ICCJ. Decizia nr. 1767/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1767/2014
Dosar nr. 42657/3/2012
Şedinţa publică din 5 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 octombrie 2008, pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, sub nr. 10131/302/2008, reclamantul G.M. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român reprezentat prin M.F.P., M.F.P. şi Municipiul Bucureşti, la restituirea preţului de piaţa al imobilului situat în Bucureşti, sector 5.
La data de 24 noiembrie 2008, reclamantul a formulat cerere completatoare arătând că solicită obligarea pârâţilor şi la plata sporului de valoare adus imobilului, constând în îmbunătăţiri necesare şi utile efectuate la imobil pe toată perioada cât a fost deţinut de el.
Prin sentinţa civilă nr. 2589 din 23 martie 2009 pronunţată de Judecătoria sector 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul G.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat prin M.F.P., M.F.P. şi Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul General, precum şi a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P. în contradictoriu cu SC C. SA, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost astfel înregistrată, la data de 27 mai 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 22622/3/2009.
La termenul din 01 martie 2010 a fost admisă cererea de conexare a Dosarului nr. 34325/3/2009 pentru considerentele reţinute în încheierea de la acea dată.
Prin sentinţa civilă nr. 1663 din 14 decembrie 2010, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea având ca obiect preţul de piaţă, cerere formulată de reclamantul G.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P., M.F.P. şi prin D.G.F.P., cu sediul în Bucureşti şi cu chemata în garanţie SC C. SAA fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primarul General pe capătul de acţiune având ca obiect preţ actualizat şi a fost respinsă cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., a M.F.P., a Municipiului Bucureşti prin Primarul General având ca obiect contravaloare îmbunătăţiri şi respinsă cererea în consecinţă. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti prin Primarul General. A fost admisă acţiunea având ca obiect preţ actualizat în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. şi M.F.P. şi obligaţi pârâţii la plata sumei de 21.304,45 lei preţ actualizat. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de Statul Român prin M.F.P.
Au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 500 lei - raport expertiză, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul G.M. şi pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi M.F.P.
Prin Decizia civilă nr. 584/A din 09 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 3840 din 29 mai 2012, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi M.F.P. A fost admis apelul declarat de reclamantul G.M. împotriva aceleaşi sentinţe, care a fost desfiinţată în parte, în sensul trimiterii cauzei spre soluţionare în privinţa cererii referitoare la acordarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 42657/3/2012.
La termenul din 27 noiembrie 2012, tribunalul a încuviinţat proba cu expertiză contabilă solicitată de reclamant, având ca obiective actualizarea sumei reprezentând valoarea îmbunătăţirilor efectuate la imobilul din litigiu, respectiv a sumei de 40.732 lei.
Cadrul procesual a fost stabilit la termenul din 22 ianuarie 2013 faţă de conţinutul Deciziei civile nr. 584/A din 09 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi limitele desfiinţării în parte a sentinţei apelate, reţinând că cererea privind plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului de către reclamant, se poartă între acesta şi pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi Municipiul Bucureşti prin Primar General, dispunându-se cuvenitele modificări în sistemul ecris.
Prin sentinţa civilă nr. 565 din 19 martie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a a dmis acţiunea având ca obiect pretenţii-contravaloare îmbunătăţiri, formulată de reclamantul G.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi Municipiul Bucureşti prin Primar General, a obligat pârâţii să plătească reclamantului suma de 61.347 lei reprezentând contravaloare îmbunătăţiri şi la plata sumei de 4.200 lei cu titlul de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea completatoare la acţiune, formulată la data de 24 noiembrie 2008, reclamantul a solicitat şi obligarea pârâţilor la plata sporului de valoare adus imobilului apartamentul, situat în Bucureşti, sector 5, constând în îmbunătăţiri necesare şi utile efectuate pe toată perioada cât a fost deţinut de acesta, urmare a dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia prin contractul de vânzare - cumpărare din 14 noiembrie 1996.
În acest sens, faţă de solicitarea reclamantului, Judecătoria sector 5 Bucureşti, anterior declinării competenţei prin sentinţa civilă nr. 2589 din 23 martie 2009, a dispus efectuarea unui raport de expertiză întocmit de expert V.A., potrivit căruia, valoarea acestor îmbunătăţiri a fost stabilită la suma de 40.732 lei, niciuna din părţi neformulând obiecţiuni.
