ICCJ. Decizia nr. 1721/2014. Civil. Expropriere. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1721/2014
Dosar nr. 57674/3/2011
Şedinţa publică din 3 iunie 2014
Deliberând, în condiţiile art,256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată ia data de 18 noiembrie 2010, precizată şi completată succesiv la 6 octombrie 2011 şi la 30 martie 2012, reclamanţii T.I., P.C. şi S.D.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul municipiul Bucureşti, prin primarul general - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, anularea hotărârii de stabilirea a despăgubirilor din 30 iulie 2010, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul din Bucureşti, sector 1, format din construcţii de 32,20 mp şi teren în suprafaţă de 42,99 mp, situat sub construcţie.
De asemenea, reclamantul T.I. a solicitat despăgubiri şi pentru construcţiile edificate în curtea imobilului, fără autorizaţie (două camere, două bucătării, patru holuri, trei WC cu duş, o magazie, un chioşc metalic, o pivniţă) în suprafaţă totală de 73,65 mp, a solicitat despăgubiri pentru dreptul de uzufruct pe care îl avea asupra imobilului ca urmare a contractelor încheiate cu P.C. şi S.D.C. (prin care reclamantul şi-a păstrat dreptul de uzufruct), a solicitat daune morale pentru evacuarea sa pe timp de iarnă şi tară a avea o altă locuinţă şi fără a-i fi asigurat un adăpost, precum şi despăgubiri pentru bunurile mobile pierdute sub dărâmăturile rămase în urma demolării imobilului.
De asemenea, în cadrul cererii precizatoare, reclamantul a formulat, în temeiul art. 57 C. proc. civ., o cerere de chemare în judecată a altor persoane care ar fi putut pretinde aceleaşi drepturi ca şi el, respectiv a intervenienţilor P.C., P.D., S.D.C., F.V., G.C., S.C.
Cererea a fost formulată în condiţiile în care P.C. şi S.D.C., coreclamanţi în acţiunea iniţială, au renunţat la judecata acţiunii lor, renunţare de care s-a luat act. la 27 aprilie 2012.
Au fost ataşate hotărârea atacată şi actele care au stat la baza emiterii acesteia.
Pârâtul a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei, excepţie a cărei soluţionarea a fost prorogată pentru momentul soluţionării fondului.
Prin sentinţa civilă nr. 431 din 1 martie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia tardivităţii cu privire îa capetele de cerere vizând majorarea cuantumului despăgubirilor acordate prin Hotărârea nr. 55/2010 a P.M.B. - Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 şi acordarea de despăgubiri pentru construcţiile ridicate fără autorizaţie şi a respins aceste capete de cerere, ca tardive.
A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.
A respins cererea de chemare în judecata a altor persoane şi cererea privind cheltuielile de judecată.
Prin Decizia nr. 33/A din 29 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul T.l.; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul la 7.500 lei către reclamantul T.l., reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat pârâtul la 500 lei cheltuieli de judecată către reclamantul T.l.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, atât ia data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, cât şi ia data comunicării acesteia către beneficiari, dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 prevedeau că „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4) - (8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului".
Acest termen s-a împlinit la data de 6 noiembrie 2010, calculat de la data comunicării (6 octombrie 2010), iar Legea nr. 255/2010, privită ca lege nouă în această materie, nu numai că a intrat în vigoare ulterior împlinirii termenului de contestare, respectiv la data de 23 decembrie 2010, ci mai mult, chiar pe parcursul desfăşurării prezentului litigiu.
Prin urmare, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010, prin care termenul prescris constării hotărârilor de stabilire a despăgubirilor a fost mărit de la 30 de zile la 3 ani (art. 22), termenul de 30 de zile prevăzut de legea anterioară (Legea nr. 198/2004) pentru contestarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor era împlinit sub imperiul legii vechi, în mod corect a apreciat instanţa de fond că acesta scapă acţiunii legii noi.
Faţă de acestea, având în vedere că apelantul reclamant a introdus prezenta contestaţie la 18 noiembrie 2010, cu aproape două săptămâni peste termen, în mod corect că aceasta este tardivă,
Tardivitatea constatată de către instanţa de fond afectează atât cuantumul despăgubirilor acordate pentru imobil (teren şi construcţiile edificate pe acesta), înstrăinat către numiţii P.C. şi S.D.C., prin contractele autentificate din 25 septembrie 2009 şi din 28,10.2009, cât şi valoarea dreptului de uzufruct viager, păstrat de apelant în urma înstrăinării nudei proprietăţi prin contractele arătate, întrucât, prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 30 iulie 2010, suma acordată cu acest titlu a Incorporat şi acest drept.
