ICCJ. Decizia nr. 1770/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1770/2014
Dosar nr. 30281/3/2008
Şedinţa publică din 5 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 630 din 24 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia prematurităţii acţiunii, ca neîntemeiată, a respins excepţia puterii de lucru judecat, ca neîntemeiată, a admis excepţia prescripţiei dreptului de a solicita constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 03 martie 1998, din 05 iunie 1997 şi din 05 iunie 1997 şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca prescrisă, cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, a respins ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare.
Prin Decizia civilă nr. 241/A din 30 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat parţial sentinţa, a trimis spre rejudecare primei instanţe capătul de cerere privind revendicarea, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a reţinut că în mod corect instanţa fondului a admis excepţia prescripţiei dreptului de a solicita constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare având în vedere dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.
Curtea a înlăturat susţinerile apelanţilor-reclamanţi, în sensul că această acţiune este o continuare a acţiunii începută în anul 1998 şi care a format obiectul Dosarului nr. 21717/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Acţiunea ce a format obiectul acestui dosar a fost constatată perimată, în mod irevocabil. Acţiunea de faţă, având acelaşi obiect, a fost introdusă la data de 08 august 2008, neputându-se pune problema conexării celor două cauze, dar nici aceea a ataşării Dosarului nr. 21717/1998, fiind total lipsit de relevanţă juridică un asemenea demers procedural. Dosarul de faţă este un dosar distinct de cel anterior şi nu o continuare a aceluia, introducerea unei noi acţiuni fiind posibilă, tocmai urmare a soluţionării celei anterioare pe excepţia perimării şi nu pe fondul cauzei, altfel, operând de la lege, autoritatea de lucru judecat.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Curtea a apreciat că în considerentele Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, se reţine în mod clar că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei Europene trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie, aparţinând altor persoane.
Pentru aceasta este necesară o analiză pe fond a titlurilor de proprietate exhibate de părţi, astfel încât, acţiunea în revendicare dedusă judecăţii nu este inadmisibilă, urmând a fi analizată temeinicia acesteia de către instanţa investită.
Prin Decizia civilă nr. 1786 din 01 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul, ca nefondat.
S-a reţinut că cererea de chemare în judecată este formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că este evident că această acţiune nu constituie o continuare a celei iniţiale, cu privire la care s-a constatat perimarea. Aşa fiind, introducerea acţiunii de faţă este posibilă tocmai urmare a soluţionării celei anterioare pe excepţia perimării, aşa încât nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat şi nici teza eronată a recurenţilor-pârâţi cu privire la continuarea primei acţiuni. Decizia nr. 1451 din 2 decembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti a fost anulată prin Decizia nr. 1108/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, iar ulterior, prin sentinţa nr. 1709 din 13 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, cauza a fost în mod irevocabil perimată, recursul fiind respins prin Decizia nr. 1783 din 30 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
În esenţă, s-a reţinut că reclamanţii s-au adresat cu notificarea din 20 iunie 2001, Primăriei Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea în natură a imobilului în litigiu după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Cererea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 şi înregistrată din 17 iulie 1996 nu a fost soluţionată, revenindu-se cu o alta, după adoptarea H.G. nr. 20/1997, sub nr. 3330 din 18 februarie 1997, dosarul astfel constituit fiind analizat şi propunându-se plata de despăgubiri pentru imobil.
Reclamanţii sunt persoane care au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar care nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, întrucât calea oferită de legea specială pentru valorificarea drepturilor pretinse, în calitate de persoane îndreptăţite, nu este una efectivă şi nu asigură aplicarea concretă şi efectivă a măsurilor reparatorii.
De altfel, în considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, reţine fără echivoc că existenţa legii speciale, nu exclude în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare de drept comun. Ca atare, s-a apreciat că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 1987, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea în revendicare.
În fapt, s-a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950.
