ICCJ. Decizia nr. 1764/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1764/2014
Dosar nr. 42287/3/2008
Şedinţa publică din 5 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 42287/3/2008 la data de 07 noiembrie 2008, reclamanţii P.I. şi P.I. au chemat în judecată pe pârâţii C.I.A., R.T.D., V.S., B.N.P. Societate Civilă" M.", B.N.P. S.F. şi B.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate în conformitate cu prevederile art. 108 C. proc. civ. nulitatea absolută, ab intio de ordine publică a 5 notificări către Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001; contractului de asistenţă juridică din 29 august 2001, a împuternicirii avocaţiale din 29 august 2001, a 5 contracte de mandat din 31 august 2001 şi a certificatului de calitate de moştenitor după bunurile lui S.G. din 21 septembrie 2001 a lui B.A.
În şedinţa publică din data de 24 martie 2009 tribunalul a respins excepţia de necompetenta materiala si a invocat din oficiu excepţia lipsei de interes a reclamanţilor in formularea cererii.
Prin sentinţa civilă nr. 501 din 06 aprilie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes şi a respins cererea ca lipsită de interes, reţinând următoarele:
În soluţionarea acestor excepţii, tribunalul a avut in vedere ca nulitatea absoluta nu poate fi invocata de o persoană complet străina de actul juridic respectiv, întrucât o astfel de persoana nu ar justifica un interes propriu, care sa fie in legătura cu cauza nulităţii absolute a actului juridic respectiv. Deşi nulitatea absoluta ocroteşte un interes general, un asemenea interes nu exclude existenta si a unui interes individual-personal, iar persoana care invoca nulitatea absoluta a unui act juridic trebuie sa urmărească obţinerea unui folos propriu din anularea actului juridic atacat, in caz contrar acţiunea va fi respinsa ca lipsita de interes.
În anumite cazuri expres prevăzute de lege, se recunoaşte legitimare procesuala activa unor organe sau persoane care ar justifica un interes propriu, aceste persoane căpătând calitate procesuala activa, dar aceasta nu înseamnă ca in mod automat, ele ar justifica si un interes propriu, deoarece in privinţa condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile calitatea procesuala nu se confunda cu interesul.
Interesul, definit ca folosul practic urmărit prin declanşarea procedurii judiciare, trebuie să existe nu numai la punerea în mişcare a acţiunii prin introducerea cererii de chemare în judecată ci trebuie să fie îndeplinit în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii. În măsura în care promovarea oricărei forme procedurale nu asigură nici un folos practic celui care a recurs la ea, forma procedurală respectivă este lipsită de interes.
Sub aspect procedural interesul constă în avantajul pe care cineva crede că şi-l poate procura prin exercitarea activităţii străine urmăreşte satisfacerea unei nevoi sau împiedicarea unei activităţi străine care i-ar putea cauza prejudiciu.
Prin finalitatea litigiului dedus judecăţii, reclamanţii nu obţin un folos patrimonial sau de alta natura, iar din acest motiv acţiunea este lipsită de interes legal.
Tribunalul a considerat ca menţiunile cuprinse in actele atacate nu produc nici o vătămare reclamanţilor.
Prin Decizia civilă nr. 305/A din 28 aprilie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a casat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând următoarele:
Curtea a constatat că a fost invocată excepţia nulităţii hotărârii instanţei de fond, deoarece condica de şedinţă nu a fost semnată, iar instanţa a respins ca nefondată această excepţie, având în vedere că lipsa semnăturii din condica de şedinţă ce face publică minuta instanţei nu conduce la nulitatea hotărârii apelate.
Curtea analizând actele şi lucrările dosarului a constatat că prin cererea de chemare în judecată, apelanţii reclamanţi au chemat în judecată pe pârâţi, pentru a se constata nulitatea absolută a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de către proprietarul S.G. în numele lui B.A. a contractului de asistenţă juridică şi a împuternicirii avocaţiale şi a contractelor de mandat enumerate în cererea de chemare în judecată cât şi a certificatului de calitate de moştenitor emis de pe urma defunctului S.G. şi al cărui moştenitor s-a constatat că este B.A.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii a ½ din etajul imobilului situat în Bucureşti, ce a fost cumpărat de către reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Din motivarea cererii, rezultă că s-a formulat notificare la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a cinci imobile, printre care şi imobilul ce este proprietatea apelanţilor-reclamanţi de către avocatul R.T.D.
Din actele şi lucrările dosarului, rezultă că imobilul dobândit de către apelanţii reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost proprietatea lui S.G. şi a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, iar B.A. are calitatea de moştenitor a lui S.G., astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor din 21 septembrie 2001 emis de B.N.P. S.F.
De asemenea, din actele şi lucrările dosarului, rezultă că în numele lui B.A. s-au formulat notificări pentru restituirea în natură a imobilului ce a fost proprietatea lui S.G. dobândit în proprietate de către apelanţii reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea nulităţii notificărilor, a contractului de asistenţă juridică a împuternicirii avocaţiale cât şi a certificatului de calitate de moştenitor din 21 septembrie 2001 emis de B.N.P. S.F. prin care s-a constatat că B.A. este succesorul lui S.G., fostul proprietar al apartamentului cumpărat de către apelanţii reclamanţi.
Curtea a constatat că prima instanţă, în mod greşit a reţinut lipsa interesului reclamanţilor pentru a formula cererea de chemare în judecată, ce are ca obiect şi constatarea nulităţii absolute a certificatului de calitate de moştenitor, în temeiul căruia B.A. solicită restituirea în natură a bunurilor defunctului S.G. de la care a fost preluată proprietatea deţinută în prezent de către apelanţii reclamanţi.