în ceea ce priveşte critica referitoare la respingerea capătului de cerere referitor ia bunurile mobile pretins rămase sub dărâmături, curtea de apel a constatat că, deşi apelantul reclamant a enumerat aceste bunuri (fila 32 -dosar fond) nu a produs nicio dovadă din care să rezulte existenţa acestora în imobil la data demolării, deşi sarcina probei îi revenea, polrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ.
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de apelantul reclamant. instanţa de apel a reţinut că, deşi Primăria municipiului Bucureşti l-a notificat pe reclamant că urmează să fie evacuat (filele 127 şi 123 - dosar fond). în cuprinsul acestei notificări nu se comunică data la care trebuie să aibă loc evacuarea şi data la care urmează a avea loc demolarea imobilului, ci doar se comunică faptul că a fost consemnată despăgubirea şi, ca urmare a acestei consemnări „municipiul Bucureşti a preluat posesia imobilului, începând de azi, data prezentei".
Instanţa a constatat că această dată nu este menţionată nicăieri în cuprinsul comunicării (fila 123 dosar fond ). Nu este menţionat câtuşi de puţin ce semnificaţie are aceasta „preluare în posesie", anume dacă înseamnă obligaţia reclamantului de a evacua imobilul. Iar dacă „preluarea în posesie" semnifică obligaţia reclamantului de evacuare a imobilului, se pune problema când era obligat reclamantul să evacueze imobilul, anume chiar de la data „preluării în posesie", deci concomitent cu primirea corespondenţei sau mai avea la dispoziţie un termen în acest sens.
Analizând legislaţia existentă în materia incidenţă, curtea de apel a constatat că în Legea cadru nr. 33/1994 se prevede obligaţia „asigurării de către expropriator a spaţiului de locuit, potrivit legii", la cererea persoanelor expropriate. Legea nr. 198/2004, ca lege specială aplicabilă în cauză nu conţine, însă, nîciun fel de prevederi legate de acest aspect, în normele metodologice menţionandu-se doar că luarea în posesie poate avea loc în 10 zile de la data consemnării despăgubirilor.
Legislaţia nu prevede o procedura concretă de „luare în posesie", de meunoştiinţare a persoanelor implicate despre obligaţia lor de a elibera locuinţa într-un anumit termen şi nici despre demolarea efectivă,
Dincolo de aceste lacune legislative semnificative, instanţa de apel a apreciat că procedura efectivă de luare în posesie a unei locuinţe trebuie să implice în mod absolut necesar obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanelor implicate obligaţia efectivă de a elibera imobilul, data la care trebuie să aibă loc această eliberare, precum şi faptul că va avea ioc, la o anumită dată preconizată, demolarea efectivă.
Trebuie avut în vedere că este vorba de locuinţe, precum şi de faptul că potrivit aceleiaşi legislaţii, persoanele expropriate nu au posibilitatea reală de a încasa despăgubirile anterior evacuării şi demolării în măsura în care înţeleg să îşi exercite un drept legal de a contesta despăgubirile acordate.Reclamantul este în această situaţie, în intervalul de 3 ani scurs de la data exproprierii nefiind în măsură să încaseze suma acordata drept despăgubiri de către expropriator.
Dată fiind această situaţie, expropriatorul este obligat să urmeze o procedură care să ofere persoanelor implicate, pe cât posibil, posibilitatea de a-şi asigura interesele într-un mod minimal, măcar să fie în măsură să îşi preconizeze o soluţie locativă.
Nu poate fi apreciată ca fiind legală o procedură care notifică o „luare în posesie1 formală, al cărui conţinut rămâne nedeterminat, nespecificat în concret părţii, pentru ca aceasta să fie în măsură să îi înţeleagă semnificaţia, fără să fie notificată această persoană despre obligaţia sa de a elibera efectiv imobilul şi că locuinţa urmează a fi demolată, fără notificarea unei date estimate a acestei măsuri. Nu se poate cere unei persoane aflată într-o asemenea situaţie ca, de îndată ce primeşte o înştiinţare de natura celei primite de reclamant, de „luare în posesie", să evacueze de îndată imobilul, atâta timp cât acesta nu cunoaşte data preconizată a demolării şi cu atât mai mult, în mod esenţial, cât timp nu dispune de mijloacele financiare pentru a-şi asigura de îndată nevoile locative.