S-a constatat că aceste îmbunătăţiri constau în: pardoseli din gresie, pardoseli din parchet, raşchetare, paluxare, montare uşi din lemn, uşi metalice, tâmplărie P.V.C. şi geam termopan, uşă termopan balcon, reparat şi consolidat pereţi interiori, refăcut instalaţie electrică, refăcut instalaţia sanitară, închidere balcon, jgheaburi şi burlane, montat centrală proprie, refacere pardoseală pivniţă.
Având în vedere dispoziţiile art. 160 C. proc. civ. şi apreciind că nu există niciun motiv pentru care s-ar impune refacerea acestui raport de expertiză în ceea ce priveşte îmbunătăţirile constatate şi evaluarea acestora, tribunalul a dispus, la cererea reclamantului, doar actualizarea sumei de 40.732 lei, actualizare în urma căreia a rezultat suma de 61.347 lei, potrivit raportului de expertiză efectuat de inginer expert G.I.
Prin urmare, s-a reţinut că, prin probatoriul administrat în cauză, s-au dovedit îmbunătăţirile aduse imobilului în litigiu de către reclamant, ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare şi deci, anterior constatării nulităţii absolute a acestui contract, precum şi valoarea actualizată a acestora.
Sub aspectul persoanelor obligate la plata contravalorii acestor îmbunătăţiri, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., situaţie în care, faţă de Decizia civilă nr. 584/A din 09 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâţilor Statul Român prin M.F.P. şi Municipiul Bucureşti prin Primar General.
În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, pe de o parte că, legea (art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială), lasă la aprecierea reclamantului alegerea între cei doi debitori ai obligaţiei de despăgubire, fără a impune acestuia să se îndrepte exclusiv împotriva unuia sau altuia dintre aceştia, reclamantul înţelegând să formuleze acest petit în contradictoriu cu toţi pârâţii, iar pe de altă parte, că, schimbarea legislaţiei într-o modalitate favorabilă pârâţilor, nu poate avea ca efect lipsirea reclamantului de posibilitatea de a-şi putea valorifica pretenţiile în condiţiile în care s-a prevalat de un drept, care la momentul formulării acţiunii, era prevăzut şi ocrotit de lege, mai ales în condiţiile în care dreptul în litigiu nu este imprescriptibil.
În consecinţă, reţinând că în urma soluţionării apelului şi respingerii recursului formulat de pârâţi, Curtea de Apel Bucureşti a statuat în mod irevocabil asupra calităţii procesual pasive a pârâţilor Statul Român prin M.F.P. şi Municipiul Bucureşti prin Primar General, precum şi posibilitatea soluţionării cererii în contradictoriu cu ambii pârâţi, tribunalul a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să plătească reclamantului suma de 61.347 lei reprezentând contravaloare îmbunătăţiri la imobilul apartamentul, situat în Bucureşti, sector 5.
Împotriva sentinţei primei instanţe au formulat apel pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, iar prin Decizia nr. 287/A din 14 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâţi, fiind obligaţi apelanţii la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei către intimatul - reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., cu referire la critica întemeiată pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, că aceasta este nefondată.
Astfel, apelantul a susţinut că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că în cauza dedusă judecaţii are calitate procesuală pasivă alături de Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin M.F.P. pe capătul de cerere privind restituirea îmbunătăţirilor, stabilind şi în sarcina acestuia obligaţia de restituire a acestora, în temeiul dispoziţiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Curtea de apel, verificând considerentele sentinţei apelate, a constatat că, pentru a concluziona asupra calităţii procesuale pasive a acestui pârât, instanţa de fond s-a raportat la statuarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, din cuprinsul Deciziei civile nr. 584/A din 09 iunie 2011, irevocabilă.
Verificând actele dosarului, instanţa de apel a reţinut că acest petit a fost soluţionat în fond, în prima instanţa, după parcurgerea unui prim ciclu procesual, care a vizat soluţia respingerii cererii cu acest obiect, în temeiul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. şi a pârâtului Municipiul Bucureşti - prin sentinţa civilă nr. 1663 din 14 decembrie 2010. Prin această hotărâre judecătorească s-a reţinut că, potrivit art. 48 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă aparţine persoanei îndreptăţite la restituire, iar nu acestor pârâţi.
S-a reţinut, totodată, că împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, au formulat apel, atât acest pârât cât şi reclamantul, cale de atac soluţionată prin Decizia civilă nr. 584/A din 09 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul respingerii apelului formulat de apelantul pârât Statul Român prin M.F.P. şi admiterii apelului declarat de reclamant, cu consecinţa desfiinţării parţiale a sentinţei civile nr. 1663 din 14 decembrie 2010 şi trimiterii cauzei spre rejudecarea acestui petit.