Interesul acestora este actual şi propriu al apelanţilor reclamanţi, întrucât eventuala anulare a certificatului de calitate de moştenitor, ar împiedica restituirea în natură sau exercitarea unor acţiuni în justiţie de către B.A. împotriva apelanţilor - reclamanţi din prezenta cauză ce pot avea ca obiect bunul imobil dobândit de către aceştia în temeiul Legii nr. 112/1995.
Recursul formulat împotriva acestei decizii a fost respins prin Decizia nr. 7665 din 31 octombrie 2011 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a reţinut că reclamanţii, în calitate de cumpărători ai imobilului justifică pe deplin interesul în promovarea acţiunii din perspectiva faptului că, dacă nu ar recurge la o acţiune în justiţie, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu inevitabil.
În vederea rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 42287/3/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 1836 din 12 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B.N.P. M. şi B.N.P. S.F. ca fiind pronunţată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii P.I. şi Pop Carolina Iustina în contradictoriu cu pârâţii C.I.A. R.T.D., B.A. şi V.S.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B.N.P. - Societatea civilă M. şi B.N.P. S.F., Tribunalul a reţinut că aceste două birouri notariale au procedat la autentificarea procurilor şi la eliberarea certificatului de moştenitor din 21 septembrie 2001 a căror nulitate se solicită a fi constatată.
Potrivit art. 96 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc, în condiţiile art. 97, respectiv pot fi atacate de părţi sau de orice persoană interesată prin acţiune în anulare la instanţa judecătorească, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă.
Or, în cazul anulării unui contract, dispoziţiile procedurale conferă calitate procesuală activă şi pasivă numai părţilor contractului. Prin urmare, întrucât cele două birouri notariale au îndeplinit un serviciu de interes public, în condiţiile prev. de Legea nr. 36/1995, neavând calitatea de parte în contractul de mandat, Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de mandat (cele care nu au vizat imobilul din str. P. deţinut de reclamanţi), Tribunalul a calificat-o drept apărare pe fondul cauzei prin raportare la faptul că interesul reclamanţilor este justificat de invocarea unui motiv de nulitate comun tuturor celor 5 contracte de mandat.
Pe fondul cauzei, analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, Tribunalul a reţinut următoarele:
La data de 31 august 2001 B.N.P. M., prin notar public D.R., a procedat la autentificarea procurilor prin care pârâtul B.A. l-a împuternicit pe pârâtul V.S. să efectueze toate demersurile în vederea restituirii, în natură sau în echivalent, în calitate de moştenitor, a imobilelor naţionalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950, situate în: Bucureşti, sector 1; comuna Otopeni km 15, jud. Ilfov; Mamaia, jud. Constanţa; comuna Chitila km. 15, jud. Ilfov. În conţinutul procurilor şi al Încheierilor de autentificare s-a consemnat că avocatul ales al mandantului, conform delegaţiei avocaţiale nr. 280711/29 august 2001, a atestat identitatea acestuia în conformitate cu prevederile art. 3 pct. c din Legea nr. 51/1995.
Din modul de redactare a acestor procuri rezultă faptul că mandantul a fost prezent personal în faţa notarului, însă nu a fost legitimat de acesta întrucât identitatea sa a fost atestată de avocat, care l-a asistat.
Sub acest aspect, Tribunalul a reţinut că potrivit textului legal menţionat, activitatea avocatului se realizează şi prin redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare.
Prin urmare, din acest punct de vedere, încheierea procurilor fără legitimarea mandantului, însă cu atestarea identităţii de către avocat, nu poate avea consecinţe asupra legalităţii şi valabilităţii acestor acte.
În ceea ce priveşte prezenţa personal a mandantului la momentul autentificării procurilor, Tribunalul a avut în vedere declaraţiile pârâţilor date în faţa organelor de cercetare penală sesizate chiar de reclamanţi, şi cele reţinute de acestea prin rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale.
Este de reţinut, în primul rând, că reclamanţii au sesizat organele de cercetare penală denunţând faptul că toate contractele de mandat autentificate la data de 31 august 2001 la Societatea civilă M. prin care B.A. l-a împuternicit pe V.S. să-l reprezinte în vederea restituirii, în natură sau prin echivalent, a mai multor imobile, sunt false în sensul că acestea nu au fost semnate în realitate de B.A. care, la acea dată nu se afla în România, iar împuternicirea avocaţială din 31 august 2001, în baza căreia av. R.D. a redactat contractele de mandat autentificate la data de 31 august 2001 la Societatea Civilă M. este falsă, în sensul că nu a fost semnată de B.A.
Fiind audiat, pârâtul B.A. a declarat în faţa organelor de cercetare penală că a fost personal la Biroul Notarial la data de 31 august 2001 pentru a-l împuternici pe pârâtul V.S. să îl reprezinte în faţa statului pentru restituirea în baza Legii nr. 10/2001 a imobilului din Bucureşti, şi a semnat personal contractul de mandat. Acesta a mai declarat că la acea dată avea paşaportul expirat şi nu avea buletin de identitate (filele 97-98 din dosarul iniţial).
De asemenea, pârâta R.D. a declarat că identificarea lui B.A. s-a făcut în baza art. 3 pct. c din Legea nr. 51/1995, prin atestarea identităţii, întrucât la momentul încheierii contractului de mandat acesta avea paşaportul expirat şi un certificat nou de naştere, dar nu avea un buletin întrucât formal era cetăţean român cu domiciliul în New York (filele 240-241 din prezentul dosar).