Reclamanţii au făcut dovada că imobilul a fost dobândit de autorii lor prin actul de vânzare-cumpărare din 13 februarie 1919, respectiv că aceştia sunt succesorii în drepturi ai foştilor proprietari ai imobilului, aspect ce rezultă din actele de stare civilă şi actele de succesiune depuse la dosar, precum şi din Decizia civilă nr. 1938 din 12 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă.
Reclamanţii s-au adresat cu notificarea înregistrată din 20 iunie 2001, Primăriei Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea în natură a imobilului în litigiu, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a reţinut că în prezenta cauză atât reclamanţii, cât şi pârâţii se prevalează de titluri de proprietate valabile.
Situaţia juridică de incertitudine în care se află părţile litigante, îndrituite în egală măsură la respectarea dreptului lor de proprietate asupra bunului, este consecinţa regimului statal totalitar, factor de natură să conducă în prezent la situaţia inechitabilă în care există două părţi ce se pot prevala cu bună-credinţă de titluri de proprietate valabile, instanţa fiind obligată să decidă preferabilitatea unui drept în detrimentul celuilalt.
Legea nr. 10/2001 ce se preocupa de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Roman după anul 1945, nu poate fi ignorata în evaluarea legalităţii şi temeiniciei unei cereri în revendicarea unui asemenea imobil, formulată pe calea dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.
Tribunalul a apreciat că reclamanţii nu au un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, întrucât acestora nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unei proceduri administrative, procedură de care au înţeles să uzeze prin notificarea din 20 iunie 2001, nesoluţionată.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar un drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.
Dimpotrivă, pârâţii sunt cei care, la data introducerii acţiunii în revendicare au un bun în sensul Convenţiei deoarece titlul lor de proprietate (şi implicit titlul autorilor săi) nu au fost anulate în justiţie, bucurându-se astfel de prezumţia de validitate. Valabilitatea titlului pârâţilor a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiunea în declararea nulităţii sale, motiv pentru care aceştia se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin Decizia civilă nr. 296/A din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia tardivităţii completării motivelor de apel, a respins cererile de apel formulate de către reclamanţi.
În esenţă, s-a reţinut că, în cauză, sunt pe deplin incidente statuările obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cadrul deciziei nr. 33/2008, adoptată în interesul legii, care stabilesc condiţiile în care o astfel de acţiune poate fi admisă şi care impun analiza în concret a acestor criterii, în raport de situaţia de fapt stabilită în cauză, cu luarea în considerare în special a calităţii părţilor de a fi deţinători ai unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Susţinerea din apel vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt în cauză, fără a se avea în vedere formularea unei cereri de restituire de către reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea a reţinut că, în primul ciclu procesual parcurs de prezenta cauză, prin sentinţa civilă nr. 630 din 24 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, a fost soluţionată cererea reclamanţilor având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, constatându-se prescris dreptul la acţiune, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001. Soluţia adoptată de prima instanţa în privinţa acestui petit a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 241/A din 30 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1786 din 01 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi că reclamanţii nu au înţeles să exercite împotriva Deciziei civile nr. 241/A din 30 martie 2010, calea de atac a recursului, singura modalitate prin care aceştia ar fi putut repune în discuţie, modalitatea de soluţionare a cererii lor.
Câtă vreme în mod irevocabil s-a statuat că dreptul la acţiune s-a prescris, apărările acestora vizând nerespectarea la momentul încheierii acestor contracte a prevederilor Legii nr. 112/1995, întemeiate pe formularea de către reclamanţi a unei cereri de retrocedare a imobilului, anterior vânzării, nesoluţionată, respectiv reaua-credinţă a cumpărătorilor, nu puteau fi apreciate ca având relevanţă în soluţionarea pricinii, instanţa de fond fiind ţinută să respecte soluţia adoptată în primul ciclu referitor la acest petit, intrată în putere de lucru judecat.
În contextul în care acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost constatată prescrisă prin hotărâre irevocabilă, în mod judicios a apreciat instanţa de fond, în privinţa pârâţilor, că aceştia deţin titluri de proprietate valabile pentru imobilele dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, aşadar că au calitatea de deţinători ai unui bun, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.