Instanţa a reţinut, din verificarea cererii de apel, la care s-a făcut anterior referire, formulată de reclamant, că acesta prin criticile formulate, a contestat, în ceea ce priveşte acest petit, soluţia adoptată de prima instanţă în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin M.F.P.
Prin decizia sus menţionată, această critică a fost admisă, reţinându-se că „la momentul sesizării instanţei de către reclamant cu cererea de acordare a îmbunătăţirilor pe care le-a efectuat în imobil, respectiv 24 noiembrie 2008, erau în vigoare prevederile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială. Potrivit acestui text de lege, în cazul în care imobilul restituit fostului proprietar, a fost preluat fără titlu valabil, în favoarea chiriaşilor, cumpărători ai aceluiaşi bun, în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a recunoscut dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus prin îmbunătăţirile necesare şi utile, stabilindu-se că, într-o atare situaţie, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare”.
Faţă de statuările instanţei de apel referitoare la acest aspect şi cum această decizie a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3840 din 29 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de acelaşi pârât, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Aşa fiind, câtă vreme, prin decizia sus-menţionată, irevocabilă, s-a rezolvat chestiunea litigioasă referitoare la calitatea procesuală pasivă a acestui apelant pârât şi a normei aplicabile raportului juridic litigios cu care a fost reînvestită prima instanţă, dezlegarea dată acestor probleme de drept, era obligatorie pentru instanţa învestită de rejudecarea cauzei, aceasta fiind ţinută să respecte hotărârea instanţei de apel, devenită irevocabilă şi care se bucură de putere de lucru judecat.
Câtă vreme, instanţa de fond a respectat prevederile art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., conformându-se statuărilor irevocabile din Decizia nr. 584/A/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, iar în rejudecare, pârâtul nu a susţinut în apărare, alte elemente de fapt care să conducă la o situaţie de fapt distinctă de cea avută în vedere la momentul pronunţării deciziei de desfiinţare, critica este vădit nefondată.
Prin urmare, s-a reţinut că în această cale de atac, date fiind circumstanţele factuale ale cauzei, apelantul pârât nu mai poate repune în discuţie aspectele deja intrate în putere de lucru judecat vizând interpretarea prevederii înscrise în art. 48 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, anterior modificării acestui text legal prin Legea nr. 1/2009, în ceea ce priveşte reţinerea calităţii sale procesuale pasive în cauza de faţă, apărările şi criticile formulate în apel tinzând la a repune în discuţie chiar legalitatea acestei decizii irevocabile.
Aşa fiind, s-a concluzionat că în cauză nu pot fi primite apărările formulate de acest apelant, în sensul că u nitatea deţinătoare, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, este obligată să plătească îmbunătăţirile aduse imobilului întrucât acesta este un terţ în acest raport juridic, respectiv că răspunderea instituită de art. 48 din Legea nr. 10/2001 este o răspundere contractuală, care se deosebeşte de forma specială de răspundere extracontractuală stabilită de către art. 50 din acelaşi act normativ.
Referitor la critica privind obligarea apelantului pârât alături de pârâtul Municipiul Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.200 lei, instanţa de apel a reţinut că în cadrul acestei critici singurul argument invocat de apelantul pârât, în sensul aplicării eronate în cauză a prevederilor art. 274 C. proc. civ., vizează lipsa relei sale credinţe, apelantul pârât susţinând că nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea de apel a reţinut incidenţa în cauză a prevederii înscrise în art. 274 C. proc. civ., arătând că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat procesul este reprezentat de culpa procesuală, partea care pierde procesul răspunzând pentru cheltuieli de judecată în temeiul răspunderii civile delictuale, câtă vreme între părţile din proces nu exista un temei al angajării răspunderii civile contractuale, astfel că este aplicabil dreptul comun în aceasta materie. Rezultă că cel care a câştigat procesul are dreptul de a obţine de la adversar/adversarii aflaţi în culpă procesuală, sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat, în condiţiile în care probează îndeplinirea tuturor cerinţelor cumulative necesare declanşării acestei răspunderi, inclusiv a legăturii de cauzalitate între fapta şi prejudiciu.
Prin urmare, pentru a acorda cheltuielile de judecată este necesar şi suficient a se reţine culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul şi a căzut astfel în pretenţii, iar în cauză, s-a constatat că această cerinţă este îndeplinită, în ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamant în rejudecare prin raportare la considerentele anterior expuse, în analiza primei critici, apelantul căzând în pretenţii.
