ICCJ. Decizia nr. 1818/2014. Civil. Evacuare. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1818/2014
Dosar nr. 7834/306/2010
Şedinţa publică din 11 iunie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Sibiu, precizată ulterior, reclamanta SC A.D.O. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC M. SRL evacuarea necondiţionată şi imediată a pârâtei din imobilul proprietatea societăţii, intitulat „Ferma de vaci Drotlef”, înscris în C.F. Sibiu şi obligarea pârâtei la plata amenzii civile prevăzute de art. 5803 C. proc. civ. pe fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei.
În motivarea acţiunii a arătat că între părţi s-a purtat în perioada anilor 2004-2009 un litigiu, soluţionat prin sentinţa nr. 1540/C/2005 a Tribunalului Sibiu, rămasă irevocabilă la 17 noiembrie 2009, prin care s-a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de licitaţie din 25 iunie 2002 prin care pârâta a adjudecat imobilul, acesta fiind predat voluntar la 17 martie 2010.
Ulterior, părţile au încheiat un contract de închiriere pe o perioada de 1 lună, respectiv până la 31 mai 2010, raporturile juridice între părţi au încetat prin ajungerea la termen, iar conform art. 1431 C. civ., locatarul are obligaţia de a restitui bunul în starea în care l-a preluat, conform procesului-verbal încheiat la data de 17 martie 2010.
La data de 04 iunie 2010, locatarul a fost somat să părăsească imobilul, astfel încât acesta nu poate opune tacita relocaţiune.
În drept, reclamanta a invocat art. 969, 1410, 1075, art. 1082 şi 1436 C. civ.
Pârâta SC M. SRL a solicitat, prin întâmpinare, respingerea acţiunii ca nefondată, întrucât are calitatea de creditor al reclamantei pentru creanţa reprezentând dreptul de retenţie.
Pârâta a formulat şi o cerere reconvenţională, precizată ulterior, prin care a solicitat instituirea unui drept de retenţie pentru investiţiile efectuate la supraedificatele în litigiu şi să nu se dispună evacuarea sa până la momentul în care pârâta reconvenţională nu-si execută obligaţia de plată a sumei de 154.976, 64 lei. (filele 30, 36).
În motivarea acestei cereri s-a susţinut că imobilul a intrat în mod legal în patrimoniul său, în urma cumpărării la licitaţia publică organizată de D.G.F.P. Sibiu şi că, în calitate de proprietar, a efectuat o serie de investiţii la imobil, iar nerestituirea acestora ar conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei.
Cererea reconvenţională a fost anulată ca netimbrată prin încheierea pronunţată de Judecătoria Sibiu la data de 7 decembrie 2010, prin sentinţa nr. 1878/2011 fiind declinată şi competenţa de soluţionare a acţiunii reclamantei în favoarea Tribunalului Sibiu.
In dosarul Tribunalului Sibiu reclamanta şi-a modificat acţiunea în sensul susţinerii doar a primului capăt de cerere (fila 8), iar pârâta-reclamantă reconvenţională a formulat o nouă acţiune reconvenţională prin care a solicitat obligarea pârâtei reconvenţionale la plata sumei de 120.000 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând sporul de valoare adus imobilului înscris în C.F. Sibiu, şi instituirea unui drept de retenţie până la plata acestora.
În motivarea acestei cereri a arătat că investiţiile pe care le-a făcut la imobil în calitate de proprietar adjudecatar, cu bună- credinţă, până la anularea titlului de proprietate la 17 noiembrie 2009, au creat un plus de valoare acestui fond.
S-a învederat că acest plus de valoare a fost recunoscut şi de către reclamantă, care a acceptat să încheie contracte succesive de închiriere a imobilului, ultimul având termen de valabilitate până la 27 mai 2011.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 119 C. proc. civ., art. 494 şi 1452 C. civ.
Prin sentinţa nr. 565/C/2013 a Tribunalului Sibiu, a fost admisă acţiunea formulată şi modificată de reclamanta SC A.D.O. SA în contradictoriu cu pârâta SC M. SRL şi s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea reclamantei intitulat „Ferma de vaci Drotlef” înscris în C.F. Sibiu.
