ICCJ. Decizia nr. 1763/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1763/2014
Dosar nr. 16747/3/2008
Şedinţa publică din 5 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 24 aprilie 2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, ulterior precizată, reclamanţii S.A. şi S.S.M. au chemat în judecată pe pârâţii M.F.P. şi Municipiului Bucureşti, prin primarul general, solicitând obligarea acestora la plata contravalorii actualizate a preţului achitat de reclamanţi pentru apartamentul pe care l-au cumpărat de la Municipiul Bucureşti, apartament situat în Bucureşti, sector 4 şi pentru care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare. Au mai solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii pe piaţa liberă a imobilului edificat de reclamanţi cu autorizaţie legală şi, în subsidiar, au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului. În final, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Municipiului Bucureşti la plata daunelor morale.
În motivare au arătat că au dobândit în baza Legii nr. 112/1995 imobilul situat în Bucureşti, sector 4, însă contractul de vânzare cumpărare încheiat cu SC A.V.L.B. SA a fost desfiinţat la cererea numitei P.E., căreia i-a fost restituit imobilul prin sentinţa civilă nr. 2795/1999 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă. Reclamanţii au considerat că, întrucât au ridicat o construcţie nouă pe amplasamentul celei vechi pe care o dobândiseră, se impune obligarea pârâţilor atât la plata contravalorii acelei construcţii, cât şi la plata preţului plătit pentru vechea construcţie.
Ca urmare a conflictului negativ de competenţă ivit între Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 2/F din 07 februarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Anterior acestui moment, la data de 05 decembrie 2007, când dosarul se afla încă pe rolul Tribunalului Bucureşti, pârâtul M.E.F. a formulat cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu SC A.V.L.B. SA.
După soluţionarea conflictului negativ de competenţă şi înregistrarea Dosarului pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 16747/3/2008, SC A.V.L.B. SA a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, excepţie pe care tribunalul a admis-o la termenul din data de 15 octombrie 2008, pentru motivele menţionate în încheierea de şedinţă de la acel termen.
Prin sentinţa civilă nr. 1627 din 30 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., a admis în parte cererea precizată, formulată de reclamanţi, a obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanţi a următoarelor sume: 7.813.918 lei, reprezentând preţul apartamentului, reactualizată în raport cu rata inflaţiei de la 19 septembrie 1996 şi până la plata efectivă, şi 266.690 euro, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu, în echivalent în lei la data plăţii. Prin sentinţă a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtului la plata valorii de piaţă a imobilului.
Prin încheierea de la data de 13 ianuarie 2012 s-a dispus îndreptarea erorii materiale din sentinţă, în sensul că suma de 7.813.918 este specificată în lei, cum din eroare s-a consemnat.
Tribunalul a reţinut că legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. este dată în virtutea raportului juridic special de drept substanţial şi procesual creat de prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Pe fond, s-a reţinut că actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi a fost desfiinţat prin efectul admiterii acţiunii în nulitate, conform Deciziei civile nr. 413 din 23 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. 3718/2003, irevocabilă, astfel încât în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora pârâtul M.F.P. este obligat la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii al căror contract de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat.
În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la contravaloarea îmbunătăţirilor, Tribunalul a reţinut că, în temeiul principiului constituţional al neretroactivităţii legii, în speţa nu este aplicabil art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost aceasta modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit căruia, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii revine persoanei îndreptăţite. Astfel, cererea reclamanţilor este supusă, în ceea ce priveşte soluţionarea sa, legii nemodificate, aplicabile în momentul în care aceştia au învestit instanţa cu această acţiune, respectiv, 24 aprilie 2007.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 49 din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială, în vigoare la data introducerii acţiunii, chiriaşii au dreptul la despăgubiri cu privire la sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare si utile. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede următoarele: ”În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare”.
În cauză, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, s-a reţinut preluarea imobilului în litigiu fără titlu valabil. Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor legale citate, reclamanţii, creditori ai obligaţiei de restituire, pot solicita aceste despăgubiri de la persoanele juridice menţionate în textul de lege, şi nu de la proprietarul deposedat.
În baza probelor administrate, Tribunalul a reţinut că reclamanţii au efectuat până la data obligării prin hotărârea definitivă şi irevocabilă la restituirea imobilului către fostul proprietar, o serie de cheltuieli necesare şi utile, cheltuieli ce au atras sporirea valorii imobilului (lucrări de consolidare a clădiri, prin măsuri de intervenţie la nivelul fundaţiilor, continuarea structurii pe verticală, zidărie, pardoseli, înveliş de tablă, etc.) Potrivit calculelor din raportul de expertiză, valoarea actualizată a acestor lucrări de consolidare, renovare şi mansardare este de 266.690 euro.
