ICCJ. Decizia nr. 1704/2014. Civil. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1704/2014
Dosar nr. 71476/3/2011
Şedinţa publică de la 15 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 14054 din 12 octombrie 2012, a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.A.E. şi C.M. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA Bucureşti.
A constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în convenţiile de credit din 01 aprilie 2008, din 31 iulie 2008 şi din 30 octombrie 2008 cu privire la comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale şi a obligat pârâta să elimine aceste dispoziţii contractuale.
A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele de 16.340,6 Chf şi 4.932,54 euro.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 4(6) din Legea nr. 193/2000 (care le preiau pe cele ale art. 4 parag. 1 al Directivei nr. 93/13/ CEE), evaluarea naturii abuzive a clauzelor contractuale nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Excluderea prevăzută de textul de lege arătat, ce ar privi şi clauzele de la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale celor trei convenţii de credit încheiate între părţi, referitoare la comisionul de risc - ca parte a costului creditului, se aplicau, deci, sub condiţia aprecierii de către instanţă, în fiecare speţă, a faptului că respectivele clauze au fost redactate în mod clar şi inteligibil.
În clauza de la art. 3.5 din Condiţiile generale ale convenţiilor de credit, se arată că pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului, astfel că prin această clauză, pârâta şi-a stabilit dreptul de a încasa comisionul în orice condiţii, independent de situaţia plăţilor efectuate.
Clauza referitoare la comisionul de risc este cuprinsă în cele trei condiţii standard preformulate de bancă, iar reclamanţii nu au putut influenţa nici modul de formulare a acesteia şi nici să ceară excluderea ei din convenţii, deci nu a fost negociată direct. în afară de clauza de la art. 3.5 din Condiţiile generale, nicio altă prevedere din convenţii nu oferea alte lămuriri cu privire la justificarea comisionului de risc, observându-se că, pentru acelaşi serviciu punerea la dispoziţie a creditului, pârâta a perceput două costuri: dobânda şi comisionul de risc.
Legea nr. 193/2000 şi Legea nr. 296/2004 (art. 81) au prevăzut faptul că, în situaţia în care doar anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul, nu este exclusă posibilitatea aplicării prevederilor legale referitoare la clauzele abuzive şi la protecţia consumatorului pentru restul contractului.
Tribunalul a constatat că, prin instituirea obligativităţii perceperii comisionului de risc în condiţiile arătate, a fost creat, în detrimentul reclamanţilor un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor convenţiilor de credit.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin Decizia civilă nr. 264 din 11 septembrie 2013 a respins ca nefondat apelul promovat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 14054 din 12 octombrie 2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în contradictoriu cu reclamanţii C.A.E. şi C.M., reţinând în esenţă aceeaşi motivare ca a instanţei de fond.
Împotriva Deciziei civile nr. 264 din 11 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a declarat recurs pârâta SC V.R. SA Bucureşti întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său ţi respingerii acţiunii reclamanţilor.
Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte, conform dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 11 şi 20 alin. (1) - (3) din Legea nr. 146/1997, modificată, a luat în examinare aspectul netimbrării recursului, având în vedere că acesta primează înaintea oricăror alte cereri şi excepţii, formulate în faţa instanţelor de judecată şi a reţinut următoarele:
Art. 1 din Legea nr. 146/1997, modificată, privind taxele judiciare de timbru prevede că acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât şi de către persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de către instanţă.
Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea părţii se anulează ca netimbrată.
Faţă de dispoziţiile legale evocate, se constată că, cererea de recurs formulată de pârâta SC V.R. SA Bucureşti nu a fost însoţită de dovada achitării taxei de timbru, recurenta fiind citată pentru termenul de judecată de astăzi, 15 mai 2014, cu menţiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 2.142 lei şi timbru judiciar în cuantum de 5 lei, conform dovezii aflate la fila 15 din dosarul de recurs.
Cum problema timbrajului se analizează prioritar oricăror cereri, excepţii, motive de recurs, constatând că cererea de recurs nu a fost timbrată anticipat şi nici până la termenul stabilit de instanţă, 15 mai 2014, pentru când procedura de citare a fost legal îndeplinită şi că în cauză nu operează scutirea legală de la plata taxei de timbru, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv ale art. 35 alin. (1) şi (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 modificată şi art. 9 din O.G. nr. 32/1995 şi să dispună anularea recursului pârâtei, ca netimbrat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. va fi obligată recurenta pârâtă SC V.R. SA Bucureşti la plata sumei de 9.000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi C.A.E. şi C.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 264 din 11 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Obligă recurenta pârâtă SC V.R. SA Bucureşti la plata sumei de 9.000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi C.A.E. şi C.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1701/2014. Civil. Rezoluţiune contract.... | ICCJ. Decizia nr. 1707/2014. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