A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională SC M. SRL în contradictoriu cu pârâta reconvenţională SC A.D.O. SA, fiind obligată pârâta la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, prima instanţă a reţinut că raporturile juridice dintre părţi, născute din contractul de închiriere din 19 aprilie 2010 pe durata de 12 luni, cu începere de la data predării folosinţei, respectiv 02 iunie 2010, au încetat prin ajungerea la termen, conform art. 1436 C. civ. şi că locatarul a refuzat să restituie bunul în starea în care l-a preluat, conform art. 1431 C. civ., astfel că, în temeiul art. 969, 970 şi 977 C. civ., acţiunea în evacuarea pârâtei este fondată.
S-a constatat că, anterior încheierii acestui contract de închiriere, imobilul în litigiu a fost scos la licitaţie de A.F.P. Sibiu, pentru acoperirea unui debit al societăţii reclamante, pârâta fiind adjudecatara imobilului, iar titlul pârâtei a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 1540 din 23 noiembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Sibiu, rămasă irevocabilă la data de 17 noiembrie 2009.
Tribunalul Sibiu a reţinut că, prin procesul-verbal încheiat la data de 17 martie 2010, în vederea restabilirii voluntare a situaţiei juridice, părţile au convenit ca, până la data de 30 aprilie 2010, SC M. SRL să predea irevocabil folosinţa bunurilor libere de orice sarcini, fără ca la acel moment, aceasta să invoce vreun drept de creanţă rezultat din eventuale investiţii realizate.
Cu privire la cererea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională SC M. SRL, prima instanţa a apreciat că dispoziţiile art. 494 C. civ. privitoare la accesiunea imobiliară artificială, pe care se întemeiază, nu sunt aplicabile în cauză, acestea presupunând o acţiune în revendicare împotriva unui posesor de bună sau rea-credinţă, ori în speţă proprietarul reclamă bunul în baza unei acţiuni care izvorăşte dintr-un contract, situaţie care este supusă naturii speciale a obligaţiei existente între părţi.
S-a considerat că nu pot fi reţinute în cauză concluziile expertizelor judiciare dispuse cu privire la contravaloarea investiţiilor efectuate la imobil, de vreme ce acestea nu au la bază procese-verbale de lucrări, recepţii pe parcurs, devize, oferte, situaţii de plată şi chiar opinia exprimată de experţi este ca pârâta să dovedească în instanţă executarea lucrărilor, împrejurare care nu s-a îndeplinit.
Prima instanţa a constatat că reclamanta reconvenţională nu a dovedit existenţa unui drept de creanţă, cu caracter cert, lichid şi exigibil care să justifice instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului în litigiu.
Prin Decizia civilă nr. 81 din 30 octombrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a respins ca nefondat apelul declarat de SC M. SRL împotriva susmenţionatei hotărâri, reţinând următoarele:
La momentul vânzării la licitaţie publică a activului „Ferma de vaci Drotlef” pârâta reconvenţională se afla în procedura reglementată de Legea nr. 64/1995, fiindu-i confirmat planul de reorganizare, aspect adus la cunoştinţa atât a creditoarei A.F.P. Sibiu, cât şi a participanţilor la licitaţie, inclusiv adjudecatarului SC M. SRL, de către administratorul judiciar al societăţii.
Această împrejurare a constituit, alături de dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 64/1995, motivul constatării nulităţii absolute a procesului-verbal de licitaţie din 2003, prin sentinţa nr. 1540/C din 23 noiembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Sibiu.
Investiţiile, în legătură cu care apelanta reclamă sporul de valoare adus imobilului intimatei, au fost indicate ca fiind realizate în perioada anilor 2004-2005 şi în anul 2009, respectiv, pe durata litigiului mai sus menţionat, soluţionat irevocabil la 17 noiembrie 2009.
Lucrările pretins executate de apelantă, descrise în cuprinsul expertizei în construcţii întocmită de expertul Oniga Vasile, constau în instalare cablu electric îngropat şi aerian, montare conducte de apă, construire cămine de vizitare, procurare şi montare uşi capitonate de piele ecologica, uşi PVC, de lemn, ferestre, gresie, reparaţii şi zugrăveli la tencuiala exterioară şi interioară, şarpantă şi învelitoare ţiglă, calcane şi copertină fibră.
În temeiul prevederilor art. 494 C. civ., proprietarul terenului devine prin accesiune şi proprietarul construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor, cu obligaţia de a-l despăgubi pe constructor, întinderea acestor despăgubiri variind în funcţie de calitatea sa de constructor de bună sau rea-credinţă.