Prima instanţă a reţinut că aceste lucrări au fost efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale privind autorizarea lucrărilor de construire, iar prin Decizia nr. 413 din 23 aprilie 2004, menţionată mai sus, s-a reţinut buna credinţă a reclamanţilor, în ceea ce priveşte efectuarea consolidării şi supraetajării imobilului pentru care se solicită contravaloarea îmbunătăţirilor.
În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat obligarea la plata valorii de piaţă a imobilului, tribunalul a constatat că, prin admiterea capătului de cerere privind plata valorii reactualizate a îmbunătăţirilor aduse imobilului nu mai există temei legal şi pentru plata valorii de piaţă a imobilului, deoarece s-a luat în considerare prejudiciul suferit de reclamanţi prin obligarea acestora de a lăsa imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie fostului proprietar.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii S.A., S.M.S. şi pârâtul M.F.P.
În motivarea apelului declarat de reclamanţii S.A. şi S.M.S. s-a arătat că Municipiul Bucureşti, prin primarul general, are calitate procesuală pasivă, deoarece unitatea administrativ teritorială a generat prejudiciul reclamanţilor, aceştia fiind de bună credinţă, atât la momentul încheierii contractului în temeiul Legii nr. 112/1995, cât şi la momentul edificării noii construcţii. Faţă de cele arătate, apelanţii au solicitat admiterea apelului şi modificarea hotărârii, în sensul obligării Municipiului Bucureşti, prin primarul general, la plata valorii de piaţă a imobilului.
În motivarea apelului declarat de M.F.P. s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A.V.L.B. SA, că în mod greşit a fost admisă acţiunea în contradictoriu cu apelantul şi nu în contradictoriu cu vânzătorul (intimatul Municipiul Bucureşti), ţinut a răspunde pentru evicţiune conform art. 1337 C. civ., că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 (art. 48) şi că, pentru sporul de valoare adus imobilului, prin îmbunătăţiri, reclamanţii trebuie să se îndrepte împotriva numitei P.E.
Prin Decizia nr. 324/A din 14 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtului M.F.P. şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu, respingând acest capăt de cerere ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin decizia din apel au fost menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la restituirea preţului actualizat şi la respingerea capătului de cerere având ca obiect plata valorii de piaţă a imobilului, iar în temeiul art. 213 alin. (2) C. proc. civ., apelantul M.F.P. a fost obligat la plata sumei de 1.000 lei către expertul E.M.R., cu titlu de diferenţă onorariu expert.
În apel au fost administrate proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză tehnică în specialitatea construcţii civile şi industriale.
Expertul E.M.R. a stabilit valoarea îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse imobilului din litigiu, actualizată la zi în condiţiile art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 48 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Pentru stabilirea acestei valori au fost folosite două metode de calcul, ajungându-se la două sume şi anume 70.494 euro (după procedura recomandată de către instanţă), respectiv 83.124 euro (după procedura propusă de către expert). Diferenţa dintre cele două proceduri a fost justificată de aplicarea indicilor de inflaţie în cazul devizelor întocmite, ceea ce a dus la valori mai mari cu aproximativ 10 - 15 % la calculul efectuat conform procedurii agreate de către expert, faţă de calculul realizat conform procedurii recomandată de către instanţă.
Prealabil cercetării fondului apelurilor, Curtea a constatat că cererea de majorare a onorariului de expertiză formulată de către expertul E.M.R. (fila 301 dosar vol. 2) este parţial întemeiată, deoarece costurile aferente efectuării raportului de expertiză tehnico imobiliară în varianta considerată de către instanţă ca fiind neconformă cu cerinţele Legii nr. 10/2001 nu pot fi incluse în onorariu.
În privinţa expertizei efectuată de către expert după ce acesta a fost chemat în instanţă pentru a i se explica aspectele asupra cărora instanţa solicită lămuriri, Curtea a constatat că se impune admiterea onorariului, deoarece expertul şi-a îndeplinit corect şi profesionist sarcinile.
Cu această motivare, în baza art. 213 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a obligat pe apelantul-pârât M.F.P. la plata sumei de 1000 lei către expertul E.M.R., cu titlu de diferenţă onorariu expert.
