ICCJ. Decizia nr. 1768/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1768/2014
Dosar nr. 43574/3/2012
Şedinţa publică din 5 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 13 noiembrie 2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 43574/3/2012, reclamantul D.A.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 525.000 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea creanţei garantate asupra statului, în valoare de 1.500.000 lei, conferită de Titlul de despăgubire emis conform Deciziei nr. 4334 din 23 aprilie 2009 a C.C.S.D. şi valoarea maximă de tranzacţionare a unui număr de 1.500.000 de acţiuni la Fondul Proprietatea, conferite conform Titlului de conversie din 14 iulie 2009 emis de A.N.R.P.
Prin sentinţa civilă nr. 398 din 26 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea reclamantului, ca fiind inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P. este neîntemeiată, deoarece, în speţă, reclamantul invocă existenţa unui drept de creanţă împotriva Statului Român, creanţă, în legătură cu care susţine că nu s-a stins decât parţial prin conversia în acţiuni a titlului său de despăgubiri. Reclamantul şi-a întemeiat aserţiunea pe prevederile art. 3 lit. a) şi i) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, conform cărora atât titlurile de despăgubire cât şi cele de conversie sunt „certificate emise în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate”.
Prin urmare, câtă vreme se afirmă existenţa unui raport obligaţional întemeiat pe textul legal de mai sus, tribunalul a apreciat că Statul, nominalizat de text ca atare, are calitate procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte apărarea formulată de pârât în susţinerea aceleiaşi excepţii, întemeiată pe dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, instanţa de fond a apreciat că este neîntemeiată, decizia făcând referire expresă la acţiunile în despăgubiri întemeiate pe art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, şi nu la orice acţiune în pretenţii formulată împotriva Statului.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întemeiată de pârât tot pe prevederile obligatorii ale deciziei mai sus menţionate, tribunalul a apreciat că este întemeiată, pentru următoarele considerente:
În motivarea Deciziei nr. 27/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, cu putere obligatorie pentru celelalte instanţe, că acţiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român prin M.F.P., prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi urm. C. civ. şi al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, raţionamentul instanţei supreme fiind identic cu cel expus şi în Decizia nr. 33/2008.
În prezenta cauză, se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială, tribunalul apreciind că este evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de către reclamant.
S-a apreciat că situaţia reclamantului nu diferă în mod substanţial de cea a persoanelor indicate în decizia în interesul legii menţionată. Astfel, dacă această decizie are în vedere persoane care nu au obţinut nicio despăgubire şi caută să o obţină conform dreptului comun şi art. 1 din protocolul 1 din C.E.D.O., reclamantul urmăreşte ca să dobândească o diferenţă de despăgubiri, acţionând în mod direct în judecată statul, pe temeiul dreptului comun şi art. 1 din protocolul 1 din C.E.D.O., deşi a beneficiat de prevederile legii speciale de reparaţie.
Prin urmare, pentru aceleaşi considerente ca cele expuse în decizia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a apreciat că se impune constatarea inadmisibilităţii acţiunii reclamantului.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate.
Prin motivele de apel a susţinut că instanţa de fond a soluţionat excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii priveşte acele situaţii în care se urmăreşte obţinerea de despăgubiri direct de la Statul Român, fără parcurgerea procedurilor reglementate de legile speciale în materie, în condiţiile în care reclamantul a parcurs în integralitate aceste proceduri.
A mai susţinut că prin admiterea excepţiei, instanţa de fond a limitat accesul efectiv al reclamantului la judecarea cauzei sale de către o instanţă independentă, aspect de natură să încalce grav dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O.
S-a subliniat de către apelantul reclamant că acţiunea adresată instanţei de fond se întemeiază, contrar celor reţinute de prima instanţă, pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului, răspundere ce rezultă din încălcarea de către Statul Român a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. Dreptul de creanţă născut în favoarea apelantului reclamant prin emiterea Deciziei nr. 4334 din 23 aprilie 2009 şi a Deciziei nr. 759 din 14 iulie 2009 reprezintă o valoare patrimonială şi are caracteristicile unui bun, în sensul primei fraze a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., iar nesatisfacerea în integralitate a acestei creanţe de către stat reprezintă încălcarea dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale.