Instanţa de apel s-a raportat la modalitatea de executare a unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunţată într-un proces derulat în fata instanţelor de judecată la care partea a participat şi, deşi cunoaşte obligaţia stabilită în favoarea sa în mod concret prin hotărârea judecătorească, totuşi legea prevede o procedură de executare silită care permite debitorului să ia la cunoştinţă de iminenţa executării şi îi lasă acestuia un termen (5 zile de la primirea somaţiei în cazul unei evacuări) în care să poată să îşi asigure interesele.
Or, în cazul exproprierii, astfel cum este reglementată prin legile existente, nicio procedură de punere în executare care să conserve şi drepturile legitime ale persoanelor supuse exproprierii nu este reglementată. legiferându-se doar o „luare în posesie" formală, care pune pe proprietarii locuinţei expropriate în situaţii limită, cum a fost expus apelantul reclamant, De fapt, legislaţia existentă nu prevede nici măcar obligaţia de a notifica „luarea în posesie", căci potrivit textelor legale menţionate aceasta luare în posesie are loc în 10 zile de la data consemnării despăgubirilor, fie că această consemnare a fost notificată sau nu persoanei în discuţie.
Curtea de apel a apreciat că această modalitate de efectuare a procedurii a avut un caracter intempestiv şi a adus prejudicii reclamantului, care nu a fost în măsură să preconizeze şi să prevadă modul în care procedura va fi urmată până la evacuarea sa din imobil şi demolarea locuinţei şi, în consecinţă nu a fost în măsură să îşi asigure nevoile locative.
Faptul că legislaţia specială nu prevede o procedură şi obligaţii pentru expropriator reprezintă lacune majore şi nu trebuie să fie interpretată ca o cauză de exonerare a expropriatorului de la obligaţia generală de a nu săvârşi fapte de natură a prejudicia alte persoane.
în cauza, expropriatorul a urmat o procedură legală (raportat la o legislaţie profund lacunară), fără însă să se asigure că o face într-o manieră care să permită celui expropriat să îşi anticipeze propria situaţie şi să îşi conserve interesele, abuzând practic de drepturile sale şi puterea unilaterală. imposibil de combătut de către reclamant, prejudiciindu-i pe acesta prin modalitatea intempestivă de a evacua şi demola locuinţa sa.
Instanţa de apel a considerat că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului municipiul Bucureşti, conform art. 998-999 C. civ., anume fapta ilicită constând în modalitatea intempestivă de a evacua şi demola locuinţa, modalitate contrară normelor de convieţuire socială ataşate dreptului subiectiv de uzufruct al reclamantului, prejudiciul provocat acestuia constând în suferinţa şi neajunsurile de necontestat prilejuite de evacuarea sa intempestivă şi de demolarea intempestivă a locuinţei, legătura de cauzalitate dintre aceasta modalitate intempestivă de demolare şi prejudiciu, precum şi vinovăţia pârâtului, sub forma culpei.
Curtea de apel a apreciat că suma de 7.500 Iei reprezintă o justă despăgubire pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de reclamant, la stabilirea acestei sume avându-se în vedere natura prejudiciului încercat şi dimensiunile acestuia, raportat la valorile prejudiciate. Ceea ce a constatat instanţa de apel ca fiind ilicit este maniera intempestivă de realizare a evacuării şi demolării, iar nu exproprierea în sine, aceasta neputând atrage răspunderea delictuală a expropriatorului, atâta timp cât în sine a fost legală.
Aşadar, având în vedere doar prejudiciile cauzate de maniera intempestivă a evacuării şi demolării, care au decurs din aceea că reclamantul nu au fost în măsură să îşi asigure în timp util nevoile locative, curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiate criticile dezvoltate de apelant cu privire la respingerea cererii de acordare a daunelor morale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul T.I., cât şi pârâtul municipiul Bucureşti prin primarul general.
Recurentul-reclamant a solicitat casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi pe fond, admiterea acţiunii. In subsidiar, a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudeeare pentru administrarea probelor în dovedirea existenţei construcţiilor ridicate fără autorizaţie.