În ceea ce priveşte motivele de apel cu care a fost învestită, curtea a reţinut că reclamanţii S.A. şi S.M.S. au fost cumpărători ai unei locuinţe în baza Legii nr. 112/1995, iar contractul de vânzare-cumpărare, care a constituit titlul reclamanţilor, a fost constatat nul absolut prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia civilă nr. 413 din 23 aprilie 2004 a Tribunalului Bucureşti).
În perioada de timp dintre data încheierii contractului în baza Legii nr. 112/1995 şi data constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, reclamanţii au supraetajat imobilul cumpărat şi au efectuat diverse alte lucrări la respectivul imobil.
Prin Decizia civilă nr. 413 din 23 aprilie 2004 s-a reţinut că, la data efectuării supraetajării edificiului, pârâţii erau proprietarii terenului şi ai construcţiei pe care au supraetajat-o, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare a cărui nulitate nu fusese constatată încă. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că, deşi la momentul cumpărării imobilului în baza Legii nr. 112/1995 reclamanţii nu au fost de bună-credinţă, la momentul supraetajării construcţiei, aceştia au fost de bună-credinţă şi au avut autorizaţiile legale.
Faţă de cele arătate, curtea a apreciat că aspectul relei credinţe a cumpărătorului şi aspectul bunei-credinţe a constructorului au fost stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi nu pot fi contrazise. De asemenea, curtea a reţinut că nu se poate considera că reclamanţii ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 1996 cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, deoarece respectivul contract a fost constatat nul absolut prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar nulitatea este sancţiunea care intervine în cazul întocmirii unui act cu nerespectarea dispoziţiilor legale edictate pentru valabila sa încheiere.
S-a mai reţinut, în considerentele deciziei din apel, că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 şi nu dispoziţiile art. 501 din aceeaşi lege, în forma ulterioară modificării prin Legea nr. 1/2009. Prin urmare, reclamanţii au dreptul la restituirea preţului actualizat plătit (fiind chiriaşi al căror contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă).
Reclamanţii nu au dreptul să obţină de la M.F.P. sau de la Municipiul Bucureşti restituirea valorii de piaţă a imobilului deoarece, pe de o parte, nu se încadrează în dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 iar, pe de altă parte, dispoziţiile generale relative la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune nu sunt aplicabile, fiind înlăturate de dispoziţiile legii speciale care reglementează răspunderea în situaţii precum cea din speţa dedusă judecăţii.
Totuşi, Curtea a reţinut că speţa dedusă judecăţii prezintă particularitatea rezultată din faptul edificării unor lucrări de construcţii de către reclamanţi, cărora, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, li s-a recunoscut calitatea de constructori de bună-credinţă.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile art. 501 din aceeaşi lege nu reglementează raporturile juridice dintre constructorii de bună-credinţă, pe de o parte, şi stat, unitatea administrativ teritorială sau persoana căreia i s-a restituit imobilul, pe de altă parte, în privinţa contravalorii despăgubirii pentru lucrările efectuate. Este adevărat că art. 48 din Legea nr. 10/2001 reglementează situaţia cheltuielilor pentru lucrările necesare şi utile efectuate de către chiriaşi, dar această dispoziţie legală nu este aplicabilă, întrucât reclamanţii au edificat lucrările ca proprietari, acesta fiind argumentul care a determinat instanţa judecătorească, într-un litigiu anterior, să reţină calitatea de constructori de bună-credinţă. Art. 48 are în vedere ipoteza chiriaşilor, iar art. 50 şi art. 501 au în vedere ipoteza cumpărătorilor. Cele două articole reglementează situaţii distincte şi nu se situează într-un raport de subsidiaritate. Altfel spus, pentru pretenţiile cumpărătorilor ale căror contracte au fost desfiinţate, nereglementate în art. 50 şi art. 501, se aplică dreptul comun şi nu se aplică prin analogie reglementarea din art. 48. Dreptul comun în materia construirii pe terenul altuia cu propriile materiale se regăseşte în art. 492 - 494 C. civ., care reglementează accesiunea reală artificială.
Aşa fiind, Curtea a reţinut că reclamanţii au dreptul la restituirea preţului actualizat de la M.F.P., iar Municipiul Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă pe nici unul dintre capetele de cerere formulate de către reclamanţi, deoarece reglementarea specială stabileşte răspunderea M.F.P., iar dispoziţiile dreptului comun în materia evicţiunii sunt înlăturate de la aplicare. Municipiul Bucureşti nu este nici persoana în patrimoniul căreia se găseşte imobilul, pentru a-i fi aplicabile dispoziţiile legale relative la accesiunea reală imobiliară.