S-a apreciat totodată că noul motiv de nulitate invocat în completarea la cererea de apel, tinde la schimbarea cauzei cererii introductive, formând obiectul unor pretenţii noi, câtă vreme, cauza de nulitate a aceluiaşi act juridic, invocată în apel, vizează nerespectarea prevederilor art. 10 din Legea nr. 112/1995, anterior modificării aduse acestui text prin Legea nr. 422/2001.
Critica vizând faptul că nu s-a avut în vedere că litigiul pentru redobândirea acestui imobil datează încă din anul 1997, respectiv că în mod greşit s-a refuzat ataşarea Dosarului iniţial, nr. 21717/1998 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, a fost apreciată ca nefondată.
S-a reţinut incidenţa art. 297 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Potrivit Deciziei civile nr. 241/A din 30 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a tranşat deja irevocabil asupra ambelor chestiuni litigioase, reţinându-se că: „ acţiunea ce a format obiect al Dosarului nr. 21717/1998 a fost constatată irevocabil perimată, că acţiunea de faţă, având acelaşi obiect a fost introdusă la data de 08 august 2008, şi formează obiectul acestui dosar, neputându-se pune problema conexării celor două cauze dar nici aceea a ataşării Dosarului nr. 21717/1998, fiind total lipsit de relevanţă juridică un astfel de demers procedural”, respectiv că „dosarul de faţă este distinct de cel anterior şi nu o continuare a aceluia, astfel cum în mod eronat susţin apelanţii reclamanţi, introducerea unei noi acţiuni - cea de faţă - fiind posibilă tocmai ca urmare a soluţionării celei anterioare pe excepţia perimării şi nu pe fondul cauzei, altfel operând, de la lege, autoritatea de lucru judecat”.
Critica vizând greşita soluţionare a acţiunii în revendicare a fost apreciată ca nefondată, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia civilă nr. 241/A din 30 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1786 din 01 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi în rejudecare, s-a constatat calitatea reclamanţilor de moştenitori ai numiţilor I. şi A.S. O atare constatare nu poate avea drept consecinţă admiterea de plano a acţiunii în revendicare, ci, statuarea relativă la calitatea reclamanţilor de succesori ai foştilor proprietari, vizează legitimarea lor procesuală activă, în raport de prevederile înscrise în art. 480 C. civ.
Curtea a apreciat că, în cauză, prima instanţa a realizat o aplicare judicioasă a criteriilor de preferabilitate înscrise în Legea nr. 10/2001, în Decizia nr. 33/2008 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, respectiv în jurisprudenţa relevantă a C.E.D.O.
În mod corect s-a apreciat de către instanţa de fond că soluţionarea cauzei nu poate face abstracţie de regimul juridic reglementator al imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care, fără a exclude legea generală, reglementează condiţiile în care se pot restitui, atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi cele preluate de stat fără titlu valabil (art. 1 din Legea nr. 10/2001), precum şi relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora legea specială le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii prevăzute de lege (art. 18 lit. c), art. 29 din Legea nr. 10/2001), limitând în acest fel incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Dată fiind împrejurarea că, în cauză, se dispută interese legitime concurente asupra aceluiaşi imobil, câtă vreme reclamanţii susţin nevalabilitatea titlului statului şi se prevalează de un titlu de proprietate, invocând incidenţa, pentru situaţia lor, a normelor înscrise în art. 480 C. civ. şi a celor din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul de proprietate, iar pârâţii, se prevalează, la rândul lor, de titluri de proprietate, asupra aceluiaşi imobil, reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulate, instanţa a examinat dacă, interesul legitim al reclamanţilor nu aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, aspecte de fapt şi de drept, a căror analiza este impusă prin chiar dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Nu se poate face abstracţie de împrejurarea că deşi reclamanţii au solicitat în cadrul Dosarului nr. 21717/1998 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, constatarea nulităţii contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, această acţiune a rămas în nelucrare, iar prin sentinţa civilă nr. 1451 din 02 decembrie 2005, a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1783 din 30 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a constatat perimată această cerere. Tot astfel, în primul ciclu procesual, în prezenta cauză, cererea acestora având ca obiect constatarea nulităţii contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobilul revendicat a fost respinsă irevocabil, ca prescrisă.