Calea de atac exercitată de reclamant împotriva sentinţei instanţei de fond a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie ca recurs, iar la termenul de judecată din data de 4 noiembrie 2013, instanţa a calificat calea de atac exercitată de acesta ca fiind apel, şi nu recurs, cum din eroare a fost înregistrat.
Prin Decizia nr. 261/A din 4 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantului, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că, prin acţiune, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 525.000 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea creanţei garantate asupra statului, în valoare de 1.500.000 lei, conferită de Titlul de despăgubire emis conform Deciziei nr. 4334 din 23 aprilie 2009 a C.C.S.D. şi valoarea maximă de tranzacţionare a unui număr de 1.500.000 de acţiuni la Fondul Proprietatea, conferite conform Titlului de conversie din 14 iulie 2009 emis de A.N.R.P.
Prin sentinţa apelată, instanţa de fond a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând că aceasta nu se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului, ci pe existenţa între părţi a unui raport obligaţional în baza căruia se solicită obligarea pârâtului la satisfacerea integrală a creanţei de despăgubiri acordate reclamantului în condiţiile Legii nr. 10/2001. S-a apreciat că situaţia reclamantului nu diferă în mod substanţial de cea a persoanelor indicate în Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care acţiunea prin care reclamantul urmăreşte să dobândească o diferenţă de despăgubiri, acţionând în mod direct în judecată statul, pe temeiul dreptului comun şi art. 1 din protocolul 1 din C.E.D.O., deşi a beneficiat de prevederile legii speciale de reparaţie, este inadmisibilă.
Potrivit doctrinei de specialitate, inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procesuală care intervine în situaţia în care partea formulează o acţiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.
Pornind de la această definiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, că: în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă, iar în acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau dispoziţia motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Prin urmare, raportul juridic prevăzut în textul de lege invocat se naşte prin transmiterea notificării şi este stabilit între persoana îndreptăţită care a transmis notificarea şi entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluţionat notificarea sau avea obligaţia de a o soluţiona.
În plan procesual civil acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptăţite care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entităţii juridice care, potrivit legii, a soluţionat notificarea sau are competenţa de a o soluţiona, şi nu Statului Român prin M.F.P.
S-a reţinut, totodată că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială, iar acţiunile îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Dispoziţiile obligatorii ale acestei decizii nu erau însă incidente în cauză, deoarece, prin acţiune, reclamantul nu a invocat dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată şi implicit, refuzul entităţii învestită cu soluţionarea notificării de a emite decizia/dispoziţia prevăzută de legea specială şi nici nu solicită acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în baza dispoziţiilor dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, cu eludarea, practic, a dispoziţiile legii speciale.
Din probele administrate în cauză şi chiar din motivele de fapt ale acţiunii rezultă că reclamantul a parcurs procedura administrativă prevăzută de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, a obţinut în baza acestei legi titlu de despăgubire, iar prin acţiune nu contestă acest titlu, ci solicită satisfacerea integrală de către pârât a despăgubirilor acordate, invocând răspunderea civilă delictuală a acestuia.
O astfel de acţiune nu poate fi asimilată celor analizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 27/2011, iar instanţa de fond, soluţionând cauza în sensul respingerii cererii reclamantului ca inadmisibilă, l-a lipsit pe acesta de posibilitatea de a-şi valorifica în mod efectiv pretenţia sa în această privinţă, aspect condamnat de atâtea ori de către instanţa de contencios european.
Dreptul pe care îl are o parte de a se adresa unei instanţe de judecată trebuie sa fie unul concret şi real, ceea ce înseamnă în termenii ordinii juridice europene, efectivitatea dreptului la un proces echitabil, aşa cum prevede art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, drept ce presupune în conţinutul sau intrinsec, un examen atent al tuturor argumentelor şi cererilor parţilor, (relevante pentru clarificarea atât a aspectelor de ordin procedural, cât şi de fond), al solicitărilor de probe, obligaţia de a motiva soluţiile pronunţate, indicarea cu suficientă claritate a temeiurilor de fapt şi de drept care au condus instanţa spre o anumită soluţie, dezvoltarea punctelor de vedere ale tuturor parţilor aflate în conflict judiciar, cele referitoare la angajarea unui anumit text de lege, prezentarea structurată a argumentelor, termen rezonabil de soluţionare a cauzei în funcţie de circumstanţele spetei, etc.