Curtea a precizat că raporturile juridice dintre reclamanţi şi persoana îndreptăţită, căreia i s-a restituit imobilul, fără ca, până în prezent, să fi intrat în posesia acestuia, nu fac obiectul prezentei cauze, astfel că nu au fost analizate.
De asemenea, Curtea a precizat că hotărârea primei instanţe nu conţine nicio obligaţie în sarcina pârâtului Municipiul Bucureşti. Din formularea dispozitivului hotărârii apelate rezultă că soluţia de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata valorii de piaţă a imobilului a fost pronunţată în contradictoriu cu ambii pârâţi, ceea ce, având în vedere considerentele anterioare, este corect.
Pentru motivele arătate, Curtea a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.
Curtea a admis apelul pârâtului M.F.P., fără a primi susţinerile acestuia relative la admiterea cererii de chemare în garanţie în contradictoriu cu SC A.V.L.B. SA care, prestând un serviciu în baza unui contract valabil, nu poate fi obligată la restituirea preţului încasat în contra serviciului prestat, contractul de prestări servicii rămânând valabil şi fiind pus în executare.
Împotriva Deciziei nr. 324/A din 14 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanţii S.A., S.M.S. şi pârâtul M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii solicită modificarea hotărârii date în apel, în sensul obligării Municipiului Bucureşti, prin primarul general, la plata valorii de piaţă a imobilului.
Recurenţii reclamanţi arată că, deşi hotărârea instanţei de apel se întinde pe 15 pagini, aceasta nu este motivată.
Mai arată că judecata s-a făcut cu aplicarea greşită a legii, în opinia lor fiind culpa Municipiului Bucureşti că a executat o hotărâre judecătorească în constatare, care nu era susceptibilă de executare şi, prin dispoziţie administrativă, a restituit un bun care nu se mai afla în patrimoniul său, acesta intrând în circuitul civil.
Recurenţii apreciază că Decizia nr. 413/2004 a Tribunalului Bucureşti trebuie interpretată în sensul că, deşi s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, s-a respins cererea de restituire a imobilului prin repunerea în situaţia anterioară, întrucât bunul garaj, fosta proprietate a numitei P.E. nu mai există, acesta fiind încorporat în noua clădire existentă. Acest aspect rezultă din expertiza existentă în acel dosar şi depusă şi în pricina de faţă. Recurenţii susţin că au consolidat parterul, au păstrat numai coaja clădirii, au săpat şi refăcut totul, cheltuielile fiind practic mai mari ca ale unei construcţii noi. Nu se putea restitui către cineva un bun pe care nu l-a avut, deoarece la data naţionalizării era un garaj care nu este trecut în actul de proprietate, statul a edificat două camere pe care iniţial le-a închiriat şi ulterior le-a vândut reclamanţilor. Nu se pune problema unor simple îmbunătăţiri, întrucât imobilul parter nu mai există, ci există un imobil nou.
Pârâtul M.F.P. invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susţine următoarele:
M.F.P. nu are calitate procesuală pasivă în cauza, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume, natura obligaţiei reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii.
Obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiata decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie sa ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază şi regula îmbogăţirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere preţul actualizat. Fiind lămurit acest aspect de drept substanţial, pe plan procesual calitatea procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât şi pentru argumentele pornite de la aceeaşi premisă juridică:
a) Ne aflăm în faţa unui raport juridic de drept privat având la baza un contract, iar statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o alta persoană (instituţie) răspunzătoare;
b) Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.E.F. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederile cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului şi, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogăţirea fără justa cauza), şi nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civil, "legea părţilor", neputându-se interveni peste voinţa contractanţilor, indiferent că este vorba de repunerea părţilor în situaţia anterioară în urma constatării nulităţii contractului).
Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţii din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze, cum s-a arătat, un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţa judecătorească şi M.F.P., care numai administrează fondul cu aceasta destinaţie.
c) Pentru a reţine opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în astfel de acţiuni în justiţie, reţinere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novaţie de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz, novaţia nu operează fără consimţământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) şi, în plus, novaţia nu se prezumă (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte situaţii, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novaţiee, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novaţia.