Or, în raport de cele menţionate, câtă vreme în cauză s-a constatat că acţiunea reclamantului, în ceea ce priveşte acest petit este întemeiată, în raport cu ambii pârâţi chemaţi în judecată, nu se poate reţine greşita apreciere a instanţei de fond din prezenta cauză, în ceea ce priveşte culpa procesuală a acestui apelant, ca urmare a formulării unor apărări vădit nefondate, în cadrul litigiului soluţionat în favoarea reclamantului.
Cât priveşte apelul formulat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, referitor la critica vizând aplicarea eronată în cauză a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a constatat, verificând considerentele sentinţei civile apelate, că în ceea ce priveşte stabilirea cadrului procesual subiectiv pasiv, s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prima instanţa raportându-se la Decizia civilă nr. 584/A/2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care, în urma admiterii apelului reclamantului, s-a dispus desfiinţarea parţială a sentinţei civile nr. 1663/2010 a Tribunalului Bucureşti, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata îmbunătăţirilor realizate la imobilul situat în Bucureşti, sector 5.
Curtea de apel a reţinut că, în privinţa efectelor produse de această hotărâre devenită irevocabilă prin respingerea recursului exercitat de apelantul Statul Român, erau incidente prevederile înscrise în art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., câtă vreme măsura desfiinţării parţiale a sentinţei apelate s-a dispus în apel, iar nu în calea de atac a recursului.
Cu toate acestea, invocarea de către prima instanţă a unei norme de procedură inaplicabile nu este de natură să conducă la nelegalitatea sentinţei recurate, instanţa de apel având posibilitatea ca, în măsura în care constată că soluţia adoptată prin sentinţa apelată este legală şi temeinică, să procedeze la complinirea considerentelor primei instanţe.
Or, în cauză, câtă vreme prin Decizia sus menţionată nr. 584A/2011 - Curtea de Apel Bucureşti a statuat asupra normei de drept substanţial şi procedural incidentă în cauză, asupra conflictului de legi în timp, survenit ca efect al modificării art. 48 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 şi a modului în care art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acţiunii introductive, se impunea a fi interpretat, reţinând că, atât pârâtul Statul Român cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti, justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, ca efect al opţiunii reclamantului de a-şi îndrepta pretenţiile cu acest titlu împotriva ambilor, această hotărâre judecătorească se impunea cu putere de lucru judecat instanţei de rejudecare, care avea obligaţia de a respecta întocmai aceste statuări, conform art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ.
Susţinerea apelantului - pârât, în sensul că este eronată stabilirea cadrului procesual subiectiv la termenul din 22 ianuarie 2013, faţă de conţinutul Deciziei civile nr. 584 din 09 iunie 2011 şi limitele desfiinţării în parte a sentinţei apelate, câtă vreme aceasta este fundamentată pe propria sa interpretare a art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acţiunii introductive, contrară deciziei de desfiinţare, nu poate fi primită, acesta nemaiavând posibilitatea de a repune în discuţie în prezentul cadru procesual această statuare a instanţei de apel în ciclul procesual anterior, intrată în putere de lucru judecat.
Contrar susţinerilor din apel, curtea a apreciat că, în aplicarea art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., instanţa de fond a realizat o corectă interpretare şi aplicare în cauză a art. 48 din Legea nr. 10/2001 forma în vigoare la data introducerii acţiunii reclamantului.
Astfel, stabilindu-se îndreptăţirea reclamantului de a se îndrepta împotriva ambilor pârâţi, în cauză, respectiv posibilitatea desocotirii acestora numai pe calea unei cereri de chemare în garanţie, s-a apreciat că nu se poate reţine ca fiind temeinică susţinerea apelantului pârât în sensul că textul de lege stabileşte o anumită ordine în ceea ce priveşte obligaţia de plată (mai întâi statul, apoi unitatea administrativ teritorială), respectiv că obligaţia de plată a contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului trebuie să fie stabilită doar în sarcina Statului Român prin M.F.P. şi nu în sarcina ambilor pârâţi concomitent, acesta tinzând, în realitate, la a da o altă interpretare normei de drept incidente, contrare celei deja realizate în primul ciclu procesual, ceea ce este inadmisibil.
Cu referire la cea de-a doua critică formulată, vizând cuantumul nejustificat de mare al cheltuielilor de judecată, respectiv la greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că, deşi apelantul se raportează la întreaga sumă stabilită în sarcina sa şi a apelantului pârât Statul Român, cu titlul de cheltuieli de judecată, parte din suma stabilită cu acest titlu reprezintă onorariul achitat de reclamant pentru administrarea probei cu expertiză tehnică.