În raport de considerentele de fapt si de drept prezentate anterior, Curtea a apreciat că instanţa de fond trebuia să valorifice în interesul tuturor parţilor din proces, dispoziţiile legale care deschideau calea de acces la instanţa de judecată şi nicidecum pe acelea care interziceau de plano intervenţia efectivă a instanţei de judecată, prin soluţia strict formală de respingere a acţiunii reclamanţilor ca inadmisibilă.
Tot pentru considerente ce definesc caracterul echitabil al procedurii judiciare, Curtea a apreciat că se impune, pentru valorificarea judicioasă a aspectelor menţionate anterior, în condiţii de contradictorialitate, respectarea principului dublului grad de jurisdicţie şi aceasta din perspectiva unui drept la judecată concret şi efectiv.
În consecinţă, în temeiul art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Împotriva Deciziei nr. 261/A din 4 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea acestor motive de recurs, care nu sunt dezvoltate în mod separat, se arată că hotărârea instanţei este netemeinică şi nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Recurentul consideră că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică, întrucât în mod greşit instanţa de apel a admis apelul reclamantului, limitându-se astfel doar la a reţine în considerentele deciziei atacate „că instanţa de fond trebuia să valorifice în interesul tuturor părţilor din proces, dispoziţiile legale care deschideau calea de acces la instanţa de judecată şi nicidecum pe acelea care interziceau de plano intervenţia efectivă a instanţei de judecată, prin soluţia strict formală de respingere a acţiunii reclamanţilor ca inadmisibilă”.
Instanţa nu a avut în vedere faptul că art. 137 alin. (1) C. proc. civ. dispune că: „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.
Excepţiile procesuale sunt definite ca mijloacele procesuale prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu, invocă în cadrul procesului civil şi fără a pune în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea şi constituirea instanţei, competenta acesteia, ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la acestea, urmărind, după caz, declinarea competentei, amânarea judecaţii, refacerea unor acte, anularea, perimarea, respingerea cererii ca urmare a admiterii excepţiei, în alţi termeni, întârzierea sau împiedicarea judecaţii.
Prin urmare, dispoziţiile procedurale de mai sus obligă instanţa ca, o dată invocată o excepţie, să o soluţioneze. De regulă, aceasta trebuie rezolvată cu prioritate, înainte de a se intra în fondul cauzei sau imediat după invocarea ei.
De asemenea, este ştiut faptul că excepţiile se invocă, în primul rând, de către pârât prin întâmpinare (art. 115) sau, în mod excepţional în condiţiile art. 118 alin. (2). Faptul că pârâtului, de obicei, îi revine sarcina de a invoca o excepţie, apare ca firesc luând în considerare finalităţile specifice admiterii excepţiei care, de cele mai multe ori, sunt în deplină concordanţă cu interesul procesual al pârâtului (întârzierea, împiedicarea judecaţii, anularea cererii, respingerea acesteia, perimarea etc.).
Totodată, prin intermediul excepţiilor de fond, cum este excepţia inadmisibilităţii care a fost invocată în prezenta speţă, se învederează lipsuri sau încălcarea unor norme privitoare la exerciţiul dreptului la acţiune.
Nici excepţiile de procedura şi nici cele de fond nu pun în discuţie fondul cauzei iar admiterea excepţiilor de fond conduce la respingerea acţiunii pe cale de consecinţă.
Prin urmare, dispoziţiile procedurale de mai sus, obligă instanţa ca, o dată invocată o excepţie, să o soluţioneze.
Consideră recurentul că, în mod corect, instanţa de fond a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu prioritate, nefiind necesară soluţionarea cauzei pe fond, deoarece, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedura, precum şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Prin urmare, în mod temeinic şi legal instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca atare „întrucât acţiunea formulată de reclamant nu se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului, ci pe existenta între părţi a unui raport obligaţional în baza căruia se solicita obligarea pârâtului la satisfacerea integrală a creanţei de despăgubiri acordate reclamantului în condiţiile Legii nr. 10/2001”.
