ICCJ. Decizia nr. 1723/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1723/2014
Dosar nr. 68159/3/2011
Şedinţa publică din 3 iunie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 7 mai 2010, reclamanta Asociaţia de proprietari, a chemat în judecată pe pârâta SC S.M.C.D.I. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună evacuarea pârâtei de pe terenul situat Bucureşti, la parterul blocului, în suprafaţa de 63,60 mp; cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din 21 ianuarie 2011, reclamanta şi-a întregit cererea introductivă, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună pe lângă evacuarea pârâtei de pe terenul situat Bucureşti, la parterul blocului şi obligarea acesteia sa aducă pe cheltuiala sa terenul în situaţia anterioară edificării construcţiei existente pe teren, cu obligarea sa ia plata sumei de 5.342,40 euro, în echivalent în lei, reprezentând contravaloarea chiriei aferente perioadei 1 ianuarie 2010-31 decembrie 2010, precum şi la plata unei chirii în valoare de 7 euro/mp cu titlu de chirie, începând cu data de 1 ianuarie 2011 şi până la data evacuării pârâtei.
La data de 21 ianuarie 2011, pârâta a depus cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 12.783 lei reprezentând chiria încasată pentru perioada ianuarie 2008 - februarie 2010 şi a invocai nulitatea absolută a contractului de închiriere din 24 mai 2001 pentru nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei; cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 20136 din 14 decembrie 20I2 a admis în parte cererea reclamantei-pârâte Asociaţia de proprietari în contradictoriu cu pârâta-reciamantă SC S.M.C.D.I. SRL şi a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect evacuarea pârâtei de pe terenul situat la parterul blocului, Bucureşti. Totodată, s-a dispus obligarea pâtâtei-reclamante la plata unei chirii de 3 dolari/mp pe luna ianuarie 2010 şi în continuare la o chirie de 3 dolari/m.p. pe lună începând cu luna martie 2010 şi până la data de 20 decembrie 2012, luându-se act de renunţarea reclamantei-pârâîe la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să aducă, pe cheltuiala sa, terenul în situaţia anterioară edificării construcţiei. S~a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională şi a fost obligată pârâta-reciamantă la plata către reci a manta-pârâtă a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de închiriere din 24 mai 2001, reciamanta-pârâtă a închiriat pârâtei-reclamante terenul în suprafaţă de 63,6 mp situat în Bucureşti, pe o perioadă de 1 an începând cu data de 1 mai 2001, chiria lunară stabilită pentru suprafaţa închiriată fiind de 3 dolari /mp.
Perioada de valabilitate a contractului de închiriere a fost prelungită succesiv prin încheierea unor noi contracte de locaţiune .
Cu acordul locatorului, reciamanta-pârâtă a executat pe acest teren lucrări de amenajare provizorie a unui spaţiu comercial în porticul existent la parterul blocului.
Prin cererea dedusă judecăţii reciamanta-pârâtă a solicitat în principal, evacuarea de îndată a pârâtei de pe terenul închiriat, ca urmare a expirării termenului de valabilitate al contractului la data de 3 decembrie 2009.
Într-adevăr, pe lângă acordul de voinţă ai părţilor, contractul de închiriere a încetat prin expirarea termenului.
Dacă termenul locaţiunii a fost determinat prin convenţia părţilor, locaţiunea încetează de drept prin simpla trecere a termenului, tară să mai fie nevoie de o înştiinţare prealabilă, afară numai dacă a operat relocaţiunea tacită.
În cauza dedusă judecăţii, termenul închirierii a fost stabilit prin voinţa părţilor pe o durată determinată, ce a fost prelungită în mai multe rânduri prin încheierea unor acte adiţionale succesive. Astfel, prin actul adiţional la contractul de închiriere din 18 august 1997 depus la dosarul cauzei la filele 69-70, părţile au decis prelungirea duratei locaţiunii cu încă o perioadă de minim 5 ani, termenul final al locaţiunii fiind fixat la data de 31 decembrie 2019.