Prin urmare, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecaţii, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanţii.
Aceste susţineri sunt confirmate chiar şi de conduita Primăriei Municipiului Bucureşti, instituţie care s-a comportat ca un adevărat proprietar, întocmind inclusiv acte de dispoziţie.
Astfel, primăria a avut calitate de pârât în cadrul acţiunii în revendicare formulată de adevăratul proprietar P.E., prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti, iar ulterior admiterii acţiunii în revendicare, aceeaşi instituţie a emis dispoziţia din 1999, prin care s-a restituit în proprietatea d-nei P.E. imobilul în discuţie.
În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, dispoziţii care, în opinia instanţelor de fond şi de apel se aplică în speţă şi conferă calitate procesuală pasivă M.F.P., recurentul pârât consideră că acestea nu-şi găsesc corespondenţa în situaţia particulară din prezenta cauză.
Astfel, intenţia legiuitorului la momentul promulgării Legii nr. 10/2001 a fost aceea ca, prin acordarea preţului imobilului, să permită chiriaşilor care au fost evinşi de adevăratul proprietar să îşi achiziţioneze o locuinţă în locul celei pierdute în procesul de revendicare (motivare des întâlnită în practica judiciară).
Însă, în prezentul litigiu, reclamanţii nu se află în această situaţie, de a pierde posesia imobilului respectiv, de vreme ce şi la acest moment locuiesc în continuare în vilă şi chiar construiesc neîncetat din anul 1998.
Aşadar, reclamanţii nu s-au oprit din construit nici după data admiterii acţiunii în revendicare şi nici după emiterea dispoziţiei din 1999, prin care s-a restituit în proprietatea d-nei P.E. imobilul în discuţie, ceea ce conduce la concluzia că nu s-au temut niciun moment de evicţiune.
De altfel, la dosarul cauzei nu există nicio dovadă a faptului că adevăratul proprietar P.E. a intabulat imobilul pe numele său şi nici că reclamanţii plătesc acesteia chirie.
Recurentul consideră că ar fi destul de greu, dacă nu imposibil, de stabilit o chirie pentru imobilul în discuţie sau de a-l înscrie în cartea funciară pe numele d-nei P.E., întrucât, în cauză a existat o construcţie veche care a fost demolată, în locul acesteia fiind realizată o construcţie nouă (aspect confirmat de ambele expertize realizate în cauză).
În consecinţă, vechea construcţie, proprietatea d-nei P.E., nu mai există la acest moment, iar noua construcţie a fost edificată de reclamanţi şi, prin urmare, se află în proprietatea acestora. Aşadar, cum se poate stabili o chirie pentru un imobil care a fost demolat şi cum se poate intabula pe numele unei persoane construcţia realizată de altă persoană.
Având în vedere aspectele arătate mai sus, recurentul consideră că în speţă nu ne regăsim în situaţia prevăzută de Legea nr. 10/2001, şi prin urmare, nu se pot aplica dispoziţiile acestei legi speciale.
Pe fondul cauzei, recurentul pârât apreciază că în mod eronat Curtea a reţinut în considerentele hotărârii recurate faptul că preţul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de M.F.P.
Astfel, în conformitate cu art. 1337 C. civ., în speţă instanţa ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Aceasta dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauza a M.F.P. şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburarea de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului actualizat al imobilul în cauză.
Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P., având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.
În ceea ce priveşte obligarea M.F.P. la plata sumei de 1.000 lei către expertul E.M.R. cu titlu de diferenţa de onorariu expert, recurentul solicită ca această sumă împreună cu onorariul provizoriu în cuantum de 1.500 lei, pe care l-a achitat cu O.P. la 26 octombrie 2012 (depus în copie la dosarul cauzei) să fie stabilite în sarcina reclamanţilor.
În acest sens, invocă dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi faptul că reclamanţii au căzut în pretenţii, fiind respins apelul acestora şi admis apelul declarat de M.F.P.
Chiar dacă a fost menţinută obligaţia de plata a preţului actualizat în sarcina M.F.P., apelul acestuia a fost admis pe capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu, iar expertiza efectuată în cauză, pentru care s-a dispus plata unui onorariu provizoriu de 1.500 lei şi diferenţa de 1.000 lei, a fost încuviinţată exclusiv în scopul calculării valorii acestor îmbunătăţiri.