În acelaşi sens a fost şi declaraţia pârâtului V.S., care a confirmat faptul că mandantul B.A. a fost prezent personal în faţa notarului la data de 31 august 2001, însă identitatea sa a fost atestată de avocat întrucât la acea dată nu deţinea un act de identitate valabil, paşaportul fiind expirat (fila 242 din prezentul dosar).
Prin rezoluţia din data de 8 decembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 703/P/2008 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de pârâţii R.D., R.D. şi V.S. sub aspectul infracţiunilor de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen., fals intelectual prev. de art. 289 C. pen. şi instigare la infracţiunea de fals intelectual prev. de art. 25 rap. la art. 289 C. pen., reţinându-se că fapta nu există, întrucât prin declaraţia dată la data de 26 noiembrie 2008 B.A. a arătat că la data autentificării contractelor de mandat, 31 august 2001, se afla în România şi, pentru că nu se putea ocupa singur de revendicarea imobilelor ce aparţinuseră familiei sale, a apelat în acest sens la numitul V.S., pe care l-a împuternicit să facă demersurile necesare în vederea revendicării imobilelor (filele 153-158). Această soluţie a fost menţinută prin sentinţa penală nr. 1138 din 26 aprilie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 în Dosarul nr. 4145/2006 (filele 99-100).
În raport de toate acestea, Tribunalul a constatat că este neîntemeiată susţinerea reclamanţilor în sensul că pârâtul B. nu ar fi fost prezent la autentificarea procurilor.
În realitate, ceea ce prezintă relevanţă sub aspectul motivului nulităţii absolute invocată de reclamanţi este existenţa sau nu a consimţământului pârâtului B. în sensul mandatării pârâţilor R.D. şi V.S.. Or, din probele administrate în cauză rezultă că acest consimţământ a existat, iar Tribunalul a constatat că ceea ce a contestat acest pârât în cadrul Dosarului nr. 6331/299/20007 (soluţionat, oricum, prin respingerea cererii) a fost nu lipsa mandatului, ci depăşirea limitelor mandatului prin înstrăinarea bunurilor ce au făcut obiectul restituirii. Or, pentru soluţionarea prezentei cauze prezintă relevanţă numai primul aspect, cel privind existenţa unui mandat valabil acordat pârâţilor R.D. şi V.S. în vederea restituirii imobilelor.
Mai mult, în prezenta cauză poziţia procesuală a pârâtului B.A. a fost aceea de recunoaştere a existenţei consimţământului exprimat în vederea mandatării pârâtului V.S., aşa încât Tribunalul a reţinut că nu există nici un motiv de nulitate a procurilor acordate acestuia.
De fapt, sancţiunea nulităţii unui mandat are în vedere raporturile între mandant şi mandatar, întrucât faţă de terţi nevalabilitatea procurii are drept consecinţă inopozabilitatea acesteia. De aceea, lipsa consimţământului mandantului sau depăşirea limitelor mandatului pot fi acoperite ulterior prin ratificarea acestuia, în condiţiile art. 1546 C. civ., finalitatea fiind salvarea actului juridic.
În cauză, potrivit celor reţinute anterior, Tribunalul a apreciat că nu s-a făcut dovada lipsei consimţământului pârâtului B. la momentul autentificării procurilor. Însă, chiar dacă s-ar fi făcut această dovadă, declaraţiile date de acest pârât în faţa organelor de cercetare penală şi chiar poziţia procesuală a acestuia în prezentul dosar echivalează cu ratificarea mandatului. Dacă art. 1546 C. civ. prevede posibilitatea mandantului de a ratifica obligaţiile asumate în numele său, cu atât mai mult acesta are interesul să ratifice actele şi faptele mandatarului care îi profită, cum este cazul în prezenta cauză, în ceea ce priveşte demersurile în vederea restituirii imobilelor naţionalizate.
Tocmai pentru că mandatul este un contract prin care o persoană se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice, nu pentru sine, ci pe seama unei alte persoane, chestiunea lipsei consimţământului mandantului la momentul încheierii contractului nu este de natură a duce, în toate situaţiile, la nulitatea absolută a acestuia. Se are în vedere, în primul rând, posibilitatea ca actul făcut fără împuternicire, dar pe seama altei persoane, sau cu depăşirea limitelor mandatului, să profite mandantului, caz în care acesta are interesul să ratifice actul, înlăturând astfel ineficacitatea acestuia. Această ratificare consolidează retroactiv efectele la care dă naştere actul juridic ratificat, astfel cum rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 1546 C. civ.
În cauză, în raport de declaraţiile date de pârâtul B. în faţa organelor de cercetare penală şi de poziţia procesuală a acestuia în prezentul dosar, Tribunalul a apreciat că, chiar şi în situaţia în care s-ar fi dovedit (prin expertiză grafologică, respinsă, pentru acest motiv, ca neutilă), că acesta nu şi-ar fi exprimat consimţământul la momentul autentificării procurilor, ratificarea acestora a înlăturat ineficacitatea lor, invocată de reclamanţi.
Datorită specificului contractului de mandat, cauzele de nulitate a acestuia sunt restrânse, de principiu, la capacitatea părţilor sau la înţelegerea frauduloasă între mandatar şi terţi, orice alte motive de nevalabilitate, printre care şi lipsa consimţământului mandantului, putând fi acoperite prin soluţii juridice precum ratificarea, menţionată anterior, sau inopozabilitatea actului faţă de terţii de bună-credinţă.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că valabilitatea procurilor trebuie analizată, în primul rând, prin raportare la poziţia mandantului, şi, în funcţie de aceasta urmează a se stabili dacă mai subzistă cauzele de nulitate invocate de reclamanţi.