Pe cale de consecinţa, instanţa de fond a respins cererea de evacuarea a pârâtei-reci amante, întrucât în cauză nu s-au îndeplinit condiţiile prevăzute de lege pentru încetarea dreptului de folosinţă al chiriaşului, termenul contractual nefîind expirat, cum în mod eronat a susţinut reclamauta-pârâtă.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei-reci amanîe să aducă, pe cheltuiala sa, terenul în situaţia anterioară edificării construcţiei, instanţa de fond, în temeiul art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunţarea reclamantei-pârâte la judecarea acestuia .
Prin contractul de închiriere din 24 mai 2001 şi ulterior, prin contractul din 18 august 1997, părţile au stipulat o chirie de 3 dolari/mp.
Preţul chiriei convenit iniţial a fost menţinut şi prin actul adiţional încheiat ulterior, când părţile au prevăzut ea pe toată durata locaţiunii, cuantumul acestuia nu va putea fi modificat de către tuciuria dintre părţi.
În răspunsul nr. 5 la interogatoriul luat pârâtei-reclamante, aceasta a recunoscut că nu a achitat chiria începând cu luna martie 2010, ca urmare a închiderii contului bancar deschis de către Asociaţia de proprietari la Banca R., la data de 5 februarie 2010.
Această situaţie de fapt este confirmată de către reclamanta-pârâtă în răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriul luat acesteia, fila 108 dosar, în care precizează, de asemenea, că a încercat în repetate rânduri o renegociere a clauzelor contractuale în vederea obţinerii acordului pârâtei de a plăti o chirie majorată de 7 euro/lună/m,p.
Contrar celor susţine la interogatoriu pârâta-reclamantă nu a făcut dovada plăţii chiriei aferente lunii ianuarie 2010.
Prin urmare, instanţa a dispus obligarea acesteia ia plata chiriei scadente, în cuantum de 3 dolari/mp, în echivalentul în lei la cursul B.N.R. de ia data plăţii, aferente lunii ianuarie 2010 şi lunilor martie 2010-20 decembrie 2012.
Cererea reconvenţională promovată de pârâta-reclamantă a fost respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente;
Prin această cerere incidentală pârâta-reclamantă a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de închiriere din 24 mai 2001 pentru nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, motivat de faptul că obiectul actului juridic trebuie să aparţină celui ce se obligă la transferul sau grevarea lui.
Cum reclamanta-pârâtă nu este proprietara spaţiului din care se solicită evacuarea sa, aceasta nu putea transmite un drept pe care nu-l are sau mai mult decât are, neavând nicio calitate de a face vreun act sau fapt juridic, în speţă de a încheia un contract de închiriere.
Instanţa de fond a respins pretenţiile formulate de pârâta-reclamantă, dat fiind faptul că locaţîunea nu transmite dreptul de proprietate, locatorul putând să nu fie proprietarul lucrului dat în locaţiune. Astfel, un uzufructuar sau un locatar poate închiria valabil bunul deţinut cu titlu de uzufruct sau de locaţiune. Deoarece contractul de închiriere nu este translativ de proprietate, el poate fi încheiat şt de către titularul unui alt drept real sau chiar de creanţă, dacă prerogativele pe care le are asupra bunului îi conferă această posibilitate, cu sau fără încuviinţarea proprietarului.
Singura sancţiune, în cazul închirierii lucrului altuia de către o persoană care nu are asupra lucrului un drept opozabil faţă de proprietar, drept care să-i confere posibilitatea închirierii, este neopozabilitatea respectivei locaţiuni adevăratului proprietar, acest contract fiind pentru el un res inter alîos acta, iar pârâta-recl amantă nu a probat faptul că până la data introducerii cererii de chemare în judecată ar fi fost tulburată prin deţinerea lucrului, în drept sau în fapt, de vreun terţ care să fi invocat sau pretins un drept de proprietate asupra terenului închiriat.