Raportat la domeniul de aplicare a acestor prevederi, jurisprudenţa şi doctrina au stabilit că nu sunt incidente decât în situaţia realizării unor construcţii sau lucrări noi, reparaţiile şi îmbunătăţirile aduse imobilului nereprezentând o reală accesiune.
Nu se contestă că, în privinţa lucrărilor de reparaţii sau a îmbunătăţirilor, cel ce le-a executat nu ar fi îndreptăţit la despăgubire, dar nu în condiţiile art. 494 C. Civ., aşa cum corect s-a reţinut de prima instanţă, ci în temeiul principiului îmbogăţirii fără just temei, cu distincţia că în cazul lucrărilor necesare se va restitui c/val. acestora, fără să se ia în calcul creşterea valorii fondului, întrucât reparaţiile au ca obiect o diminuare a valorii, iar nu o creştere a acesteia.
De asemenea, în cazul invocării unor lucrări utile fondului, alegerea ca indemnizaţia să constea în c/val. lucrărilor de îmbunătăţire sau în c/val. creşterii valorii imobilului îi aparţine proprietarului, în speţă, pârâtei reconvenţionale, iar nu reclamantei reconvenţionale.
Acest drept de alegere al proprietarului fondului, între posibilitatea de a restitui c/val. materialelor şi preţul muncii sau de a plăti o sumă de bani egală cu valoarea fondului, există chiar în situaţia în care s-ar aprecia că o parte din lucrările sus-menţionate ar fi noi, cu referire la cele de instalare a cablurilor electrice sau a conductelor de apă, dar doar în cazul în care s-ar reţine că la executarea acestora apelanta ar fi fost un constructor de bună-credinţă.
În condiţiile în care apelanta a cunoscut, încă de la momentul organizării licitaţiei la care a adjudecat imobilul, viciile care ar afecta titlul său de proprietate, lucrările pretins executate fiind realizate pe parcursul soluţionării litigiului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a titlului său, şi chiar după pronunţarea unei soluţii în acest sens, chiar dacă nu era irevocabilă, simplul fapt că şedinţa de licitaţie a fost organizată de organul fiscal nu este suficientă pentru a o considera un constructor de bună-credinţă, în raport de dispoziţiile art. 485-486 C. civ.
Cu toate acestea, indiferent de aspectele reţinute cu privire la calitatea apelantei de constructor de bună sau rea-credinţă, de realizarea doar de reparaţii sau de lucrări noi, având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii părţilor, iar SC M. SRL a solicitat în cadrul acţiunii reconvenţionale promovate doar c/val. sporului de valoare, chiar şi în apel menţionând expres că nu a înţeles să ceară c/val. investiţiilor, curtea a apreciat că în cauză apelanta nu poate beneficia de plata acestui spor de valoare, respectiv intimata-pârâtă reconvenţională nu poate fi obligată, în lipsa opţiunii sale, la eventuala c/val. a sporului înregistrat de imobil.
În acest context, susţinerile apelantei cu privire la greşita interpretare de către prima instanţă a probelor prin care a dovedit realizarea lucrărilor şi plusul de valoare înregistrat de activul intimatei nu se mai impun a fi analizate.
Pentru considerente expuse, apreciind că nu subzistă motivele invocate de apelantă, iar soluţia de respingere a acţiunii reconvenţionale este legală şi temeinică, în temeiul art. 296 C. proc. civ. a fost respins ca nefondat apelul reclamantei-reconvenţionale.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, a declarat recurs SC M. SRL, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., a susţinut următoarele:
- instanţa de apel a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, justificat, pe de o parte, de neîndeplinirea dispoziţiilor art. 494 C. proc. civ., respectiv neinvocarea drept temei a pretenţiilor a îmbogăţirii fără justă cauză care i-ar fi permis realizarea pretenţiilor solicitate.
În acest fel, instanţa de apel a respins apelul său, reţinând un motiv ce nu a fost invocat în apărare de intimată, ori de instanţă şi care nu a fost pus în discuţia prealabilă a părţilor.
Argumentele instanţei de apel pot fi însă înlăturate printr-o analiză simplă a textului art. 494 C. civ., întrunite în speţă, astfel încât, beneficiind de o creştere a valorii proprietăţii sale datorate investiţiilor pe care le-a efectuat, proprietarul fondului beneficiază de o îmbogăţire fără justă cauză.