Or, după cum s-a arătat anterior, ratificarea mandatului dat pârâţilor V. şi R. de către pârâtul B., căruia îi profita formularea notificărilor în numele său, are drept consecinţă înlăturarea sancţiunii nulităţii absolute invocată de reclamanţi.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor din 21 septembrie 2001 eliberat de pe urma defunctului S.G., Tribunalul a avut în vedere că identitatea între S.G. şi S.G. şi calitatea de moştenitor a pârâtului B. de pe urma acestei persoane a fost tranşată cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 420/A din 18 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Astfel, în mod irevocabil s-a reţinut că „din analiza înscrisurilor depuse la dosar se constată că locul naşterii, Ticuşul Nou, apare chiar în actul de naştere (protocolul botezaţilor) al lui S.G., precum şi în actul de căsătorie al acestuia, astfel că nu se poate susţine diferenţa sub acest aspect legat de identitate între S.G. şi S.G.. Există, într-adevăr, diferenţe în ceea ce priveşte anul naşterii şi prenumele tatălui (I., respectiv I.), însă predomină elementele comune: prenumele mamei, ziua şi luna naşterii, numele soţiei, domiciliul, locul naşterii, ceea ce duce la concluzia că în cuprinsul hotărârilor penale s-au strecurat erori materiale, neputându-se exclude această posibilitate prin simplul fapt că instanţa avea obligaţia să verifice actul de identitate al inculpatului. De altfel, în procesul verbal de confiscare a monedelor întocmit în cadrul aceluiaşi proces penal, datele inculpatului sunt corecte. Aceeaşi eroare a fost săvârşită şi în actul de vânzare-cumpărare care constituie titlul de proprietate invocate de către reclamant, ca şi în alte documente oficiale, precum Borderoul populaţiei, proprietăţilor şi exploataţiilor agricole din oraşul Bucureşti şi Registrul Agricol” (filele 130-152). Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii P.I. şi P.C.C.
Prin apelul declarat împotriva sentinţei civile de mai sus, reclamanţii au susţinut că, instanţa de fond nu le-a încuviinţat acestora niciuna din probele solicitate, cu excepţia înscrisurilor aflate la dosar, fără să motiveze în vreun fel soluţia de respingere a cererii de probe, şi, astfel, dreptul acestora de a-şi dovedi acţiunea a fost îngrădit.
Astfel, reclamanţii au cerut instanţei încuviinţarea probei cu interogatoriul pârâţilor, procedura de înscriere în fals, expertiza grafologică asupra semnăturii mandantului B., cu expert parte precum şi înscrisuri, în măsura în care din dezbateri ar rezulta necesitatea depunerii altor documente; dacă instanţa de fond ar fi încuviinţat probele solicitate ar fi ajuns la aceleaşi concluzii ca cele din expertiza extrajudiciară care a stabilit clar că semnătura de pe contractul de mandat din 31 august 2001, unul dintre cele cinci contracte de mandat identice ca şi conţinut şi semnate contrafăcut unul după altul nu i se poate atribui lui B.A.
O altă critică invocată în apel a fost reprezentată de nemotivarea soluţiei prin care instanţa de fond a dispus unirea cu fondul a excepţiei lipsei calităţii procesuale active ridicată de pârâtul B., cu privire la apelanţi, în legătură cu contractele de mandat. Soluţia de unire cu fondul este motivată abia prin sentinţa apelată.
Între considerentele sentinţei şi dispozitiv există o contradicţie cu privire la soluţia pe excepţia lipsei calităţii procesuale a B.N.P. Societate Civilă M. şi B.N.P. S.F.
Instanţa de fond s-a erijat în apărătorul pârâţilor neadmiţând probele solicitate, aşa cum s-a arătat mai sus, iar înscrisurile au fost interpretate numai în folosul pârâţilor şi, astfel, a fost încălcat principiul egalităţii părţilor şi dreptul la un proces echitabil, drept prevăzut de art. 16 din Constituţia României şi legislaţia C.E.D.O.
Instanţa de fond nu a permis reclamanţilor să-şi dovedească acţiunea deşi, prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale, se dispune, totodată, asupra sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. Întrucât organul penal nu a sesizat instanţa civilă reclamanţii erau îndreptăţiţi să solicite instanţei încuviinţarea procedurii de verificare de scripte.
Fără ca în motivarea cererii de chemare în judecată reclamanţii să arate că nulitatea absolută s-ar datora lipsei consimţământului pârâtului B.A., în sensul mandatării pârâţilor R.D. şi V.S., instanţa de fond analizează acţiunea şi sub acest aspect şi reţine, în mod greşit, că nu s-a făcut dovada lipsei consimţământului, deşi reclamanţilor nu li s-a permis să dovedească acest aspect. Reclamanţii au susţinut tot timpul că pârâtul B. nu se afla în România şi, în această situaţie, nu avea cum să o împuternicească pe pârâta R.D. să redacteze contractele de mandat şi aceasta cum să-l identifice în faţa notarului pe B., ceea ce conduce la concluzia că semnăturile mandantului au fost falsificate.
O altă critică este aceea că, în analizarea a capătului de cerere privind nulitatea notificărilor, a contractelor de mandat, instanţa de fond îl priveşte pe B.A. ca fiind moştenitorul fostului proprietar al celor 5 imobile cu toate că nu fusese încă analizat de instanţă capătul de cerere privind nulitatea certificatului de moştenitor din 21 septembrie 2001 şi face confuzie între persoanele S.G. şi S.G.