Reclamanţii nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, în natură şi nici de o hotărâre emisă de o autoritate administrativă, care să le fi recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului revendicat, ci invocă în susţinerea acţiunii în revendicare, titlul de proprietate deţinut de autorii lor, prevalându-se de faptul că acesta provine de la titularul originar al dreptului şi de caracterul abuziv al deposedării autorilor acestora.
Deşi statuările instanţei de fond, în sensul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, au intrat în putere de lucru judecat, Curtea a apreciat că o atare constatare nu îi îndreptăţeşte pe reclamanţi să spere că se va da preferabilitate titlului lor în faţa titlului pârâţilor. Astfel, în ceea ce priveşte situaţia reclamanţilor, aceştia, prin raportare la decizia dată în recursul în interesul Legii nr. 33/2008, trebuie să facă dovada că deţin un „bun actual” în sensul Convenţiei, noţiune explicitată şi dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene.
După cum rezultă din această jurisprudenţă, aprecierea existenţei unui bun în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate de jurisprudenţa Curţii Europene atât a unui bun existent cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Totodată, în cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei ca stare de fapt.
Astfel, în hotărârea pilot, analizată de instanţa anterioară, Curtea realizează o distincţie tranşantă între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri. Astfel, s-a statuat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" în accepţiunea dată de hotărârea pilot, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. În cauză, aşa cum s-a arătat, reclamanţii nu deţin o hotărâre prin care statul sau autorităţile publice să fi fost obligate, anterior formulării acţiunii de faţă, să-i restituie, în natură, apartamentul revendicat.
În consecinţă, în aplicarea acestor statuări obligatorii, Curtea constată că deşi reclamanţii deţin un „bun”, în accepţiunea Curţii Europene, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, acesta nu rezidă într-un drept la restituirea în natură a imobilului revendicat, care să susţină pretenţiile lor în acţiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, ci într-un drept de creanţă, susceptibil a fi valorificat în procedura specială la care face trimitere legea specială de restituire - Legea nr. 10/2001.
În ceea ce îi priveşte pe pârâţi, se constată că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că aceştia deţin un „bun actual” în sensul Convenţiei, deoarece au cumpărat/moştenit imobilul în litigiu, imobil asupra căruia aceştia continuă să exercite posesia şi în prezent, în baza unei legi în vigoare - Legea nr. 112/1995.
În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obţină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri, în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, după cum contractul de vânzare - cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din acelaşi act normativ. Într-o asemenea situaţie, nepromovarea acţiunii în anulare în termenul de prescripţie impus de lege (existând, de altfel, o jurisprudenţă constantă în acest sens a instanţei noastre supreme) a avut ca efect consolidarea titlului cumpărătorilor, respectiv salvgardarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror „nelegalitate” s-a invocat de către reclamanţi ca argument pentru restituirea apartamentelor, nefiind atacate cu acţiune în justiţie în constatarea nulităţii în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum a fost prelungit, sunt valabile, producându-şi efectele în continuare.
Curtea a apreciată că în cadrul acţiunii în revendicare prezente, reclamanţii care invocă nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului cumpărat de pârâţi, nu mai pot pune în discuţie nici pe cale incidentală valabilitatea titlului de proprietate al acestora, în contrapondere cu prezumţia legală a valabilităţii oricărui act juridic până la desfiinţarea acestuia prin anulare.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâţilor persoane fizice, se constată că, aceştia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri şi drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu aduc atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, fiind o reflecţie a principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Hotărârea tribunalului este legală şi prin raportare la dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, care tranşând raportul dintre legea specială şi dreptul comun a statuat, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, decât cu riscul încălcării principiului specialia generalibus derogant.