- considerând inutilă analiza celor două motive pentru care prima instanţă a respins cererea reconvenţională şi care au constituit motivele de fapt şi de drept ale apelului său, instanţa de apel nu le-a mai analizat, situaţie în raport de care a înţeles că reia argumentele invocate în apel împotriva hotărârii tribunalului.
A solicitat, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel iar, în secundar, în urma rejudecării apelului său, schimbarea în parte a sentinţei tribunalului în sensul admiterii cererii reconvenţionale şi obligării intimatei la plata sumei de 145.490 lei, reprezentând creşterea de valoare a fondului, proprietatea intimatei, datorită investiţiilor efectuate de recurentă la acesta.
Recursul nu este fondat.
Prin cererea reconvenţională depusă la instanţa învestită prin declinarea de competenţă, recurenta-pârâtă SC M. SRL a solicitat, susţinând împrejurarea efectuării unor investiţii la imobilul în litigiu, şi care a adus un plus de valoare acestuia, în conformitate cu prevederile art. 494 C. civ., obligarea reclamantei la plata sumei de 120.000 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând sporul de valoare adus imobilului.
Astfel învestită, prima instanţă a procedat la analiza cererii reclamantei reconvenţionale din perspectiva dispoziţiilor legale invocate drept temei al cererii deduse judecăţii, art. 494 C. civ.
Atât prima instanţă cât şi instanţa de apel, care suplimentar a procedat la o analiză comparativă a condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii de in rem verso, cât şi cele ale instituţiei accesiunii, reglementată de prevederile legale invocate în cauză, art. 494 C. civ., au concluzionat, legal, în sensul reţinerii netemeiniciei cererii deduse judecăţii.
Se reţine, cât priveşte instituţia accesiunii, că elementele ce trebuie analizate pentru incidenţa acesteia sunt distincte de cele necesare pentru soluţionarea unei acţiuni de in rem verso şi presupun exercitarea dreptului potestativ de accesiune şi diferenţierea întinderii creanţei de restituire, în funcţie de buna sau reaua-credinţă a celui care ridică o construcţie sau o lucrare pe terenul celuilalt.
Or, în speţă, solicitând sporul de valoare adus fondului, constând în c/val. lucrărilor de investiţii efectuate la imobilul reclamantei, pârâta reconvenţională oscilează între cele două instituţii juridice (diametral opuse după cum s-a relevat mai sus), conchizând în recurs că „evident că, beneficiind de o creştere a valorii proprietăţii sale datorită investiţiilor efectuate de noi, proprietarul fondului beneficiază de o îmbogăţire fără justă cauză”.
Or, atâta vreme cât sesizarea primei instanţe, care fixează cadrul procesual dedus judecăţii, s-a făcut pentru temeiul menţionat, art. 494 C. civ., ale cărui condiţii nu sunt întrunite în cauză, atât în raport de cerinţele normei menţionate, dar şi în raport de împrejurarea că pretinsele lucrări nu au fost dovedite cu niciun înscris iar, reclamanta, opus susţinerilor pârâtei, le-a contestat în tot cursul judecăţii, se constată că legal cererea sa a fost respinsă ca neîntemeiată.
Criticile dezvoltate în petitul secundar al declaraţiei de recurs vizează nelegalitatea hotărârii primei instanţe care, însă, nu poate constitui obiect de verificare în recurs, această cale extraordinară de atac vizând exclusiv decizia supusă prezentului control judiciar pronunţat în apel.
Nici critica constând în încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii nu este fondată, întrucât instanţa de apel s-a pronunţat, opus susţinerilor recurentei, în limitele celor invocate în apel, analizând suplimentar şi eventuala incidenţă a principiului îmbogăţirii fără justă cauză, ceea ce nu însemnă că s-a pronunţat exclusiv pe acest temei, ci pornind de la analiza cerinţelor acţiunii întemeiate pe art. 494 C. civ., a căror neîndeplinire a reţinut-o, a constatat că cererea ar fi putut fi admisibilă pe acest temei, ceea ce nu înseamnă, aşa cum s-a arătat, pronunţarea în alte limite şi astfel încălcarea principiilor sus evocate.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M. SRL împotriva Deciziei nr. 81 din 30 octombrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă .
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1795/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1875/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