Distinct, de motivele de apel dezvoltate în scris, astfel cum au fost enunţate în cele de mai sus, apelanţii reclamanţi au susţinut cu ocazia acordării cuvântului asupra fondului cauzei, ca şi motiv de ordine publică, critica relativă la încălcarea dreptului de apărare pentru argumentul că, după rămânerea cauzei în pronunţare, intimatul a depus un număr de 200 înscrisuri, ca şi anexă la concluziile scrise, iar apelanţii nu au cunoscut aceste înscrisuri, nu şi-au putut formula apărări în legătură cu acestea, iar instanţa şi-a fundamentat soluţia fără ca reclamanţii să cunoască conţinutul înscrisurilor.
Prin Decizia civilă nr. 263/A din 4 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii P.I. şi P.C.I., reţinând următoarele considerente:
Ca şi chestiune prealabilă analizei criticilor invocate pe calea memoriului depus la dosar în termenul prevăzut de prevederile art. 287 alin. (2) C. proc. civ., Curtea arată că susţinerea invocată în faţa instanţei de apel, ca şi motiv de ordine publică, nu poate primi o asemenea calificare.
Nerespectarea dreptului la apărare ori, eventual, a principiului contradictorialităţii procesului, reprezintă critici care sunt dezvoltate în scris, nu sunt motive de ordine publică iar, pe de altă parte, sunt şi nefondate.
Curtea observă că, instanţa de fond, la termenul de judecată de, la 05 octombrie 2012, a încuviinţat atât pârâtului cât şi reclamanţilor proba cu înscrisuri; intimatul pârât a administrat această probă la acel termen de judecată, astfel cum rezultă din rezoluţia preşedintelui instanţei (fila 394 dosar fond), iar reclamanţii au învederat instanţei că nu au alte înscrisuri de administrat în cauză şi nici nu au solicitat un nou termen de judecată în condiţiile reglementate prin dispoziţia art. 96 din Codul de, procedură civilă.
Astfel, nulitatea învederată, ca şi nulitate de ordine privată, a fost acoperită la termenul de judecată la care am făcut referire astfel că, invocarea acestei sancţiuni, în maniera redată mai sus nu poate fi primită.
În privinţa întâmpinării, formulată la data de 21 octombrie 2013, de către Societatea civilă M. Birou Notarial, Curtea a apreciat că această întâmpinare a fost formulată, în apel, cu nerespectarea prevederilor art. 115-118 şi ale art. 138 C. proc. civ., iar excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, susţinută prin această cerere, a primit deja o dezlegare din partea primei instanţe.
Prin încheierea de amânare a pronunţării de la data de 05 octombrie 2012, Tribunalul a dispus unirea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive a B.N.P. M. şi B.N.P. S.F. cu fondul cauzei, pentru o soluţionare unitară cauzei, excepţiile fiind dezlegate astfel; sub acest aspect, Curtea observă că prima instanţă a respectat prevederile art. 137 C. proc. civ., iar critica privind obligaţia instanţei de fond de a motiva soluţia de unire a excepţiilor cu fondul cauzei este nefondată.
Dispozitivul sentinţei este lipsit de echivoc în privinţa soluţiilor primite de excepţiile în discuţie, iar eventuala contradicţie la care trimit apelanţii reprezintă, în realitate, o eroare materială care nu este în măsură să conducă la schimbarea hotărârii. Instanţa de fond a arătat, că faţă de dispoziţiile Legii nr. 36/1995, calitatea procesuală activă ori pasivă, aparţine numai părţilor contractului iar, în dispozitiv, se regăseşte soluţia de admitere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a celor două birouri notariale; din eroare materială s-a menţionat la fila 432 din dosarul de fond că tribunalul va respinge ca neîntemeiată excepţia.
Soluţia de respingere şi, respectiv, încuviinţare a probelor, a fost motivată de instanţa de fond, atât la termenul de judecată când s-au discutat aceste cereri, cât şi cu ocazia argumentării soluţiei ce formează obiectul căii de atac pendinte.
Astfel, instanţa de fond, în mod corect a apreciat, prin raportare la prevederile art. 138 C. proc. civ., că expertiza grafologică ori proba cu interogatoriu, chiar dacă sunt pertinente în cauză, această împrejurare nu este de natură să suplinească şi cerinţa ca probele respective să fie şi utile şi concludente din perspectiva motivelor de nulitate absolută care au format temeiul juridic al acţiunii.
Instanţa de fond s-a raportat la cadrul procesual stabilit prin cererea reclamanţilor, la decizia de casare precum şi la înscrisurile administrate în cauză, la poziţia procesuală a părţilor şi chiar şi la expertiza grafologică extrajudiciară la care apelanţii fac trimitere în apel. Efectuarea unei expertize grafologice, verificarea de scripte ori interogatoriul părţilor s-au dovedit, în faţa ambelor instanţe de fond, a fi probe neconcludente pentru considerentele expuse.
În acest sens, instanţa a răspuns tuturor apărărilor şi susţinerilor formulate de părţi.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat nulitatea absolută a procurii prin care pârâtul B. l-a mandatat pe pârâtul V.S. cu motivarea că nu a fost prezent în România la data încheierii în faţa notarului şi că avocatul R.D. nu avea cum să-l identifice pe mandant, însă instanţa de fond a stabilit corect situaţia de fapt, pe care o confirmă şi instanţa de apel, şi a analizat corect, din perspectiva motivului de nulitate absolută care justifica şi interesul reclamanţilor în acţiunea pendinte, terţi faţă de actele juridice contestate, existenţa ori nu a consimţământului pârâtului B.
Aşa cum corect s-a făcut trimitere la actele de urmărire penală întreprinse în legătură cu aceleaşi procuri şi acte de reprezentare, nu mai era necesară suplimentarea probatoriului în sensul solicitat de reclamanţi.
