ICCJ. Decizia nr. 1918/2013. Civil. Obligatia de a face. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1918/2013
Dosar nr. 1274/100/2010
Şedinţa publică de la 16 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3978 din 15 iunie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 1274/100/2010 al Tribunalului Maramureş, a fost respinsă acţiunea formulată de către reclamanta T.M.A., K.S. KFT Ungaria, în contradictoriu cu pârâţii: Oraşul T.M. prin Consiliul Local T.M. şi respectiv Oraşul T.M., prin Primar şi SC E.T.S.-E.B.S. Zrt, prin lichidator Dr. F.V.C. KFT.
A fost obligată reclamanta să achite pârâtului Oraşul T.M. suma de 4.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Între pârâtul Oraşul T.M. şi terţul SC E.T.S.-E.B.S. Zrt, s-a încheiat contractul de achiziţie publică de servicii şi lucrări din 10 decembrie 2007, având ca obiect „Canalizare cu staţie de epurare în localităţile T.M., B. şi M., judeţul Maramureş”.
În derularea acestui contract, a fost emisă de către furnizorul SC E.T.S.-E.B.S. Zrt Ungaria, Sucursala Harghita, factura fiscală din 12 decembrie 2007 pentru achiziţionare de materiale pentru suma de 5.647.059,07 RON, factură achitată prin ordinele de plată din 7 februarie 2008; 11 ianuarie 2008; 21 noiembrie 2008.
Pentru ca pârâtul Oraşul T.M., în calitate de autoritate publică contractantă, să poată face plata facturii, a cerut executantului să aducă în localitate întreaga cantitate de tuburi (ţeavă) pvc, de diferite dimensiuni, conform devizului de materiale.
În prima fază, pentru a face dovada existenţei materialelor necesare execuţiei proiectului, executantul E.E. KFT a încheiat cu alte două societăţi, printre care şi T.M.A., K.S. KFT Ungaria, convenţii de depozitare, prin care furnizorii ţevilor recunosc că bunurile identificate devin proprietatea beneficiarului E.E. KFT şi se obligă să le păstreze pentru aceasta din urmă până vor fi livrate în România. Apoi, după recepţia acestor materiale şi achitarea integrală a contravalorii lor de către pârâtul Oraşul T.M., ţevile au fost transportate în România în intervalul februarie 2008-noiembrie 2008, fiind depozitate în mai multe spaţii de pe raza oraşului T.M. şi chiar încorporate în lucrarea de canalizare.
Faţă de acest cadru contractual, instanţa a reţinut că între reclamanta T.M.A., K.S. KFT Ungaria şi pârâtul Oraşul T.M., nu există niciun raport contractual care să oblige pârâta la restituirea bunurilor solicitate.
Cât priveşte înţelegerile contractuale dintre reclamantă şi terţul E.E. KFT, în prezent societate aflată în procedură de faliment, acestea nu au relevanţă juridică faţă de calitatea pârâtei de dobânditor de bună-credinţă a bunurilor, aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit contractului de achiziţie publică, executorul E.E. KFT avea obligaţia să prezinte beneficiarului lucrării lista subcontractanţilor şi contractele încheiate cu aceştia, iar, în prezentul proces, s-a solicitat doar citarea acestei firme pentru opozabilitate, fără să se uzeze de prevederile art. 49-art. 57 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs T.M.A., K.S. KFT, solicitând modificarea hotărârii instanţei de fond în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În şedinţa publică de la 13 februarie 2012 instanţa a recalificat calea de atac formulată din recurs în apel, raportat la obiectul litigiului şi valoarea acestuia.
Prin decizia nr. 32 din 20 februarie 2012 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul declarat de reclamanta T.M., K.S. KFT.
A obligat apelanta să plătească intimatului Oraşul T.M. suma de 4.960 RON, cheltuieli de judecată în apel.
Din analiza intregului material probator administrat, curtea a apreciat că apelanta nu a probat identitatea dintre bunurile pretins livrate societăţii E.E. KFT şi cele încorporate în lucrările de canalizare realizate în temeiul contractului de achiziţie publică din 10 decembrie 2007. Conductele de canalizare ce fac obiectul contractului din 29 octombrie 2008 sunt tip KG, cu dimensiunile 250/5 ml, cantitatea fiind de 1426 bucăţi/68 tone, iar reclamanta nu a făcut dovada faptului că a şi livrat către societatea E.E. KFT aceste bunuri, nu a fost depus niciun înscris doveditor în acest sens. Pe de altă parte, din procesul-verbal de recepţie din 17 decembrie 2007 (anterior deci încheierii contractului între apelantă şi E.E. KFT) rezultă că intimatul-pârât a recepţionat inclusiv conducte de alte tipuri şi dimensiuni, fără a se face menţiunea provenienţei acestora de la apelanta-reclamantă. Dimpotrivă, din convenţiile de înmagazinare încheiate la data de 12 decembrie 2007 între E.E. KFT şi alte societăţi din Ungaria rezultă că mai multe produse identificate după un anumit număr de comandă vor fi înmagazinate ca fiind proprietatea E.E. KFT, furnizor fiind aceste terţe societăţi. Pârâtul a răspuns la interogatoriul adresat, printre altele, că livrarea bunurilor de către E.E. KFT s-a făcut în perioada februarie-noiembrie 2008, anterior deci încheierii contractului invocat de reclamantă.