Mai arată recurentul că situaţia reclamantului nu diferă în mod substanţial de cea a persoanelor indicate în Decizia 27/2011 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care acţiunea prin care reclamantul urmăreşte sa dobândească o diferenţa de despăgubiri, acţionând în mod direct în judecata statul, pe temeiul dreptului comun şi art. 1 din Protocolul 1 din C.E.D.O., deşi a beneficiat de prevederile legii speciale de reparaţie, este inadmisibilă.
Prin admiterea acestei excepţii de inadmisibilitate nu este încălcat dreptul liberului acces la instanţa, reglementat de art. 21 din Constituţia României, întrucât Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedura administrativa prealabila, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătura cu imobilele preluate abuziv de stat.
În mod corect tribunalul a respins acţiunea ca inadmisibilă, întrucât reclamantul urmăreşte să dobândească o diferenţă de despăgubiri, acţionând în mod direct statul, pe temeiul dreptului comun şi art. 1 din protocolul 1 din C.E.D.O., deşi a beneficiat de prevederile legii speciale de reparaţie.
Pe fondul cauzei, recurentul arată că titlul în baza căruia s-au acordat despăgubiri reprezentând acţiuni la Fondul Proprietatea a căror valoare se contesta în prezenta speţa este Decizia (titlu de conversie) nr. 4334 din 23 aprilie 2009 emisa de Guvernul României, prin C.C.S.D.
Potrivit art. 2 din decizia menţionată, aceasta poate fi atacata în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel în a cărei raza teritoriala îşi are domiciliul reclamantul. Aceleaşi prevederi privind instanţa competentă să soluţioneze un astfel de litigiu se regăsesc şi în Decizia nr. 4334 din 23 aprilie 2009.
Astfel, în condiţiile în care reclamantul era nemulţumit de despăgubirile acordate prin Decizia nr. 4334 din 23 aprilie 2009 trebuia să se adreseze instanţei de contencios administrativ, fiind inadmisibila o acţiune promovată pe calea dreptului comun.
Procedura de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv este reglementată în mod expres de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei.
Astfel, ulterior emiterii titlului de despăgubire, reclamantul avea posibilitatea valorificării acestuia potrivit procedurii speciale prevăzute de dispoziţiile Capitolului V1 ,,Valorificarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea algoritmului de atribuire a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea” din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În vederea valorificării titlurilor de despăgubire, potrivit Normelor Metodologice de punere în aplicare a acestui capitol din Titlul VII ,,persoana îndreptăţită va depune o cerere la Direcţia pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul A.N.R.P.”
În continuare, recurentul redă dispoziţiile art. 183 şi art. 184, susţinând că Legea nr. 247/2005 nu prevede obligarea directa a Statului Roman, prin M.F.P., la despăgubiri, ceea ce ar presupune, pe lângă schimbarea debitorului obligaţiei de plata, schimbarea mecanismul de achitare a despăgubirilor stabilite conform Titlului VII.
Prin Decizia nr. 4334 din 23 aprilie 2009 emisa de Guvernul României, prin C.C.S.D., reclamantul din prezenta cauză a obţinut titlul de despăgubire. Astfel, acesta, urmând procedura specială, a fost despăgubit.
Or, în urma realizării procedurii speciale prevăzută de lege, este practic imposibil de realizat condiţia dispusă de către instanţa de fond, reclamantul neputând restitui Statului Român, prin M.F.P., acţiunile primite cu titlu de despăgubire, atâta timp cât acesta nu este emitentul acestui titlu.
Conform dispoziţiilor Legii nr. 247/2007, M.F.P. nu are atribuţii în emiterea titlurilor de despăgubire (acestea se emit de C.C.S.D., aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru). În speţă, aşa cum rezultă din actele de la dosar, Decizia nr. 4013 din 04 decembrie 2008, care reprezintă titlu de despăgubire, a fost emisă de C.C.S.D.
Potrivit prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele masuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, „după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată (...)”.
Prin urmare, legea stabileşte în mod expres că emiterea titlului de conversie se face strict pe baza titlului de despăgubire emis de C.C.S.D. şi pe baza opţiunii persoanei îndreptăţite. Astfel, titlul de conversie se va emite strict pentru suma stabilită în titlul de despăgubire, respectiv pentru o sumă mai mică, în situaţia în care se solicită emiterea unui titlu de conversie şi parţial emiterea unui titlu de plată.