Instanţa de fond a făcut referire chiar şi la litigiul ulterior, prin care pârâtul B. solicita nulitatea contractelor de vânzare încheiate de mandatarul său, care a format obiectul Dosarului cu nr. 6331/299/2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în sensul că, prin acel litigiu nu s-a contestat faptul că mandantul nu a avut consimţământ la momentul acordării mandatului, ori că nu l-a împuternicit pe mandatar ci este chemat în judecată pentru modul în care îşi îndeplineşte mandatul acordat ( fila 141 dosar apel).
Probele au fost interpretate prin coroborare şi au condus la confirmarea alegaţiilor pârâţilor astfel că, instanţa de apel arată că, stabilirea situaţiei de fapt este rezultatul acestei modalităţi iar nu consecinţa interpretării probelor strict în favoarea uneia dintre părţile litigante, aşa cum afirmă apelanţii.
În acelaşi sens, s-a avut în vedere că, prin Rezoluţia nr. 703/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, menţinută prin sentinţa penală nr. 1138 din 26 aprilie 2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, (fila 115 dosar apel) s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul V.S. pentru că faptele nu era prevăzute de legea penală iar faţă de intimata R.D. deoarece a intervenit prescripţia răspunderii penale.
În cadrul urmăririi penale, şi chiar şi în faţa instanţei penale învestită cu soluţionarea plângerii împotriva rezoluţiei procurorului, pârâtul B. s-a prezentat şi a declarat că, confirmă existenţa şi conţinutul contractului de mandat declarând că, la data de 31 august 2001 se afla în România şi s-a prezentat la sediul biroului notarial unde a semnat contractul de mandat, că nu a fost sechestrat de nicio persoană, că în urma demersurilor mandatarului imobilul a făcut obiectul unui contract de schimb între pârâţii V.S. şi R.D. şi că atestarea identităţii sale a fost realizată de apărătorul R.D., care alături de celălalt pârât, era mandatată să iniţieze procedura de recuperare a bunurilor imobile.
Prin urmare, aşa cum a stabilit şi instanţa de fond, ratificarea actelor de reprezentare cuprinse în procurile date pârâtului V.S. şi, respectiv, contractului de asistenţă juridică şi a împuternicirii avocaţiale către intimata pârâtă R.D. au complinit exigenţele de formă ale mandatului ce le-a fost acordat la data de 31 august 2001; mandatarul a cunoscut efectele mandatului acordat iar încheierea actelor contestate s-a realizat în condiţiile Legii nr. 36/1995 şi ale Legii nr. 51/1995 avându-se în vedere paşaportul.
În plus, susţinerile apelanţilor sunt ele însele contradictorii în sensul că, deşi nu au solicitat instanţei de fond să constate lipsa consimţământului pârâtului B. în momentul autentificării procurilor, aceştia au avut o asemenea intenţie, însă nu li s-a permis să producă o asemenea dovadă fiindu-le respinsă cererea de probe.
Pe parcursul judecăţii apelanţii nu au putut demonstra, ca şi motiv de nulitate absolută la care se raportează soluţionarea acţiunii, lipsa consimţământului intimatului pârât neexistând nicio hotărâre de punere a acestuia sub interdicţie.
Prin încheierea de şedinţă de la 27 octombrie 2006, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti ia act de renunţarea la judecata cererii având ca obiect punerea sub interdicţie a lui B.A., cerere formulată de V.M. în Dosarul cu nr. 12447/4/2006. ( fila 160 dosar apel).
În mod corect s-a soluţionat şi aspectul relativ la lipsa calităţii de moştenitor al fostului proprietar al imobilului a pârâtului B. prin raportare la puterea de lucru judecat a Deciziei civilă nr. 420/A din 18 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti; în acel litigiu s-au analizat aceste aspecte cu ocazia comparării titlurilor de proprietate ale acestuia şi ale chiriaşilor cumpărători ai apartamentului.
În esenţă, în primul ciclu procesual, instanţa de casare a statuat asupra interesului reclamanţilor în promovarea capătului de cerere principal relativ la calitatea de moştenitor al fostului proprietar, calitate care se fundamentează pe certificatul de moştenitor din 21 septembrie 2001.
Sub acest aspect, prin decizia menţionată în cele precedente, instanţa a lămurit exact aceleaşi chestiuni, reiterate în litigiul de faţă, legate de confuzia dintre cele două persoane S.G. şi S.G. şi calitatea de moştenitor a lui B.A. a lui S.G. (una şi aceiaşi persoană cu S.G.), în sensul că, numele S.G. este menţionat în mai multe înscrisuri.
Astfel, din „Protocolul botezaţilor” rezultă că S.G. s-a născut la data de 1 august 1889, fiind fiul lui Ioan şi Ana, în privinţa cărora la rubrica „patria, jurisdicţiunea, locul naşterei şi al locuinţei tatălui/mamei, strada şi nr. Casei” s-a făcut menţiunea „Transilvania, Cohalmul Ticuşul nou”.
Conform extrasului din Registrul Stării Civile pentru Căsătoriţi pe anul 1948 eliberat de Primăria Municipiului Bucureşti - Sectorul 1, Galben, G.I.S., inginer, domiciliat în Bucureşti, s-a căsătorit cu A.B.
Potrivit certificatului de deces eliberat de Primăria Sectorului 2 Bucureşti, S.G din localitatea Crihalma, jud. Braşov, a decedat, având ultimul domiciliu în Bucureşti, sectorul 1.