Din probele administrate în cauză, instanţa a reţinut că pârâta-reclamantă deţine terenul în temeiul contractului încheiat cu Asociaţia de proprietari, aceasta nefăcând dovada detenţiei terenului în litigiu în baza unui alt titlu locativ. Decizia de impunere şi chitanţele anexate la filele 23-25 din dosarul Judecătoriei sector 2, nu constituie titlu locativ şi nu dau naştere raporturilor de închiriere, şi, ca atare, nu îndreptăţesc pe chiriaş să ocupe suprafaţa locativă, cum eronat a susţinut pârâta-reclamantă, ci atestă plata impozitului datorat în temeiul Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., pentru folosinţa terenului deţinut cu titlu de chirie.
Numai dacă locatarul ar fi probat tulburarea în folosinţa bunului prin faptul exercitării de către un terţ a unui drept asupra lucrului, împiedicându-i folosinţa, s-ar fi putui pune în discuţie răspunderea locatorului pentru pierderea sau reducerea folosinţei bunului închiriat.
Numai în acest caz, locatarul ar fi putuî solicita restituirea chiriei deja achitată. Or, în cauză, pârâta-reclamantă nu a susţinut şi nici nu a probat o asemenea tulburare în folosinţa lucrului.
Din probele administrate la fondul cauzei, instanţa a reţinut că pe toată durata locuţiunii, locatorul a fost în măsură să asigure locatarului folosinţa lucrului, motiv pentru care a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională de restituire a chiriei încasată pe perioada ianuarie 2008 - februarie 2010.
Prin Decizia nr. 373 din 21 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta-reclamantă SC S.M.C.D.I. SRL împotriva sentinţei şi împotriva încheierii de şedinţă prin care au fost respinse de către instanţa de fond excepţiile lipsei capacităţii de folosinţă, lipsei dovezii calităţii de reprezentant, lipsei calităţii procesuale active, lipsei coparticipării procesuale active obligatorii, lipsei de interes.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut pe fondul cauzei că predarea folosinţei bunului nu este condiţionată de calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv.
Pentru încheierea valabilă a unui contract cu „acest obiect", nu apartenenţa sau natura dreptului este esenţială, ci o situaţie „de fapt" constând în predarea bunului, menţinerea acestuia în stare de întrebuinţare potrivit destinaţiei sale şi asigurarea neîmpiedicării folosinţei bunului pe toată durata contractului.
În esenţă, instanţa de fond a analizat, în raport de probatoriul administrat, de obiect şi cauză, dar şi de dispoziţiile legale, pronunţând o hotărâre temeinică şi motivată.
În cauză, cu înscrisurile aflate la dosar - adrese din 2003 şi din 2000, precum şi cu adresele menţionate la filele 38-39 în apel s-a făcut dovada că intimata-reeiamantă deţine în proprietate şi posesie terenul pe care l-a închiriat apelantei pârâte.
Astfel locatarii, proprietari ai imobilului construcţie au primit în proprietate şi cotele de teren aferente, conform titlurilor de proprietate aflate la dosar şi adreselor emise de instituţiile statului, precum şi a documentaţiei cadastrale pentru acest tronson, din care rezultă că terenul este proprietatea locatarilor.
Pe aspectul susţinerilor apelantei referitoare la nulitatea absolută a contractului de închiriere din 24 aprilie 2001 şi faţă de motivele de nulitate invocate, curtea de apel le~a respins, întrucât în cauza nu sunt incidente nici una dintre cauzele de nulitate invocate, având în vedere că apelanta cunoştea situaţia juridică a terenului ce face obiectul contractului şi situaţia de fapt, având în vedere litigiile anterioare derulate între părţi, dar şi situaţia de fapt de la momentul încheierii contractului din 18 august 1997, prelungit ulterior cu acordul şi la solicitarea apelantei-pârâte.
