurentul pârât concluzionează că media generală a despăgubirilor acordate pentru daune morale pentru fiecare zi de îngrijiri medicale necesară vindecării, este de 344 de lei (pentru vătămări ce au necesitat mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale, media rezultată este de 301 lei / zi).
Mai arată recurentul că, prin despăgubiri nu se urmăreşte oferirea unui grad de satisfacţie mai mare decât cel avut înainte de evenimentul rutier.
Se mai susţine că între Fond şi persoana vinovată de producerea accidentului nu există niciun raport juridic, Fondul nu încasează nicio primă de la aceasta pentru a prelua riscul în baza unui contract, aşa cum fac asigurătorii.
Este clar că existenţa garantului (căci acesta este rolul Fondului) trebuie avută în vedere doar în ceea ce priveşte celeritatea dezdăunării părţii prejudiciate şi nu trebuie apreciată solvabilitatea garantului pentru acordarea acestor daune.
Recurentul pârât nu contestă existenţa unei suferinţe şi că aceasta trebuie compensată material însă, pe de altă parte, această compensaţie trebuie să fie una rezonabilă şi nu un mijloc de îmbogăţire.
Se mai arată că Fondul este obligat să recupereze ceea ce a plătit de la vinovat, în cazul în care acesta este identificat, căruia îi incumbă, în drept şi în fapt, obligaţia de dezdăunare.
Fondul este o asociaţie profesională non-profit, constituită prin transpunerea în legislaţia românească a mai multor directive europene, finanţată prin vărsăminte din primele încasate de societăţile de asigurare autorizate să emită poliţa R.C.A. în România.
Recurentul invocă prevederile art. 36 din Ordinul nr. 20/2008 ("despăgubirile se efectuează de către asigurătorul R.C.A. în maximum 15 zile de la data la care asigurătorul a definitivat investigaţia necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească") şi art. 37 ("dacă asigurătorul R.C.A. nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea cuvenită, care se plăteşte de asigurator, se aplică o penalizare de 0,1% calculată pentru fiecare zi de întârziere”), considerând că obligarea sa la plata penalităţilor în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere începând cu data de 12 iulie 2012 este netemeinică şi nelegală.
Posibilitatea închiderii litigiului pe cale amiabilă nu este şi obligatorie, atât timp cât părţile nu cad de acord asupra sumelor solicitate ca şi despăgubiri. Este dreptul părţilor de a semna o tranzacţie sau de a aduce litigiul în faţa instanţei, lucru care s-a şi întâmplat în speţă. Astfel, considerând că nu ne aflăm în niciuna dintre cele două situaţii prevăzute de lege, recurentul solicită înlăturarea acestei obligaţii stabilită în sarcina sa.
Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate prin cele două recursuri şi în măsura în care aceste critici pot fi calificate ca fiind motive de nelegalitate în sensul art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
1. Susţinerile recurentelor reclamante referitoare la consecinţele faptei prejudiciabile (faptul că reclamanta L.I.A. a rămas văduvă şi creşte singură un copil, care, la rândul său, a rămas fără tată la o vârstă fragedă şi trebuie să trăiască fără a putea spune că l-a cunoscut vreodată, faptul că reclamantele au trecut prin momentele grele pe durata celor două săptămâni cât autorul lor a fost în comă) au fost deja avute în vedere de către instanţele de fond şi de apel la stabilirea cuantumului daunelor morale, iar evaluarea cuantumului daunelor morale reprezintă prin excelenţă o chestiune de apreciere şi o chestiune de fapt. Din aceste motive ea rămâne exclusiv atributul instanţelor de fond.
Solicitarea reevaluării cuantumului daunelor morale nu are sprijin legal în niciunul dintre motivele de casare prevăzute limitativ în art. 304 C. proc. civ., deoarece chestiunea aprecierii cuantumului nu reprezintă un aspect care vizează legalitatea şi scapă cenzurii instanţei de recurs.