Faţă de aceste aspecte, recurentul pârât solicită ca suma de 2.500 lei (1.500 lei +1.000 lei), reprezentând onorariu expert, să fie dispusă în sarcina reclamanţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
După împlinirea termenului de motivare a recursului, la data de 4 iunie 2014, recurenţii reclamanţi au depus la dosar o dezvoltare a motivelor de recurs, invocând nemotivarea soluţiei de înlăturare a aplicabilităţii art. 48 din Legea nr. 10/2001, greşita aplicare a prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi aplicarea retroactivă a legii, cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie. Înalta Curte constată că acestea reprezintă critici noi, care au fost formulate după împlinirea termenului de motivare a recursului.
Având în vedere prevederile art. 303 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora recursul trebuie motivat prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, precum şi sancţiunea prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, nulitatea recursului în ipoteza în care nu a fost motivat în termenul legal, Înalta Curte nu se consideră învestită cu motivele de recurs noi, invocate peste termenul legal de motivare a recursului, urmând ca actul procedural intitulat de recurenţi „dezvoltarea motivelor de recurs”, depus la 4 iunie 2014, să fie avut în vedere ca fiind concluzii scrise, în limitele şi în măsura motivelor de recurs invocate prin memoriul de recurs iniţial.
Nu poate fi primită susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că modul de aplicare a prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtului M.F.P. la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului, ar constitui motiv de ordine publică, ce poate fi invocat şi după împlinirea termenului de recurs. Aceste critici noi vizează aspecte ale judecăţii care au fost analizate de instanţa de apel, iar dacă reclamanţii se considerau nedreptăţiţi prin modul de soluţionare a cauzei sub acest aspect, aveau posibilitatea să formuleze critici în termenul de motivare a recursului.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate înăuntrul termenului de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Afirmaţia recurenţilor, reclamanţi, în sensul că hotărârea instanţei de apel nu este motivată, poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă nu poate fi examinată de instanţa de recurs, deoarece nu este dezvoltată. Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, nu este suficientă doar enunţarea motivului de recurs, ci şi dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico-juridice de natură a contura critica de nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanţa de recurs a controlului judiciar. Or, simpla afirmaţie că hotărârea nu este motivată, neînsoţită de argumente care să o susţină, nu întruneşte exigenţele unei critici de nelegalitate.
Astfel cum s-a reţinut anterior, critica privind nemotivarea soluţiei de înlăturare a aplicabilităţii art. 48 din Legea nr. 10/2001 este formulată după termenul de motivare a recursului, neputând fi luată în considerare.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii solicită modificarea hotărârii date în apel, în sensul obligării Municipiului Bucureşti, prin primarul general, la plata valorii de piaţă a imobilului.
În opinia recurenţilor, răspunderea Municipiul Bucureşti ar fi antrenată ca urmare a faptului că a executat o hotărâre judecătorească în constatare, care nu era susceptibilă de executare şi, prin dispoziţie administrativă, a restituit un bun care nu se mai afla în patrimoniul său, acesta intrând în circuitul civil.
Cu privire la acest capăt de cerere îndreptat împotriva Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă, deoarece reglementarea specială (Legea nr. 10/2001) stabileşte răspunderea M.F.P., iar dispoziţiile dreptului comun în materia evicţiunii sunt înlăturate de la aplicare.
Fără a critica, cu argumente juridice, această concluzie a instanţei de apel şi fără a contesta perspectiva din care instanţa de apel a examinat cererea îndreptată împotriva Municipiului Bucureşti (respectiv, o cerere de despăgubire având izvor contractual, formulată de cumpărătorul evins în contradictoriu cu vânzătorul), recurenţii aduc în faţa instanţei de recurs aspecte care tind la conturarea unei pretinse răspunderi delictuale, generată de fapte imputate pârâtului, pe care acesta le-ar fi săvârşit ulterior anulării contractului de vânzare-cumpărare.
Or, nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au analizat cererea de chemare în judecată îndreptată împotriva Municipiului Bucureşti ca fiind întemeiată pe răspunderea delictuală, în lipsa indicării unui asemenea temei de drept în cererea de chemare în judecată.
Ca atare, susţinerile recurenţilor, referitoare la răspunderea ce ar reveni Municipiului Bucureşti pentru faptele săvârşite ulterior anulării contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu se circumscriu cauzei cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost calificată şi examinată de instanţele de fond, neputând fi analizate pentru prima oară de instanţa de recurs.