În apel nu s-a adus niciun element probatoriu nou, fiind reiterate consideraţiuni cu privire la momentul transferului dreptului de proprietate şi la calificarea pârâtului ca fiind posesor de bună sau de rea credinţă, însă nu s-a argumentat şi nici dovedit faptul că bunurile revendicate au fost livrate acestuia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta T.M.A., K.S. KFT, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârilor instanţei de apel şi a instanţei de fond în sensul admiterii apelului şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
În recursul său, care, de altfel, nici nu a fost întemeiat în drept, recurenta reclamantă a relevat, situaţia de fapt în cauză şi a invocat, în esenţă, următoarele motive:
Acţiunea formulată este o acţiune în revendicare mobiliară a proprietarului de la posesorul de rea-credinţă neproprietar. Reclamanta este proprietar de drept asupra bunurilor enumerate în petitul acţiunii, aflate în prezent în custodia Primăriei T.M., care refuză să le restituie; această cantitate de ţevi a fost livrată societăţii E.E. KFT în baza contractului comercial încheiat cu aceasta. La solicitarea cumpărătoarei E.E. KFT ţevile au fost transportate în oraşul T.M. în vederea ducerii la îndeplinire a contractului de achiziţie publică din 10 decembrie 2007. Potrivit contractului încheiat între societatea recurentă şi E.E. KFT dreptul de proprietate asupra ţevilor nu se transmite cumpărătoarei până la plata integrală a acestora. Pârâtul Oraşul T.M. a cunoscut încă de la 3 aprilie 2009 toate aspectele pretinse de recurentă, în acest sens fiind încheiat la sediul Primăriei un proces-verbal, Primarul recunoscând fără echivoc faptul că ţevile de canalizare au fost livrate prin intermediul societăţii reclamante.
În continuare, recurenta s-a referit la probele existente la dosar: înscrisuri care emană de la firma E.E. KFT, prin care se recunoaşte că nu a achitat preţul ţevilor către reclamanta T.M.A.; declaraţia dată de E.E. KFT prin care se afirmă că nu a facturat către Oraşul T.M. ţevile de canalizare; acordul între E.E. KFT şi E. şi A.C. SRL prin care se atestă faptul că Primăria T.M. a achitat direct către aceste societăţi sume de bani în cuantumde peste 3.000.000 RON.
Se mai arată că instanţa de apel reţine că recurenta nu a probat identitatea dintre bunurile livrate societăţii E.E. KFT şi cele încorporate în lucrările de canalizare însă acest aspect nu a fost contestat niciodată de pârâtul oraşul T.M. care a recunoscut faptul că ţevile provin de la societatea recurentă. Pârâtul Oraşul T.M. este posesor de rea-credinţă al bunurilor.
Cât priveşte obligaţia subsidiară de restituire a contravalorii bunurilor recurenta a apreciat că în drept sunt aplicabile dispoziţiile art. 1075 C. civ., obligaţia fiind posibilă de realizat doar prin echivalent în bani.
Oraşul T.M. prin Primar a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta a formulat note de şedinţă, prin care a solicitat în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 306 alin. 2 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat recurenta a susţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de către subscrisă în contradictoriu cu societatea comercială de drept maghiar SC E.T.S.-E.B.S. Zrt, aflată în procedura de faliment în Ungaria şi că judecata în apel s-a desfăşurat în condiţii de lipsă de procedură cu aceasta, fiind incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., sens în care se impune casarea deciziei în vederea refacerii judecăţii în apel şi în contradictoriu cu SC E.T.S.-E.B.S. Zrt.
Recursul nu este fondat.
Cu privire la decizia instanţei de apel nu se poate dispune casarea acesteia în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.
Lipsa de procedură constituie o nulitate relativă ce poate fi invocată numai de partea care a fost vătămată prin neîndeplinirea formelor legale.
În caz de necitare, nulitatea care o sancţionează, nefiind de ordine publică se poate declara numai la cererea părţii care are interes să o invoce. În speţă recurenta-reclamantă a invocat necitarea uneia din părţi, respectiv a pârâtei E.E. KFT.
Recurenta-reclamantă, căreia i s-a respins acţiunea, nu este îndreptăţită să invoce în favoarea sa nulitatea relativă de care se poate prevala numai cealaltă parte, adică în speţă numai pârâta E.E. KFT astfel că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi primit.
Din cuprinsul cererii de recurs se constată că recurenta-reclamantă nu a indicat motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe care îşi întemeiază recursul.
În realitate recurenta îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul de stabilire de către instanţă a situaţiei de fapt, reluând apărările de fond formulate în fazele procesuale anterioare, referitoare la momentul transferului dreptului de proprietate şi la calificarea pârâtului ca fiind posesor de bună sau de rea-credinţă, ceea ce constituie o chestiune de fapt ce nu poate face obiectul cenzurii în recurs, pct. 10 şi pct. 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate.
Succesiunile de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în aşa fel încât să se poată reţine măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzutede art. 304 C. proc. civ. în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
Raportat la starea de fapt stabilită, instanţa de apel în mod judicios a apreciat că recurenta-reclamantă nu a probat că bunurile revendicate au fost livrate pârâtului Oraşul T.M., identitatea dintre bunurile pretins livrate societăţii E.E. KFT şi cele încorporate în lucrările de canalizare, realizate în temeiul contractului din 10 decembrie 2007, astfel că nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor specifice ale revendicării mobiliare.
Pentru considerente expuse în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
Făcând aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentei-reclamante se va obliga aceasta la 9.173 RON cheltuieli de judecată către Oraşul T.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta T.M.A., K.S. KFT împotriva deciziei nr. 32/2012 din 20 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă reclamanta să achite pârâtului Oraşul T.M. suma de 9.173 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1917/2013. SECŢIA a II A CIVILĂ. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 2130/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