În ceea ce priveşte cheltuielile pe care le-au făcut reclamantele (spitalizare, medicamente, alimentaţie specială) şi faptul că nu pot plăti ratele pentru apartamentul în care locuiesc, Înalta Curte constată că aceste aspecte ţin de modul de stabilire a prejudiciului material, care nu a format obiect de critică în apel. Ca atare, instanţa de recurs nu poate examina aceste critici direct în calea de atac a recursului, întrucât soluţia dată capătului de cerere privind daunele materiale a intrat sub puterea lucrului judecat, nefiind atacată cu apel de către reclamante.
Aprecierile de natură teoretică, preluate din doctrină şi jurisprudenţă, cu privire la modalităţile de reparare a prejudiciului, nu pot constitui argumente de natură a justifica admiterea prezentului recurs, în condiţiile în care recurentele reclamante nu formulează critici concrete de nelegalitate, bazate pe aceste principii teoretice.
Referirile la probele administrate (înscrisuri, declaraţii de martori) exced cadrului procesual al recursului, care limitează controlul judiciar la verificarea legalităţii din perspectiva motivelor de recurs prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. şi nu permite reevaluarea probatorului.
Pe de altă parte, se constată că reclamantele se raportează la probatoriul administrat în vederea dovedirii daunelor materiale, care, aşa cum s-a arătat mai sus, constituie o problemă dezlegată cu putere de lucru judecat prin sentinţa primei instanţe, care nu a fost atacată de reclamante cu apel pe acest aspect.
Limitele minime de despăgubire reglementate prin ordinele succesive ale C.S.A. influenţează modul de stabilire de către asiguratori a tarifelor de primă pentru contractele de asigurare R.C.A., iar evoluţia ascendentă a cuantumului acestor limite de despăgubire nu poate avea consecinţa pretinsă de recurente, aceea de a li se acorda despăgubiri mai mari proporţional cu ritmul de creştere a limitelor de despăgubire. Despăgubirile se acordă în raport cu prejudiciul dovedit în fiecare cauză în parte, neputând depăşi limitele minime de răspundere a asiguratorului prevăzute în legislaţia în vigoare la data producerii accidentului, astfel cum prevede art. 6 alin. (3) din Normele privind F.P.V.S., aprobat prin Ordinul nr. 1/2008 emis de C.S.A.
Susţinerile recurentelor, potrivit cărora pentru daunele materiale produse prin accidente de vehicule neidentificate, se garantează şi se plătesc despăgubiri numai dacă în accident, cel puţin o persoană a suferit vătămări care să necesite pentru vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale, precum şi referirea acestora la prevederile art. 50 din Legea nr. 136/1995, sunt lipsite de relevanţă, deoarece în speţă nu s-a contestat îndreptăţirea reclamantelor de a obţine despăgubiri.
În ceea ce priveşte extrasele din Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2009/103/CE (pct. 2, pct. 12 şi pct. 20), se constată că recurentele se rezumă să redea textele acestor reglementări în memoriul de recurs, fără a dezvolta motivele pentru care, în opinia lor, hotărârea recurată încalcă dispoziţiile acestei directive. Înalta Curte mai constată că textele indicate de recurente se referă la obligaţia statului de a reglementa domeniul asigurării de răspundere civilă astfel încât suma minimă asigurată prin contractele de asigurare să fie suficientă pentru despăgubirea integrală şi echitabilă a tuturor victimelor care au suferit răni foarte grave. Or, o asemenea dispoziție cu caracter general, care se adresează statelor, nu poate avea aplicabilitate directă și consecințe juridice concrete în litigiul dintre particulari și organismul de despăgubire.
Aprecierea recurentelor reclamante, potrivit căreia în ţara noastră daunele morale se acordă foarte greu şi în cuantumuri foarte mici, nu constituie o critică de nelegalitate, ci o constatare a reclamantelor care vizează o situaţie generală, necenzurabilă în cadrul prezentului demers judiciar.
Instanţa de apel nu a raportat cuantumul daunelor morale, ce formează obiect de critică în recurs, la venitul persoanei vătămate sau la venitul mediu pe ţară şi nici nu s-a raportat la valoarea unei maşini sau a unei case, astfel încât susţinerile recurentelor din motivarea recursului, referitoare la asemenea criterii de cuantificare, sunt străine de cauza pendinte.