De observat că recurenţii nu formulează o critică distinctă în cadru căreia să impute instanţelor neexaminarea, din perspectiva unui anumit temei de drept, a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, ci readuc în discuţie în recurs împrejurări de fapt a căror verificare este incompatibilă cu structura acestei căi extraordinare de atac.
Susţinerile reclamanţilor referitoare la faptul că imobilul cumpărat a fost transformat în aşa măsură încât a devenit un imobil nou nu sunt de natură a schimba soluţia pronunţată de instanţă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti. Instanţa de apel a explicat pe larg în cuprinsul considerentelor că, în contextul anulării contractului de vânzare-cumpărare, răspunderea pentru restituirea preţului actualizat plătit de cumpărători la încheierea contractului revine M.F.P., în temeiul normei speciale care înlătură regulile de drept comun în materie de evicţiune, iar în ceea ce priveşte lucrările efectuate la imobil, indiferent de anvergura acestora, sunt aplicabile regulile de drept comun în materia accesiunii imobiliare artificiale. Nici cu privire la aceste aspecte reţinute în considerentele deciziei recurate, reclamanţii nu au înţeles să formuleze critici înăuntrul termenului de motivare a recursului.
II. În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul M.F.P. susţine greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Contrar susţinerilor recurentului, în situaţia dedusă judecăţii, calitatea procesuală pasivă revine M.F.P., potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Susţinerea recurentului în sensul că obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului este lipsită de substanţă, nefiind un argument fundamentat din punct de vedere juridic, de natură a înlătura aplicarea prevederilor speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au caracter special, derogator de la dreptul comun atât sub aspectul modalităţii de dezdăunare prevăzută de art. 501şi 50 alin. (2), dar şi al titularului obligaţiei de despăgubire.
Calitatea procesuală pasivă a M.F.P. rezultă din voinţa legiuitorului, care a instituit obligaţia M.F.P. de dezdăunare a cumpărătorului, cu toate că nu a participat la încheierea contractului. Atare obligaţie este justificată de faptul că această instituţie este cea care dispune, în condiţiile legii, de fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care au fost virate sumele obţinute din vânzarea apartamentelor către foştii chiriaşi. În consecinţă, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect, ca nefondate.
Norma specială care reglementează obligaţia de dezdăunare în sarcina M.F.P. derogă de la principiul relativităţii efectelor contractului, în sensul că, prin voinţa legiuitorului, în cazul anulării contractului, răspunderea pentru restituirea preţului nu revine vânzătorului, ci este asumată de stat, printr-una dintre structurile sale administrative.
Împrejurarea că raportul juridic generat de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu conţinutul său constând în drepturi şi obligaţii ce revin părţilor contractante, are natura unui raport juridic de drept privat, nu constituie o piedică în calea unei reglementări de natura celei conţinute în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Instanţele de judecată învestite cu soluţionarea acţiunilor întemeiate pe această normă specială sunt chemate să aplice legea, nicidecum să discute argumente de oportunitate a reglementării.
Susţinând că statul nu poate interveni în raportul juridic de natură contractuală, în sensul de a stabili o alta persoană (instituţie) răspunzătoare, recurentul pârât contestă însăşi atribuţia de legiferare prevăzută de Constituţie în competenţa puterii legiuitoare.
În realitate, „terţul” în sarcina căruia legea specială stabileşte obligaţia de dezdăunare nu este o persoană (fizică sau morală) de drept privat (situaţie în care s-ar putea pune, eventual, problema constituţionalităţii unei astfel de reglementări), ci însuşi statul îşi asumă această sarcină, prin organul său reprezentativ, M.F.P.
Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc în mod clar atât obligaţia de restituire, cât şi pe cel căruia îi revine această obligaţie, opinia recurentului în sensul că ar fi fost necesară o menţiune suplimentară prin care să se confere calitate procesuală pasivă M.E.F., neputând fi reţinută.
Faţă de formularea lipsită de echivoc a textului legal, nu poate fi avută în vedere nici susţinerea potrivit căreia alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 ar viza exclusiv determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţii din prezenta cauză.
Susţinea aceluiaşi recurent, referitoare la novaţia prin schimbare de debitor şi la nesocotirea unor norme C. civ. privind consimţământul expres al creditorului, respectiv, necesitatea ca novaţia să rezulte din act (nefiind prezumată), relevă confuzia pe care recurentul o face între instituţia novaţiei, ca modalitate de transformare a obligaţiilor prin convenţia părţilor, şi reglementarea prin lege a răspunderii speciale pentru dezdăunarea cumpărătorilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate.