Faţă de natura juridică a contractului de închiriere şi dispoziţiile legale incidente acestuia rezultă că motivele şi cauzele de nulitate invocate de apelantă nu au suport juridic.
Apelanta nu a motivat concret şi în raport de fiecare cauză de nulitate aspectele asupra cărora instanţa ar urma să se pronunţe, ci a enumerat doar diverse cauze de nulitate, fără a le explicita în raport de actul ce se cere a fi declarat nul.
Pe de altă parte, susţinerea apelantei că sumele de bani plătite cu titlu de chirie către inîimata-reclamanta în baza contractului de închiriere ar reprezenta o îmbogăţire fără justa cauza nu au suport juridic, având în vedere caracterul şi condiţiile impuse de textul de lege incident răspunderii delictuale.
Astfel, îmbogăţirea fără just temei nu îşi găseşte aplicarea în materia contractuală, atunci când se pretinde că una dintre părţile contractante nu şi-a executat obligaţia.
De aceea, de o îmbogăţire lipsită de just temei, care să dea drept la restituire, nu poate fi vorba în sfera raporturilor contractuale, când foloasele realizate de o parte sunt consecinţa actului juridic consimţit şi de cealaltă parte şi care constituie temeiul lor legal.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-reclamantă SC S.M.C.D.I. SRL, solicitând casarea deciziei atacate în vederea administrării, de noi probatorii pentru stabilirea situaţiei de fapt. în subsidiar, recurenta a solicitat modificarea deciziei şi, pe fond, respingerea acţiunii şi admiterea cererii reconvenţionale, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, pârâta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a analizat criticile formulate prin motivele de apel şi înscrisurile depuse de apelantă, ci a reiterat motivarea primei instanţe. Curtea de apel a motivat soluţia scurt şi lacunar, tară să indice dispoziţiile legale aplicabile, care sprijină raţionamentul juridic şi a soluţionat greşit excepţiile invocate în cauză.
Instanţa de apel nu a analizat cauzele pe care pârâta le-a invocat în susţinerea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de închiriere.
Jurisprudenţa C.E.D.O. sancţionează nepronunţarea instanţelor de judecată asupra tuturor problemelor deduse judecăţii.
Cu privire la taxa lunară pe care societatea pârâtă o plăteşte Primăriei sectorului 2 Bucureşti, instanţa de apei a apreciat greşit că aceasta este achitată cu titlu de impozit, când este vorba de o redevenţă, respectiv chirie pentru folosirea terenului, plătită adevăratului proprietar - Statul român.
Pârâta-reclamantă a solicitat restituirea chiriei plătite, ca urmare a faptului că nu este datorată reci aman tei-pârâte, nicidecum pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, cum greşit s~a reţinut în considerentele deciziei recurate.
Totodată, instanţa de apel nu a încuviinţat suplimentarea probatoriului administrat la fond pe aspectul dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie şi pe aspectul tulburării folosinţei bunului, deşi instanţa de fond reţinuse greşit situaţia de fapt şi de drept în prezenta pricină.
Curtea de apel nu a ţinut cont de faptul că situaţia juridică a terenului litigios a fost tranşată irevocabil de către instanţele de control judiciar, cu autoritate de lucru judecat, în sensul că imobilul este proprietate de stat.
Instanţa de judecată nu a apreciat în niciun fel în baza cărui titiu intimata-reclarnantă poate pretinde evacuarea societăţii pârâte, poate pretinde chirie, când aceasta nu a dovedit că este proprietara spaţiului în litigiu. Reclamanta nu a dovedit că plăteşte impozit pentru această suprafaţă de teren, nici cu titlu de proprietară, nici cu vreun alt titlu - de concesiune, de folosinţă, de administrare. Sumele încasare de către reclamantă cu titlu de chirie pe perioada ianuarie 2008-februarie 2010 urmează a fi restituite societăţii pârâte, deoarece au fost încasate nelegal şi nedatorat.