Prin Decizia nr. 816 din 05 august 2009 ce reprezintă titlul de conversie, intimatului i-au fost emise acţiuni, la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Actul constitutiv al Fondului Proprietatea.
Prin emiterea titlului de conversie, instituţiile statului şi-au îndeplinit atribuţiile conferite de lege, şi astfel, orice solicitare intervenită după listarea acţiunilor la bursă, referitoare la cursul sau valoarea acţiunilor este inadmisibilă, în condiţiile în care excede competenţelor conferite de lege A.N.R.P. şi, implicit, a tuturor instituţiilor statului.
Potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 „după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, A.N.R.P. va emite pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acţiuni, iar titlurile de plată vor fi remise D.A.D.N. în vederea efectuării operaţiunilor de plată.”
Faţă de considerentele expuse mai sus, recurentul solicită admiterea recursului, modificarea Deciziei civile nr. 261/A din 04 noiembrie 2013 pronunţată de instanţa de apel şi respingerea apelului formulat de reclamant.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Afirmaţia recurentului, în sensul că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă nu poate fi examinată de instanţa de recurs, deoarece nu este dezvoltată. Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, nu este suficientă doar enunţarea motivului de recurs, ci şi dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico-juridice de natură a contura critica de nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanţa de recurs a controlului judiciar. Or, simpla afirmaţie că hotărârea nu este motivată, neînsoţită de argumente care să o susţină, nu întruneşte exigenţele unei critici de nelegalitate.
Recurentul arată că instanţa de apel s-a limitat la a reţine în considerentele deciziei atacate „că instanţa de fond trebuia să valorifice în interesul tuturor părţilor din proces, dispoziţiile legale care deschideau calea de acces la instanţa de judecată şi nicidecum pe acelea care interziceau de plano intervenţia efectivă a instanţei de judecată, prin soluţia strict formală de respingere a acţiunii reclamanţilor ca inadmisibilă”. Or, din expunerea considerentelor deciziei recurate reiese fără dubiu că fragmentul reprodus de recurent în memoriul de recurs reprezintă concluzia la care a ajuns instanţa de apel, după expunerea pe larg a argumentelor pe care s-a bazat soluţia. Ca atare, chiar dacă s-ar considera că recurentul şi-a motivat recursul din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., această critică nu este fondată, deoarece instanţa de apel a arătat în considerentele deciziei care sunt motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, în acord cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Critica recurentului referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. este nefondată. Potrivit acestor prevederi legale, „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.
Contrar celor susţinute de recurent, instanţa de apel nu a nesocotit această regulă procedurală, în faza apelului nefiind invocată vreo excepţie care să se impună a fi analizată cu prioritate. Instanţa de apel a fost sesizată cu verificarea legalităţii soluţiei date de prima instanţă cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţie invocată în faţa primei instanţe. Soluţionând apelul, în sensul admiterii căii de atac, anulării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare, instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum pretinde recurentul, ci a făcut aplicarea art. 297 C. proc. civ., care stabileşte soluţiile pe care le poate adopta instanţa de apel în situaţia în care prima instanţă în mod greşit a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.
De aceea, toate consideraţiile teoretice ale recurentului referitoare la definirea excepţiilor procesuale şi regimul lor juridic sunt lipsite de utilitate în contextul soluţiei pronunţate de instanţa de apel.
Împrejurarea că instanţa de apel a considerat, motivat, că excepţia inadmisibilităţii a fost greşit admisă de prima instanţă, ceea ce a determinat anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, nu intră în câmpul de aplicare a prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., aceasta fiind o normă de procedură care reglementează ordinea de soluţionare a excepţiilor, nu modul de soluţionare a unei anumite excepţii.
În ceea ce priveşte legalitatea soluţiei date de instanţa de apel excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că cele statuate prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011 nu sunt incidente în prezenta cauză.
În speţă, reclamantul a parcurs procedura administrativă prevăzută de legea specială de reparaţie, obţinând titlul de despăgubire şi titlul de conversie, iar ceea ce se urmăreşte în prezenta cauză nu este contestarea acestor titluri sau obţinerea unor despăgubiri pe calea dreptului comun cu eludarea procedurilor speciale, ci satisfacerea integrală de către pârât a despăgubirilor în cuantumul stabilit prin titlurile menţionate.