Raţiunile de ordin social, economic sau politic ce au stat la baza voinţei legiuitorului în adoptarea acestor norme speciale excede controlului instanţelor de judecată, după cum nu poate fi supusă cenzurii în faţa instanţelor nici pretinsa contrarietate a legii speciale în raport cu prevederile altei legi, cum este Codul civil.
Împrejurarea că Primăria Municipiului Bucureşti a avut calitatea de pârât în cadrul acţiunii formulate de adevăratul proprietar P.E., iar ulterior admiterii acţiunii a emis dispoziţia din 1999, prin care a restituit acesteia imobilul, nu înlătură aplicarea prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Textul instituie o răspundere obiectivă, care nu este bazată pe vreo culpă a M.F.P. şi nici nu este condiţionată de cadrul procesual în care s-a pronunţat hotărârea judecătorească de desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare.
Mai susţine recurentul pârât că dispoziţiile Legii nr. 10/2001nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece intenţia legiuitorului la momentul promulgării Legii nr. 10/2001 a fost aceea ca, prin acordarea preţului imobilului, să permită chiriaşilor care au fost evinşi de adevăratul proprietar să îşi achiziţioneze o locuinţă în locul celei pierdute în procesul de revendicare, iar în prezentul litigiu, reclamanţii nu se află în această situaţie, de vreme ce şi la acest moment locuiesc în continuare în imobil.
Cu privire la acest argument, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001nu condiţionează restituirea preţului actualizat de împrejurarea de fapt constând în pierderea folosinţei imobilului, fiind suficientă, pentru a se putea promova acţiunea în restituirea preţului, desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, ca situaţie de drept.
Faptul că reclamanţii au continuat să construiască după data admiterii acţiunii în revendicare constituie o împrejurare de fapt care nu poate fi verificată în această fază procesuală şi nici nu prezintă relevanţă din perspectiva interesului şi limitelor în care recurentul pârât poate critica hotărârea recurată (nefiind stabilită în sarcina acestuia vreo obligaţie de plată pentru adăugirile şi îmbunătăţirile aduse imobilului).
De asemenea, nu este relevant, în contextul limitelor în care recurentul pârât M.F.P. poate formula critici în recurs, faptul că P.E. a intabulat sau nu imobilul pe numele său şi nici că reclamanţii plătesc sau nu chirie. Nu interesează în prezenta cauză modalitatea în care se va stabili chiria pentru imobilul restituit fostei proprietare şi nu formează obiectul pricinii rezolvarea raporturilor dintre actuala proprietară şi reclamanţi.
Nici dispoziţiile art. 1337 C. civ., privind răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea totală sau parţială prin fapta unui terţ, nu pot fi avute în vedere, întrucât, aşa cum s-a reţinut mai sus, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă specială, înlătură de la aplicare normele de drept comun în materie de evicţiune, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentului pârât ca suma de 2.500 lei (1.500 lei +1.000 lei), reprezentând onorariu expert, să fie dispusă în sarcina reclamanţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Proba cu expertiza a fost dispusă de instanţa de apel, din oficiu, prin încheierea din 13 septembrie 2012. Prin aceeaşi încheiere s-a stabilit onorariul în sarcina pârâtului M.F.P. Ulterior, instanţa a încuviinţat cererea expertului pentru suplimentarea onorariului, diferenţa de plată revenind tot în sarcina părţii căreia i s-a stabilit această obligaţie, respectiv, M.F.P.
Argumentul bazat pe dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., în sensul că reclamanţii, care au căzut în pretenţii (fiind respins apelul acestora şi admis apelul declarat de M.F.P.), ar trebui să plătească această sumă pârâtului M.F.P. cu titlu de cheltuieli de judecată, ar fi putut fi luat în considerare în măsura în care instanţa de apel ar fi fost învestită de pârât cu o cerere în acest sens. Or, pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel, iar potrivit principiului disponibilităţii, instanţa nu putea dispune din oficiu obligarea părţii care a căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte nu poate soluţiona o astfel de cerere formulată pentru prima oară direct în recurs, întrucât, în această cale extraordinară de atac, instanţa verifică legalitatea deciziei recurate, sub aspectul soluţiei pronunţate în limitele învestirii.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri au fost respinse, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii S.A. şi S.M.S. şi de pârâtul M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 324/A din 14 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1748/2014. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 1764/2014. Civil → |
|---|