În motivarea recursului reclamantul a invocat o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004. A fost greşit soluţionată excepţia tardivităţii, întrucât pe parcursul judecării pricinii a fost adoptată Legea nr. 255/2010, care prevede un termen general de prescripţie de 3 ani pentru depunerea contestaţiei de către expropriatul nemulţumit. Petentul a formulat contestaţie la hotărârea de expropriere, pe care a depus-o la Primăria municipiului Bucureşti, care nu şi-a declinat competenţa de soluţionare către Tribunalul Bucureşti. Datorită faptului că imobilul a fost demolat şi toate bunurile personale s-au pierdut sub dărâmături, reclamantul nu mai deţine bonul cu numărul de înregistrare a contestaţiei sale.
Totodată, recurentul-reclamant a arătat că este depusă în termen contestaţia în ceea ce priveşte obligarea pârâtei ia acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate, care au fost edificate fără autorizaţie. în cauză, s-a făcut dovada că aceste construcţii existau şi au fost identificate la adresă. Reclamantul putea obţine dreptul de proprietate asupra acestor construcţii, în temeiul dreptului la accesiune prevăzut de art. 482 C. civ. Recurentul a fost nedreptăţit şi nu i s-au acordat despăgubiri pentru anexele deţinute fără autorizaţie, dar care erau înscrise pe rolul fiscal. Nici o măsură luată de stat nu trebuie să încalce dreptul de proprietate al cetăţeanului şi nicio expropriere nu trebuie făcută fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire. în imobil locuiau trei familii şi despăgubirea acordată de primărie abia ajunge pentru o singură locuinţă.
Recurentul-reclamant a criticat soluţia instanţei de apel şi în ceea ce priveşte suma acordată cu titlu de daune morale, arătând că aceasta este insuficientă şi inechitabilă cu prejudiciul produs şi a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale astfel cum a cerut prin acţiune. Primăria l-a expropriat, pe reclamant fără un preaviz, fără să-i asigure o altă locuinţă, aşa încât nu a avut posibilitatea de a-şi muta bunurile din casă, iar reprezentanţii primăriei nu au scos lucrurile, fiind distruse mobilierul, electrocasnicele, îmbrăcămintea, bunurile de familie, actele. Evacuarea a avut loc în luna ianuarie, în plină iarnă, pârâta lăsându-i pe locatari fără locuinţă şi fără bani. Procedura exproprierii a fost abuzivă, nelegală şi a adus grave prejudicii reclamantului, pe plan moral, material şi existenţial.
Recurenţii l-pârât a solicitat modificarea deciziei atacate în ceea ce priveşte căpătui de cerere referitor ia acordarea daunelor morale şi, pe fond, respingerea acestui petit, ca netemeinic şi nelegal.
În motivarea recursului, pârâtul a criticat decizia instanţei de apel care face ample referiri asupra pretinselor „lacune legislative semnificative" şi a modului In care ar trebui reglementată procedura efectivă de luare în posesie a unor locuinţe. Instanţa s-a pronunţat asupra unor proceduri inexistente şi a unor dispoziţii nereglementate în materia exproprierii, ce nu pot fi opuse expropriatorului. Instanţa trebuie să aplice dispoziţiile legale în vigoare, iar soluţia pronunţată în cauză excede rolului acesteia şi este rodul unei aplicări profund eronate a dispoziţiilor legale incidente,
Procedura adoptată de pârât respectă integral dispoziţiile Legii nr. 198/2004, Hotărârea nr. 55/2010 a fost comunicată personal persoanei expropriate, acesta semnând de primire la data de 6 decembrie 2010. Despăgubirea a fost consemnată la data de 4 noiembrie 2010, pe seama şi la dispoziţia reclamantului şi potrivit art. 15 din Legea nr. 184/2008 privind modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 transferul imobilelor operează de drept din proprietatea privată în proprietatea publică a statului la data consemnării despăgubirilor. La data demolării imobilului, în luna ianuarie 2011, reclamantul nu mai avea nici un drept asupra bunului imobil expropriat, intrat în proprietatea statului şi în administrarea expropriatorului din data de 4 noiembrie 2010.
Recurentul-pârât a arătat că nu există niciun raţionament pentru care să fie obligat la plata daunelor morale pentru evacuarea reclamantului din imobilul proprietatea municipiului Bucureşti, pe care acesta l-a ocupat abuziv timp de 3 luni de zile. Reclamantul cunoştea faptul că imobilul a fost expropriat, însă a avut o atitudine pasivă. Nu a fost adus niciun prejudiciu expropriatului, care a refuzat timp de 3 luni de zile să părăsească imobilul proprietatea statului.