Reeurenta-pârâtă a arătat că plăteşte o redevenţă pentru folosinţa terenului către adevăratul proprietar - Statul român.
Terenul în litigiu în suprafaţă de 63,60 mp face parte dintr-un pasaj pietonal în suprafaţă totală de 150 m.p., unde mai funcţionează alte trei societăţi comerciale. Suprafaţa în discuţie face parte din domeniul public/privat al statului.
Recurenta pârâta-reclamantă a formulat critici şi cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor invocate: lipsei capacităţii de folosinţă a Asociaţiei de proprietari; lipsei dovezii calităţii de reprezentant al noului preşedinte al Asociaţiei de proprietari; lipsei calităţii procesuale active a reelamantei-pârâte; lipsei coparticipării procesuale active obligatorii a reclamantei-pârâte.
Recursul declarat de pârâta-reclamantă este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, se constată că decizia instanţei de apei a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, potrivit cărora judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În speţă, instanţa de apel, deşi a reţinut că pârâta a formulat un motiv de apel ce vizează respingerea cererii sale reconvenţionale, nu a analizat susţinerile apelantei sub acest aspect şi nu a arătat care sunt considerentele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei pronunţate, de respingere a cererii reconvenţionale.
Din această perspectivă, argumentele reţinute în motivarea deciziei pronunţate în apel sunt insuficiente şi, astfel, sunt improprii pentru exercitarea unui control judiciar, echivalând în realitate cu lipsa considerentelor de natură să explice în fapt şi în drept soluţia adoptată de instanţa de apel.
În cazul în care motivarea lipseşte, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecăţii au fost înlăturate, hotărârea este nulă şi se impune casarea sa, cu reluarea judecăţii, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar.
De asemenea, conform jurisprudenţei C.E.D.O., noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
În hotărârea din 28 aprilie 2005 pronunţată în cauza „Albina contra României", Curtea a reţinut încăicarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, deoarece „simplul fapt că instanţa de recurs a reamintit hotărârile adoptate în speţă de către instanţele inferioare şi argumentele în baza cărora acestea s-au întemeiat, nu putea să o scutească de obligaţia de a examina problemele ridicate în recurs de către reclamant."
Faţă de cele ce preced, se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de trimitere să pronunţe o hotărâre care să respecte prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., asigurând astfel atât dreptul părţilor la un proces echitabil, conform art. 6 alin. (1) din CE.D.O., cât şi posibilitatea exercitării unui control judiciar, în cazul promovării unei eventuale căi de atac.
Totodată, potrivit prevederilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai cu scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Or, din acest punct de vedere, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului se constată că instanţa de apel a soluţionat cauza fără să procedeze la stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt.
Astfel, potrivit susţinerilor reclamantei, terenul în litigiu se află în proprietatea sa - Asociaţia de proprietari şi a făcut obiectul contractului de închiriere, în baza căruia societatea pârâtă datorează chirie. La dosarul cauzei s-au depus titlurile de proprietate ale locatarilor, prin care terenul se atribuie în indiviziune - cota indiviză aferentă fiecărui apartament, în temeiul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 republicată. S-a depus şi adresa emisă de Primăria municipiului Bucureşti prin care se comunică faptul că terenul pe care este situat pasajul pietonal şi subsolul tehnic este cota parte indiviză a tuturor proprietarilor spaţiilor din bloc (fila 19 din dosarul Judecătoriei sector 2 Bucureşti).
Pe de altă parte, pârâta SC S.M.C.D.I. SRL a susţinut în mod constant faptul că terenul în litigiu este proprietate de stat, pentru care autoritatea locală a stabilit în sarcina sa plata unei redevenţe. în dovedire, a depus la dosar: procesul-verbal de contravenţie emis de Consiliul local al sectorului 2 prin care societatea este sancţionată pentru depunerea cu întârziere a declaraţiei de impunere pentru teren (fila 20); declaraţia fiscală pentru stabilirea impozitului pe teren, precum şi decizia de impunere din 5 septembrie 2010 (filele 21-23).