Păstrarea soluţiei de respingere a acţiunii ca inadmisibilă este de natură să încalce reclamantului dreptul de acces la justiţie, în condiţiile în care legea specială pe care o invocă recurentul nu conţine prevederi care să reglementeze din punct de vedere procedural modul de soluţionare a litigiilor prin care se reclamă de către titularii dreptului la despăgubire (stabilit deja ca întindere prin titlul de despăgubire şi titlul de conversie) o creanţă împotriva Statului român, constând în diferenţa dintre valoarea despăgubirii stabilită prin titlu şi valoarea efectivă a despăgubirii încasate ca urmare a vânzării acţiunilor obţinute prin procedura de conversie a titlului de despăgubire.
Susţinerile recurentului privind posibilitatea reclamantului de a ataca titlul de conversie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt străine de obiectul litigiului, care nu vizează contestarea titlului de conversie. Tocmai pornind de la cuantumul stabilit prin acest titlu, reclamantul pretinde statului să-i asigure o reparaţie integrală şi efectivă.
Procedura de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, reglementată de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi redată pe larg în memoriul de recurs, nu are aplicabilitate în speţă, deoarece această procedură a fost deja epuizată. Reclamantul nu contestă actele emise în aplicarea acestor dispoziţii speciale, ci pretinde satisfacerea integrală a creanţei stabilite prin titlul de despăgubire, invocând împrejurări ulterioare conversiei titlului de despăgubire în acţiuni emise de Fondul „Proprietatea”.
Instanţa de apel nu a schimbat debitorul obligaţiei de plata şi nici mecanismul de achitare a despăgubirilor stabilite conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum se susţine în motivarea recursului. Soluţionând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în sensul respingerii acesteia, instanţa de apel a trimis cauza spre rejudecare, urmând ca instanţa de trimitere să analizeze pe fond dacă acţiunea reclamantului este întemeiată, respectiv, dacă statului îi revine obligaţia de a plăti despăgubirea pretinsă.
Afirmaţia recurentului, în sensul că, prin Decizia nr. 4334 din 23 aprilie 2009 emisă de Guvernul României, prin C.C.S.D., reclamantul a fost despăgubit, constituie o apărare de fond, pe care instanţa de rejudecare urmează să o aibă în vedere cu ocazia soluţionării fondului pricinii.
Susţinerea aceluiaşi recurent, în sensul că „este practic imposibil de realizat condiţia dispusă de către instanţa de fond, reclamantul neputând restitui Statului Român, prin M.F.P., acţiunile primite cu titlu de despăgubire, atâta timp cât acesta nu este emitentul acestui titlu”, este lipsită de logică, în condiţiile în care prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, nefiind impusă reclamantului vreo obligaţie de a restitui statului acţiunile primite cu titlu de despăgubire.
În ceea ce priveşte împrejurarea că M.F.P. nu are atribuţii în emiterea titlurilor de despăgubire, Înalta Curte constată că această critică nu are legătură cu excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ci eventual putea fi luată în considerare ca fiind îndreptată împotriva soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului. Or, această excepţie a fost respinsă de prima instanţă, iar pârâtul nu a înţeles să exercite calea de atac a apelului împotriva sentinţei cu privire la această soluţie. În acest context, critica formulată în recurs, omisso medio, nu poate fi avută în vedere de instanţa de recurs, care este învestită cu analiza legalităţii soluţiei pronunţate în apel.
Referirile recurentului la dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, în legătură cu modul de emitere a titlului de conversie şi afirmaţia acestuia, în sensul că prin emiterea titlului de conversie, instituţiile statului şi-au îndeplinit atribuţiile conferite de lege, reprezintă, de asemenea, aspecte de fond pe care instanţa de rejudecare urmează a le examina în vederea stabilirii dacă există raportul obligaţional pretins prin acţiune şi dacă, în cadrul acestui raport juridic, pârâtului îi revine vreo obligaţie de dezdăunare, astfel cum susţine reclamantul.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 261/A din 4 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1767/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1769/2014. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