Totodată, pârâtul a susţinut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii cerinţelor prevăzute de aceste texte de lege, pârâtul nu a săvârşit nicio faptă ilicită, nu a produs niciun prejudiciu şi nu poate fi atrasă răspunderea acestuia.
Vor fi analizate cu prioritate criticile reclamantului privind greşita soluţionare a excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei, constatându-se următoarele:
Excepţia tardivităţii vizează petiteie prin care reclamantul a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul expropriat şi acordarea de despăgubiri pentru construcţiile edificate fără autorizaţie.
La data de 6 octombrie 2010, reclamantul T.I. a primii sub semnătură hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 2010, dată de ia care a început să curgă termenul de 30 de zile de contestare, prevăzut sub sancţiunea decăderii de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.
Termenul pentru formularea contestaţiei s-a împlinit la data de 6 noiembrie 2010, iar reclamantul a depus prezenta acţiune în justiţie la 18 noiembrie 2010, cu depăşirea termenului legal.
Recurentul-reclamant a invocat faptul că, pe parcursul soluţionării litigiului a fost adoptată Legea nr. 255/2010 care prevede la art. 22 un termen de prescripţie de 3 ani pentru exproprierile efectuate sub imperiul acestui act normativ.
Însă, pe de o parte, dreptul reclamantul de a formula contestaţie împotriva hotărârii de expropriere se împlinise înainte de ititrarea în vigoare a legii noi, iar pe de altă parte, raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de prevederile Legii nr. 198/2004, sub imperiul căruia a luat naştere.
Faţă de cele ce preced, sub aspectul analizat, criticile formulate prin motivele de recurs sunt nefondate şi vor fi respinse.
Înalta Curte va supune recursurile unei analize comune în ceea ce priveşte criticile referitoare la acordarea despăgubirilor pentru daunele morale, constatând următoarele:
Reclamantul T.I. a solicitat prin acţiunea ce face obiectul prezentului litigiu (care are ca obiect principal anularea Hotărârii nr. 55/2010 privind exproprierea imobilului teren, majorarea cuantumului despăgubirilor şi acordarea de despăgubiri pentru construcţiile edificate în curtea imobilului), obligarea pârâtului ia plata daunelor morale pentru evacuarea sa pe timp de iarnă şi fără a avea o alta locuinţă şi tară a-i fi asigurat un adăpost.
Prin decizia atacată s-a considerat că reclamantului i se cuvine suma acordată pentru daunele morale, întrucât sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului municipiul Bucureşti, conform art. 998-999 C. civ., anume fapta ilicită constând în modalitatea intempestivă de a evacua şi demola locuinţa, prejudiciul reclamantului constând în suferinţa şi neajunsurile de necontestat prilejuite de evacuarea şi demolarea intempestive a locuinţei, legătura de cauzalitate dintre aceasta modalitate intempestivă de demolare şi prejudiciu, precum şi vinovăţia pârâtului, sub forma culpei.
Instanţa de apel a considerat că reclamantului i se cuvine acordarea unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral, întrucât din cauza faptului că nu ar fi fost somat cu privire la evacuarea şi demolarea construcţiei cu un anumit număr de zile înainte, nu i s-a acordat posibilitatea să se mute, să îşi scoată bunurile din casă, să îşi găsească o altă locuinţă, ceea ce i-ar fi produs suferinţe psihice.
Instanţa de apel a reţinut că acest lucru s-ar datora printre altele şi faptului că legea nu conţine prevederi în sensul obligării expropriatorului să înştiinţeze persoana expropriată cu un interval de timp înainte să evacueze imobilul, întrucât va fi demolat.
Reclamantul a formulat şi un capăt de cerere prin care a solicitat despăgubiri materiale pentru bunurile mobile distruse prin demolare, care a fost respins de către ambele instanţe, ca nedovedit.
De regula, pentru încălcarea dreptului de proprietate se acordă daune materiale, iar nu daune morale.
Daunele morale sunt legate de încălcarea unor drepturi personal nepatrimoniale.
în speţă, nu se pune problema unei eventuale încălcări a dreptului de proprietate decât cu privire ia bunurile mobile, întrucât construcţia şi terenul expropriat erau proprietatea municipiului Bucureşti de la data consemnării despăgubirilor, eveniment care s-a produs la 4 noiembrie 2010. Comunicarea privind consemnarea sumei de bani reprezentând despăgubirile pentru exproprierea imobilului în cauză şi luarea în posesie a imobilului de către municipiul Bucureşti s-a făcut Ia 8 noiembrie 2010 (filele 127-129 dosar fond).