Totodată, în dosarul Tribunalului Bucureşti s-au depus: adresa emisă la data de 25 aprilie 2001 de către Primăria sectorului 2 Bucureşti, prin care se menţionează cu privire la regimul juridic al porticului cu care a fost prevăzut blocul, că suprafaţa de teren aparţine domeniului privat ai municipiului Bucureşti (fila 167); certificatul de urbanism din 12 august 1993 şi răspunsul comunicat petentului Dragne Paulică, potrivit cărora terenul este proprietatea statului şi face parte din domeniul public al municipiului Bucureşti (filele 170-171).
În fine, s-au depus în dosarul Curţii de Apel Bucureşti înscrisuri care atestă că terenul de 395,82 m.p. din suprafaţa totală de 1.330 mp aparţine Asociaţiei de proprietari (fila 39), că imobilul constituie spaţiu de circulaţie (fila 40) şi că SC S.M.C.D.I. SRL este înscrisă cu nr. de rol pentru clădirea şi terenul în suprafaţă de 63 mp, începând cu data de 1 ianuarie 2005, în temeiul art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 (fila 46),
Drept urmare, faţă de conţinutul contradictoriu al înscrisurilor ce emană de la autorităţi ale statului, situaţia de fapt a imobilului în litigiu nu este pe deplin lămurită, ceea ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel pentru a dispune suplimentarea probatoriului administrat în cauză cu orice probe pe care le va considera pertinente şi utile pentru stabilirea regimului juridic al terenului şi pentru stabilirea titlului în baza căruia societatea recurentă-pârâtă plăteşte impozitul pentru imobil.
În baza întregului ansamblu probator administrat în cauză, instanţa de trimitere va stabili pe deplin situaţia de fapt, la care va face aplicarea dispoziţiilor legale incidente, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Criticile privind rnodui de soluţionare al excepţiilor invocate în cauză sunt nefondate şi vor fi respinse.
Asociaţia de proprietari are personalitate juridică şi, prin urinare, capacitate de folosinţă, dobândită în baza legii (art. 5 din Anexa 2 a Legii nr. 114/1996, modificată prin O.U.G. nr. 44/1998), prin înregistrarea acordului de asociere, a statutului şi a procesului-verbai al adunării constitutive ia organul fiscal competent, urmate de eliberarea codului de înregistrare fiscală.
Preşedintele Asociaţiei de proprietari are calitatea de reprezentant ai reclamantei, în baza procesului-verbai de şedinţă prin care a fost desemnat să reprezinte asociaţia şi să angajeze apărător ales pentru promovarea acţiunii în justiţie.
Reclamanta-pârâtă are calitate procesuală activă, deoarece a formulat cererea de chemare în judecată în temeiul contractului de închiriere în care are calitate de locator şi potrivit căruia susţine că poate folosi terenul închiriat, solicitând despăgubiri şi evacuarea pârâtei.
Nu se poate reţine nici lipsa coparticipării procesuale active, atâta timp cât locatarii din bloc au calitatea de proprietari şi sunt legai reprezentaţi prin organe de conducere alese.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind evacuarea pârâtei, soîuţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti nu a fost contestată de părţi şi a intrat în puterea lucrului judecat. Acest aspect nu mai poate fi reiterat omisso medio.
Faţă de cele ce preced, recursul va fi admis, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 314 C. proc. civ., va fi casată decizia atacată şi va fi trimisă cauza Curţii de Apel Bucureşti, pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta-reclamantă SC S.M.C.D.I. SRL împotriva Deciziei nr. 373 din data de 21octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1722/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1725/2014. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
