ICCJ. Decizia nr. 1728/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1728/2014
Dosar nr. 23489/3/2009
Şedinţa publică din 3 iunie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 989 din 9 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a lIl-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea prin care reclamanţii L.F., L.M. şi L.A. în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti, au contestat dispoziţia din 17 aprilie 2009 emisă de primarul general al municipiului Bucureşti, în baza Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 66 din 6 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.
Pentru a decide astfel, instanţa de apeî a reţinut că apelanţii au sesizat tribunalul cu o contestaţie împotriva dispoziţiei din 17 aprilie 2009 emisă de priman.il general ai municipiului Bucureşti, prin care li s-a respins notificarea privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, fără număr poştal, sector 2.
Emitentul dispoziţiei contestate a reţinut că notificarea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că bunul imobil solicitat nu este identificat.
Din analiza conţinutului notificării reiese că petenţii nu au indicat niciun fel de elemente concrete pe baza cărora să se poată identifica bunul pentru care se solicită despăgubiri.
Sub acest aspect, autorii notificării au indicat doar faptul că ar fi vorba despre un imobil format din teren şi construcţie, situat în Bucureşti, sector 2, nefiind în măsură să arate nici măcar care a fost numărul poştal al imobilului.
Nici în cursul judecăţii în fond şi nici în faza apelului, deşi au avut posibilitatea, apelanţii-reclamanţi nu au administrat probe pertinente şi concludente pe baza cărora să se poată identifica în mod cert imobilul pentru care solicită acordarea de despăgubiri sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent.
Nu s-a făcut nici măcar dovada că reclamanţii, ori autorii lor ar fi fost proprietari ai vreunui bun dintre cele ce fac parte din sfera de aplicare a art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi pentru care se pot solicita despăgubiri.
În acest fel, apelanţii nu s-au conformat nici cerinţelor impuse de an. 23 din Legea nr. 10/2001. Cu alte cuvinte, deşi sarcina probei le revenea în conformitate cu prevederile art. 169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., apelanţii-reclamanţî nu şi-au îndeplinit-o în mod corespunzător.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii L.F., L.A. şi L.M., solicitând admiterea contestaţiei, în baza unui nou probatoriu, ce include actele necesare dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti.
La termenul din data de 11 septembrie 2012, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, conform prevederilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., constatând că, în cauză s-a făcut dovada decesului reclamantei L.M. şi că reclamanţii L.F. şi L.A. nu s-au conformat obligaţiei de a depune certificat de moştenitor sau de calitate succesorală de pe urma defunctei reclamante.
Cauza a fost repusă din oficiu pe rol, m vederea discutării perimării cererii de recurs.
Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ., perimarea se poate constata şi din oficiu.
Aşadar, pentru a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an şi această lăsare a pricinii în nelucrare să fie cauzată de culpa părţii.
Ca urmare, perimarea operează cu condiţia ca, timp de un an să nu se fi săvârşit niciun act de procedură în vederea judecării cauzei, situaţie cauzată de lipsa de diligentă a părţilor, care nu au acţionat în acest scop, deşi aveau posibilitatea să o facă.
În speţă, ia termenul din data de 11 septembrie 2012, stabilit pentru soluţionarea recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. s-a dispus suspendarea pricinii, constatau du-se intervenit decesul reclamantei L.M. la data de 27 martie 2012 şi neîndeplinirea obligaţiei de a depune certificat de moştenitor sau de calitate succesorală de pe urma defunctei, stabilită în sarcina reclamanţilor L.F. şi L.A., ia solicitarea cărora s-a acordat un termen pentru dezbaterea succesiunii.
Ulterior, în cauză, nu s~a făcut dovada că au existat împrejurări independente de voinţa părţilor, care să le fi împiedicat să stăruie în judecată şi să facă dovada calităţii de moştenitori de pe urma recurentei-reclamante L.M. - decedată, ceea ce ar fi condus ia suspendarea cursului perimării în condiţiile prevăzute de art. 250 alin. (2) C. proc. civ.
În raport de aceste considerente şi având în vedere că în cauză a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecăţii pricinii, timp în care niciuna dintre părţile litigante nu a solicitat continuarea judecăţii recursului şi că în această perioadă nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte, în temeiul art. 248 coroborat cu art. 252 alin. (1) C. proc. civ., va constata perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimai recursul declarat de reclamanţii L.F., L.A. şi L.M. (decedată) împotriva Deciziei nr. 66 din data de 6 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1727/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1742/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