Hotărârile judecătoreşti la care se face referire în motivarea recursului nu pot fi valorificate în prezenta speţă, deoarece vizează situaţii diferite, suferinţele de ordin psihic şi moral fiind apreciate de la caz la caz, fără a se putea ajunge la o uniformizare.
Ultima critică, ce s-ar putea încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi primită, deoarece, din considerentele hotărârii recurate rezultă care au fost motivele care au determinat instanţa de apel să reducă suma acordată cu titlu de daune morale, respectiv, necesitatea ca despăgubirile reprezentând daune morale să fie rezonabile, juste şi echitabile, să corespundă prejudiciului moral, real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.
2. Susținerea recurentului pârât F.P.V.S. (F.P.V.S), în sensul că în mod greșit a fost încadrat evenimentul rutier ca fiind un accident cu autor necunoscut și reiterarea de către acest recurent a excepției lipsei calității procesuale pasive, nu pot fi primite, având în vedere dispozițiile art. 251 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000, care stabilește unul dintre scopurile pentru care a fost constituit Fondul, și anume: ”de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule”.
Aceste dispoziții sunt preluate în art. 3 alin. (1) din Ordinul 1/2008 pentru aprobarea Normei privind Fondul de protecție a victimelor străzii: ”Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule”.
Prima instanță a analizat apărarea pârâtului, bazată pe prevederile art. 3 alin. (2) teza finală din aceleași norme, text potrivit căruia: ”Accidentul de vehicul cu autor neidentificat este accidentul în care vehiculul agresor a intrat în coliziune directă cu persoana accidentată sau cu bunul pe care l-a avariat, după care a părăsit locul accidentului”.
Cu privire la incidența acestei norme în speța de față, prima instanță a reținut că norma menționată nu poate contraveni și nu poate deroga de la dispoziții legale cu forță superioară, cum sunt cele ale Legii nr. 32/2000 și ale Directivei nr. 84/5/CEE, dispoziții în aplicarea cărora a fost emisă norma aprobată prin Ordinul nr. 1/2008, astfel cum reiese chiar din preambulul acestei norme. Ca atare, prima instanță a interpretat prevederile art. 3 alin. (2) teza finală din Norma aprobată prin Ordinul nr. 1/2008 în spiritul Legii nr. 32/2000 și al Directivei nr. 84/5/CEE, care nu disting situația victimelor care au suferit prejudicii ca urmare a unui accident fără coliziune directă față de cea a victimelor cu care autoturismul agresor rămas neidentificat a intrat în coliziune directă.
Acest raționament al primei instanțe, întru totul corect, cu privire la modul de interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente, nu a fost criticat cu argumente juridice prin cererea de apel, pârâtul rezumându-se la a relua, atât în apel, cât și în recurs, susținerea că vehiculul neidentificat nu a intrat în coliziune directă cu persoana accidentată.
În plus, instanța de apel a reținut și aplicabilitatea prevederilor art. 25 din Directiva nr. 2009/103/CE a Parlamentului European, argument cu privire la care pârâtul nu formulează critici în recurs.
Dispozițiile art. 75 din C. rutier, care conțin definiția accidentului de circulaţie, nu sunt relevante în soluționarea cauzei, chiar recurentul fiind de acord că ne aflăm în faţa unui accident rutier.
Contrar susținerilor recurentului pârât, vinovăția conducătorului autoturismului negru neidentificat a fost stabilită de către prima instanță, pe baza probelor administrate. Instanța a analizat în mod detaliat toate elementele răspunderii civile delictuale, reținând că acestea sunt întrunite în mod cumulativ.
Cu privire la stabilirea daunelor materiale, se susține de către recurentul pârât că instanţa trebuia să aibă în vedere cheltuielile dovedite conform Ordinului C.S.A. nr. 21/2009 și că Fondul garantează plata despăgubirilor cuvenite probate cu documente justificative.
Aceste afirmații ale recurentului nu conțin critici de nelegalitate, deoarece nu se arată care ar fi norme de drept încălcată de către instanța de apel în materia stabilirii daunelor materiale și în ce anume ar consta această încălcare.
Cu privire la cuantumul daunelor morale, recurentul pârât face referire la exemple din jurisprudența internă și a C.E.D.O., solicitând diminuarea sumei acordate cu acest titlu prin decizia din apel.