De asemenea, numele S.G. este menţionat în cuprinsul altor înscrisuri.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 1804 din 23 octombrie 1958 pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului I. V. Stalin în Dosarul nr. 7110/1958, în temeiul art. 2 şi 14 din Decretul nr. 284/1947, a fost condamnat la 10 ani închisoare corecţională S.G., domiciliat în Bucureşti, Raion I. V. Stalin, dispunându-se totodată confiscarea unor monede. Prin Decizia penală nr. 1637 din 27 decembrie 1958 pronunţată de fostul Tribunal al Capitalei R.P.R. Colegiul VI, au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de către S.G., M.C. - sora inculpatului - şi Procuratura Raionului Stalin împotriva acestei sentinţe penale.
În procesul verbal de confiscare, se face referire atât la S.G., cât şi la S.G., născut în Ticuşul Nou - Rupea.
Din adresa din 26 iunie 2007 emisă de B.N.R. - Sucursala Municipiului Bucureşti - Serviciul Metale Preţioase rezultă că au fost depuse în bancă un număr de 24 bucăţi monede de aur, confiscate pe numele S.G., domiciliat în Bucureşti, Raionul Stalin.
Totodată, potrivit unui extras din Borderoul populaţiei, proprietăţilor şi exploataţiilor agricole din oraşul Bucureşti, întocmit conform Recensământului agricol şi al populaţiei din ianuarie 1948, în imobilul din str. Av. M.A. locuia S.G., precum şi S.A., dactilogr., din adresa din 15 noiembrie 2007 emisă de M.I.R.A. rezultând că S.A., este persoană de sex feminin, întrucât în borderou este trecută la rubrica „Femei”.
Într-un extras din Registrul agricol, nedatat, S.G., cu domiciliul în str. Aviator M.A., figurează cu anul naşterii.
Potrivit adresei din 30 august 2007 emise de Primăria Municipiului Bucureşti - D.E.I.C., la poziţia din tabelul anexă la Decretul nr. 92/1950 figurează imobilul din str. P., naţionalizat pe numele S.G.
Din analiza acestor înscrisuri, se constată că locul naşterii Ticuşul Nou apare chiar în actul de naştere (protocolul botezaţilor) al lui S.G., precum şi în actul de căsătorie al acestuia, astfel că nu se poate susţine diferenţa sub acest aspect legat de identitate între S.G. şi S.G.
Există într-adevăr, diferenţe, în ceea ce priveşte anul naşterii şi prenumele tatălui, însă predomină elementele comune: prenumele mamei, ziua şi luna naşterii, numele soţiei, domiciliul, locul naşterii, ceea ce conduce la concluzia că în cuprinsul hotărârilor penale s-au strecurat trei erori materiale, neputându-se exclude această posibilitate prin simplul fapt că instanţa avea obligaţia să verifice actul de identitate al inculpatului. De altfel, în procesul verbal de confiscare a monedelor întocmit în cadrul aceluiaşi proces penal, datele inculpatului sunt corecte. Aceeaşi eroare a fost săvârşită şi în actul de vânzare cumpărare care constituie titlul de proprietate invocat de către reclamant, ca şi în alte documente oficiale, precum Borderoul populaţiei, proprietăţilor şi exploataţiilor agricole din oraşul Bucureşti şi Registrul Agricol.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat recurs reclamanţii P.I. şi P.C.I. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susţinut următoarele critici de nelegalitate:
O primă critică se referă la faptul că instanţa de fond în al doilea ciclu procesual, a încălcat principiul contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi al egalităţii în drepturi ale părţilor, întrucât nu le-au fost încuviinţate probele solicitate, respectiv proba cu interogatoriul şi expertiza grafoscopică.
O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel se referea la faptul că apărătorul pârâtului a fost favorizat prin aceea că nu a avut împuternicire avocaţială pe parcursul soluţionării cauzei, fiind angajat după ce instanţa de fond, la ultimul termen, respectiv la data de 9 octombrie 2012, conform împuternicirii avocaţiale (fila 228), încălcându-se astfel dispoziţiile Legii nr. 51/1995 şi art. 67 C. proc. civ.
O dovadă că instanţele l-au părtinit pe pârâtul B.A. este şi aceea că prin decizia recurată se reţine că, deşi prin sentinţa penală nr. 1804 din 23 octombrie 1958 şi respectiv Decizia nr. 1637 din 27 decembrie 1958, prin care au fost respinse recursurile declarate de S.G. şi M.C., sora inculpatului, apare şi S.G. fiind una şi aceeaşi persoană cu S.G..
Recurenţii susţin că, dacă instanţa de apel ar fi avut în vedere toate înscrisurile din dosar, ar fi observat că apare numai numele de S.G. şi nu S.G., deci cei doi S. sunt persoane diferite, după cum greşit a reţinut că la termenul de judecată din data de 5 octombrie 2012, a încuviinţat atât pârâtului cât şi reclamanţilor proba cu înscrisuri.
Procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii şi art. 6 şi 16 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenţii - reclamanţi au criticat hotărârea atacată şi pentru faptul că, instanţa de apel nu a repus cauza pe rol în vederea comunicării înscrisurilor depuse de pârât după închiderea dezbaterilor, că în mod greşit a apreciat ca fiind motivată soluţia de unire a excepţiilor cu fondul cauzei şi pentru că nu a motivat soluţia de respingere a unor probe solicitate.
Au mai susţinut recurenţii că din lecturarea rezoluţiei din data de 8 decembrie 2008 a Parchetului dată în Dosarul nr. 703/P/2008, al Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva avocatei R.T.D. întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Soluţia pronunţată pentru falsificarea împuternicirii avocaţiale din 31 august 2011, în baza căreia a redactat contractele de mandat autentificate la B.N.P. M. se datorează faptului că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale sub aspectul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen.