Or, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de judecată nu poate micşora sumele reprezentând onorariu de expertiză, ci exclusiv onorariul de avocat.
De asemenea, curtea de apel a avut în vedere că p revederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu obligă instanţa la a proceda la reducerea onorariului de avocat, ci lasă la aprecierea acesteia această posibilitate, care însă trebuie circumstanţiată în raport de criteriile enumerate în textul de lege anterior menţionat, normă care reprezintă în fapt o sancţiune a nerespectării principiului exercitării drepturilor procesuale cu bună credinţă de către părţile din proces.
Plecând de la premisa că prin dispoziţia înscrisă în art. 274 alin. (3) C. proc. civ., legiuitorul a urmărit să asigure proporţionalitatea între valoarea onorariului cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestaţia avocaţială şi onorariul solicitat, această normă având menirea să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească - aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului - curtea de apel a apreciat că, în raport de datele concrete ale pricinii, critica din apel cu acest obiect, este nefondată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a criticat decizia instanţei de apel, arătând că în mod greşit instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, reiterată şi în recurs.
Astfel, a considerat că deposedarea reclamantului intimat de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC C. SA, pentru pretenţiile privind plata îmbunătăţirilor aduse apartamentului.
Recurentul a susţinut că nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român, prin M.F.P., având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa sa.
Raportându-se la vechile prevederi ale Legii nr. 10/2001, recurentul - pârât arată că, potrivit prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 unde erau instituite reguli speciale în materia garanţiei pentru evicţiune, în cazul în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinaţie de locuinţă prin îmbunătăţiri necesare şi utile revenea statului sau unităţii deţinătoare.
Or, în acest caz unitatea deţinătoare, respectiv Primăria municipiului Bucureşti este obligată să plătească îmbunătăţirile aduse imobilului întrucât ea a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, şi nu Statul Român, prin M.F.P. care este un terţ în acest raport juridic.
Potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, titularul obligaţiei de despăgubire este cel care a avut dreptul de administrare efectivă a imobilului sau cel care l-a înstrăinat.
Din acest punct de vedere, forma de răspundere instituită de art. 48 din lege rămâne o răspundere contractuală şi se deosebeşte de forma specială de răspundere extracontractuală stabilită prin art. 50 din acelaşi act normativ. Dacă s-ar fi dorit ca suma reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor să fie suportată de către M.F.P. ca reprezentând al statului, atunci legiuitorul ar fi prevăzut acest lucru în acelaşi text de lege şi nu într-unul diferit.
Mai mult, este firesc ca în speţă, contravaloarea îmbunătăţirilor să fie plătită de către unitatea vânzătoare şi nu de către un terţ care nu are nicio legătură cu părţile raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, numai Municipiul Bucureşti,prin primarul general, în calitate de vânzător, adică unitate deţinătoare, poate fi obligat să restituie contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile, astfel cum este prevăzut în art. 48 din Legea nr. 10/2001.
A mai arătat recurentul că, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, alin. (2) din art. 48 instituie în sarcina persoanei căreia i s-a retrocedat imobilul obligaţia de a restitui contravaloarea îmbunătăţirilor.
Prin urmare, numai persoana îndreptăţită, în calitate de proprietară a imobilului pentru care se solicită plata sporului de valoare poate fi obligată să restituie contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile.
Recurentul a criticat decizia din apel şi în ceea ce priveşte obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată reţinută în sarcina sa, susţinând că nu a dat dovadă de rea credinţă, neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. şi neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din data de 5 iunie 2014 instanţa a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar articolul 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.
Faţă de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.
Or, în speţă, nu numai că recurentul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând, decât formal, motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pe care şi-a întemeiat recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunţate în apel, care face obiectul recursului şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea şi indicarea temeiului de drept, respectiv care sunt textele de lege încălcate sau aplicate greşit, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă, în fundamentarea acesteia.
Recurentul reiterează practic motivele formulate prin cererea de apel, ignorând faptul că instanţa de apel a analizat criticile acestuia ce vizau aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., reţinându-se că nu se pot repune în discuţie aspectele deja intrate în puterea de lucru judecat.
Şi în ceea ce priveşte criticile vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată, se constată că sunt reluate din motivele de apel, fără ca recurentul să se raporteze la considerentele deciziei atacate.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către recurent constă, practic, în reiterarea motivelor de apel, făcând abstracţie de argumentele prezentate de instanţa de apel în considerentele deciziei atacate, fiind astfel imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Faţă de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 287/A din 14 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1766/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1768/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