Or, așa cum s-a arătat și cu ocazia soluționării unei critici similare a apelantelor reclamante, practica judiciară invocată în motivarea recursului nu poate fi valorificată în prezenta speţă, deoarece vizează situaţii diferite, suferinţele de ordin psihic şi moral fiind apreciate de la caz la caz, fără a se putea ajunge la o uniformizare.
În niciun caz nu se poate ține seama de criteriul de cuantificare propus de recurent, acela bazat pe media generală a despăgubirilor acordate pentru daune morale pentru fiecare zi de îngrijiri medicale necesară vindecării, în condițiile în care în speță nu este vorba despre o victimă în viață, ci de un accident soldat cu moartea victimei.
Faptul că între Fond şi persoana vinovată de producerea accidentului nu există niciun raport juridic și că Fondul nu încasează nicio primă de la aceasta pentru a prelua riscul în baza unui contract, aşa cum fac asigurătorii, nu constituie argumente care să înlăture obligația de plată stabilită în sarcina pârâtului. Unul dintre scopurile constituirii Fondului este tocmai acela de a acorda despăgubiri victimelor accidentelor de vehicule în situația în care autovehiculul care a provocat accidentul nu a fost identificat, ceea ce presupune că nu este identificat nici un eventual contract de asigurare pentru răspundere civilă pe baza căruia victima ar putea pretinde despăgubiri de la o societate de asigurare.
Modalitatea în care instanța de apel a cuantificat daunele morale cuvenite reclamantelor a condus la stabilirea unei valori rezonabile, care asigură o justă compensație pentru suferințele lor, nefiind de natură a conduce la îmbogățirea fără just temei a acestora.
Este irelevantă pentru soluționarea cauzei modalitatea în care Fondul va recupera ceea ce a plătit de la vinovat. De asemenea, nu prezintă importanță în operațiunea de cuantificare a daunelor care este statutul juridic al Fondului și cum se constituie resursele financiare pe care acesta le gestionează.
În ceea ce privește plata penalităţilor în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere începând cu data de 12 iulie 2012, la care pârâtul a fost obligat prin sentința primei instanțe, obligație menținută în apel, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut aplicarea prevederilor art. 36 alin. (1) și art. 37 din Ordinul nr. 5/2010 emis de C.S.A., de aprobare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare pe parcursul derulării procedurii administrative de despăgubire.
Potrivit art. 36 alin. (1): ”Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească”.
Art. 37 din aceleași Norme prevede că: ”Dacă asigurătorul R.C.A. nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere”.
Prima instanță a reținut, ca situație de fapt, necontestată în căile de atac, faptul că pârâtul a continuat să refuze plata daunelor solicitate și după data depunerii de către reclamante a ultimului act solicitat, respectiv declarația prevăzută de art. 46 lit. b) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008.
Constatând că acest refuz nu este justificat, instanța de fond a reținut în sarcina pârâtului obligația de plată a penalităților de întârziere, menținută de instanța de apel prin raportare la prevederile art. 36 alin. (1) și art. 37 din Ordinul nr. 5/2010 emis de C.S.A.. De precizat că, în motivarea recursului, recurentul pârât nu formulează critici cu privire la aplicarea în timp a prevederilor acestui Ordin. Ca atare, se constată că obligația de plată a penalităților de întârziere a fost întemeiată în drept pe dispoziții legale a căror aplicabilitate nu este contestată cu argumente juridice în recurs, situație în care simpla susținere a recurentului pârât, în sensul că nu ar datora aceste penalități, nu poate fi valorificată în cadrul căii de atac a recursului.
Problema închiderii litigiului pe cale amiabilă și consecințele unei astfel de situații nu intră în discuție, deoarece penalitățile de întârziere au fost stabilite ca urmare a constatării că pârâtul a refuzat în mod nejustificat să plătească despăgubirile, deși reclamantele depuseseră ultimul act justificativ solicitat, nicidecum ca o consecință a unui eventual acord între părți.
În raport cu aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate de părți nu sunt fondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele L.I.A. şi L.D.T. şi de pârâtul F.P.V.S. împotriva Deciziei nr. 184 din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1741/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1795/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