Recurenţii au mai contestat faptul că semnătura pârâtului B. de pe împuternicirea avocaţială din 31 august 2001, de pe contractul de asistenţă juridică şi de pe cele cinci contracte de mandat ar aparţine acestuia, considerându-se astfel îndreptăţiţi să solicite instanţei civile încuviinţarea procedurii de verificare de scripte, respectiv înscrierea în fals şi expertiza grafologică.
În raport cu cele expuse, recurenţii au solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de recurenţii - reclamanţi, ce pot fi încadrate, în parte, în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
În procesul civil, părţile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii atât prin susţinerea şi dovedirea drepturilor proprii cât şi prin dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice şi de a-şi expune poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune.
Aceste drepturi legale ale participanţilor la judecată sunt asigurate prin respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, principiul contradictorialităţii, căruia instanţa la rândul ei, trebuie să i se supună.
Pentru respectarea principiului contradictorialităţii în procesul civil, instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate aspectele de fapt şi de drept pe baza cărora va soluţiona litigiul.
În expunerea criticilor aduse deciziei atacate recurenţii - reclamanţi au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că la termenul de judecată din data de 5 octombrie 2012 a încuviinţat atât pârâtului cât şi reclamanţilor proba cu înscrisuri, că s-au avut în vedere înscrisuri depuse după închiderea dezbaterilor ce nu au fost puse în discuţia părţilor, cauza nefiind repusă pe rol, fiind încălcat principiul contradictorialităţii.
Criticile formulate nu pot fi primite, întrucât din încheierea de dezbatere din data de 5 octombrie 2012, rezultă fără putinţă de tăgadă că tribunalul a încuviinţat pentru toate părţile proba cu înscrisuri, respingând ca neutilă cauzei, în raport cu probele existente la dosar, proba cu expertiză grafoscopică.
Critica privind lipsa dovezii calităţii de reprezentant a apărătorului unuia dintre pârâţi în faţa instanţei de fond nu poate fi examinată de instanţa de recurs, care este învestită cu verificarea legalităţii deciziei din apel, nu a sentinţei de fond. Pe de altă parte, lipsa mandatului de reprezentare poate fi complinită, sens în care avocatul pârâtului B. a depus la dosarul de fond, în rejudecare, dovada împuternicirii sale, inclusiv pentru căile de atac.
Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a examinat înscrisurile la care se face referire în motivarea recursului, stabilind că există identitate între S.G. şi S.G. Modul în care instanţa de apel a ajuns la această concluzie, pe baza examinării probatoriului, nu poate fi supus cenzurii instanţei de recurs, fiind un aspect de netemeinicie care nu se poate încadra în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte înscrisurile depuse la dosarul de fond, după momentul formulării concluziilor orale, Înalta Curte constată că vătămarea cauzată recurenţilor, prin imposibilitatea discutării în contradictoriu a acestor probe, nu era de natură a atrage în mod necesar anularea sentinţei primei instanţe, deoarece reclamanţii au avut posibilitatea să discute pertinenţa, concludenţa şi utilitatea înscrisurilor depuse de părţile adverse în calea de atac devolutivă a apelului. Ca atare, nu se poate invoca în recurs încălcarea de către prima instanţă a principiului contradictorialităţii, dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil, valorificarea acestor principii fiind asigurată în cadrul fazei judiciare a apelului.
Nu se poate susţine că instanţele de fond şi de apel nu au lămurit pe deplin situaţia de fapt. Considerentele reţinute în argumentarea soluţiei instanţei de apel fac referiri ample la probele administrate şi expun situaţia de fapt reţinută pe baza acestora, criticile recurenţilor vizând în realitate modul de evaluare a probatoriului, care nu poate constitui motiv de nelegalitate.
Se mai susţine de către recurenţi că instanţa de apel nu le-a analizat critica întemeiată pe prevederile art. 245 C. proc. pen., în ceea ce priveşte posibilitatea de a sesiza instanţa civilă competentă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.
Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că, prin hotărârea pronunţată în apel, instanţa nu a îngrădit dreptul recurenţilor de a sesiza instanţa civilă cu acţiunea având ca obiect desfiinţarea actelor contestate, ci dimpotrivă, a analizat pe fond acţiunea, răspunzând motivelor de nulitate a actelor contestate. Dispoziţiile art. 245 C. proc. pen., care reglementează măsurile complimentare pe care trebuie să le cuprindă ordonanţa de încetare a urmăririi penale (printre care şi măsura sesizării instanţei civile cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris) nu sunt aplicabile în prezenta cauză, în care instanţa a fost învestită cu acţiunea civilă formulată în mod direct de către reclamanţi.
Este nefondată şi criticat referitoare la faptul că în mod greşit instanţa de apel a apreciat ca fiind motivată soluţia de unire a excepţiilor cu fondul cauzei.
Din acest punct de vedere, prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale a B.N.P. Societate Civilă „M.” şi B.N.P. S.F., reţinând în considerentele sentinţei că, potrivit art. 96 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc, în condiţiile art. 97, putând fi atacate de părţi sau de orice persoană interesată prin acţiune în anulare la instanţa judecătorească.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de mandat, prima instanţă a calificat-o drept apărare pe fondul cauzei.
Criticile privind probatoriul administrat, nemotivarea soluţiei de respingere a unor probe, respectiv proba cu expertiză grafologică şi cu interogatoriu, procedura verificării de scripte vizează aspecte de netemeinicie ce nu pot fi încadrate în pct. 1 - 9 al art. 304 C. proc. civ.
Pentru considerentele mai sus expuse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanţilor va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.I. şi P.C.J. împotriva Deciziei nr. 263/A din 4 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1763/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1765/2014. Civil. Legea 10/2001. Drept de... → |
|---|