Totodată, la data de 6 octombrie 2010, reclamantul a primit sub semnătură hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 30 iulie 2010, care prevedea la art. 4 că „transferul dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat, din proprietatea privată a expropriaţilor în proprietatea publică a municipiului Bucureşti, operează de drept la data efectuării consemnării despăgubirilor pentru expropriere în baza art. 15 din Legea nr. 198/2004, completată şi modificată."
Aşadar, de la data comunicării hotărârii menţionate, reclamantul, în calitate de persoană expropriată, cunoştea faptul că imobilul a fost expropriat pentru o cauză de utilitate publică, că această măsură este definitivă şi atrage consecinţele prevăzute de lege.
Astfel, de la momentul trecerii imobilului în proprietatea municipiului şi luarea în posesie a imobilului au trecut trei luni până a intervenit demolarea, timp în care reclamantul a locuit într-un imobil care nu îi mai aparţinea, fără a avea un titlu locativ şi fără a face demersurile necesare pentru completarea dosarului de obţinere a unei locuinţe sociale în care să se mute, ceea ce evidenţiază o stare de pasivitate din partea reclamantului, ce îi este imputabilă.
De asemenea, notificarea emisă la data de 27 ianuarie 2011 de către Serviciul desfiinţări construcţii legale a reprezentat o nouă înştiinţare punctuală prin care Primăria municipiului Bucureşti aducea la cunoştinţa locatarilor din imobilul expropriat (intrat în proprietatea şi posesia municipiului) despre iminenţa măsurii de evacuare şi demolare, (fila 22 dosar fond).
Drept urmare, timp de aproape trei luni de când imobilul a trecut în proprietatea municipiului reclamantul nu a făcut demersurile necesare în vederea mutării, deşi cunoştea că va fi demolată construcţia. Acesta a avut la dispoziţie suficient timp să îşi scoată bunurile din casă, cel puţin pe cele cu valoare sentimentală, a căror distrugere ar fi putut atrage şi existenţa unui prejudiciu moral.
Concluzionând sub aspectul analizat, nu se poate reţine faptul că reclamantul nu ar fi ştiut că nu mai este proprietarul imobilului încă din luna octombrie 2010 şi că un comportament diligent îi cerea să îşi caute altă locuinţă în care să~şî mute bunurile.
Cum reclamantul a fost înştiinţat cu trei luni înainte de demolare că s-a produs transferul de proprietate şi luarea în posesie a imobilului de către municipiu, în cauza nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite.
În ceea ce priveşte culpa, unul din factorii care înlătură caracterul vinovat al faptei este fapta victimei înseşi.
Or, în speţă, bunurile mobile, inclusiv cele reprezentând amintiri de familie, despre care se pretinde că ar fi fost distruse, nu au fost scoase din casă, deşi reclamantul cunoştea care sunt consecinţele legale ale măsurii exproprierii, printre care şi iminenta demolare a construcţiei.
Aşadar, reclamantul a fost înştiinţat cu trei luni înainte de demolare că s-a produs transferul de proprietate şi luarea în posesie a imobilului de către municipiu, dar acesta nu a depus diligentele necesare pentru a-şi rezolva situaţia locativă.
Faţă de cele ce preced, nu este îndeplinită nici condiţia existenţei culpei în persoana pârâtului municipiul Bucureşti.
Este adevărat că mutarea dintr-o locuinţă poate produce suferinţe de ordin moral şi existenţial persoanelor aflate într-o astfel de situaţie, însă acest aspect nu implică acordarea despăgubirilor pentru daune morale în cazul în care măsura este consecinţa unei proceduri legale, cum este exproprierea din prezenta pricină.
Ca atare, nu sunt întrunite în speţă cerinţele prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., pentru a atrage răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile de ordin afectiv cauzate de demolarea construcţiei expropriate.
Având în vedere toate considerentele reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) raportat îa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.l.; va admite recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti, cu consecinţa modificării deciziei atacate, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 431/2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.l. împotriva Deciziei nr. 303/A din data de 29 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti prin primarul generai împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică decizia în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 431 din data de 1 martie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1720/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1722/2014. Civil → |
|---|