Or, în această analiză, acordând preferabilitate titlului pârâţilor în condiţiile în care actul acestora de proprietate, s-a consolidat, instanţa de fond a aplicat corect în cauză, atât principiul de drept evocat, al priorităţii normei speciale faţă de aceea de drept comun, dar şi pe cel al securităţii raporturilor juridice consacrat de normele şi jurisprudenţa convenţională în materie.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 06 decembrie 2013, reclamanţii B.D.M., D.S.M.C., S.T.C. şi S.E., prin care au invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:
Primul motiv de recurs se referă la faptul că în mod greşit instanţele au refuzat ataşarea Dosarului nr. 21717/1998 al Judecătoriei sectorul 1 Bucureşti, argumentându-se în mod neîntemeiat că acesta este un dosar ce nu are legătură cu acţiunea de faţă şi că nu poate constitui o continuare a demersurilor începute de către reclamanţi încă din anul 1998 pentru redobândirea imobilului în litigiu.
Deşi instanţele anterioare au apreciat că nu există autoritate de lucru judecat, totuşi au refuzat ataşarea dosarului prin care se dorea a se dovedi o serie de aspecte esenţiale pentru soluţionarea litigiului: acţiunea pentru redobândirea imobil în litigiu încă din anul 1998, vânzarea s-a făcut fără a se ţine seama de cererea formulată de către reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995, perimarea acţiunii anterioare este rezultatul comportamentului procesual al intimaţilor şi autorilor acestora.
Al doilea motiv de recurs se referă la faptul că în mod greşit instanţele nu au analizat şi verificat, printr-un probatoriu adecvat, valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către chiriaşi. Instanţa anterioară a refuzat sistematic să analizeze valabilitatea acestor contracte, susţinând că acestea nu au fost anulate în justiţie, mai mult fiind apreciate "mai caracterizate" cu ocazia comparării titlurilor de proprietate.
Apărarea principală a intimaţilor a fost aceea că acest caracter de bun înscris pe lista monumentelor istorice s-a realizat după cumpărarea imobilului, însă actele depuse la dosar au confirmat că imobilul figura încă din anii 1991 - 1992 pe lista monumentelor istorice.
S-a susţinut totodată că din fosta proprietate a soţilor Săvescu s-a vândut chiriaşilor numai o parte a acesteia, restul de proprietate imobiliară rămânând fără nici o soluţionare din partea instanţelor.
Al treilea motiv de recurs se referă la faptul că în mod greşit instanţele au rezolvat problema comparării titlurilor de proprietate, instanţa chinuindu-se să argumenteze nevalabilitatea titlului prin faptul că nu au fost desfiinţate contractele de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor. Este însă unanim cunoscut că o astfel de comparare de titluri de proprietate se face pe baza raţionamentului "celui mai caracterizat".
În mod constant instanţele de judecată au considerat că titlul fostului proprietar, mai vechi, este totdeauna mai valid decât titlurile obţinute de alte persoane după anul 1990. De regulă, aceşti cumpărători au cumpărat de la un neproprietar, vânzătorul având un titlu precar obţinut într-o perioadă de regim totalitar, prin acte vădit ilegale, acte de naţionalizare, cu încălcarea flagrantă a prevederilor Decretului nr. 92/1950.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prima critică de pretinsă nelegalitate nu poate fi primită, întrucât instanţa supremă a statuat într-o etapă procesuală anterioară asupra solicitării recurenţilor-reclamanţi, după cum urmează:
Cererea de chemare în judecată a reclamanţilor a fost formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că este evident că această acţiune nu constituie o continuare a celei iniţiale, cu privire la care s-a constatat perimarea, pe temeiul dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ.. Aşa fiind, introducerea acţiunii pendinte a fost posibilă tocmai urmare a soluţionării celei anterioare pe excepţia perimării, aşa încât nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat şi nici teza eronată a recurenţilor-pârâţi cu privire la continuarea primei acţiuni.
Decizia nr. 1451 din 2 decembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti a fost anulată prin Decizia nr. 1108/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, iar ulterior, prin sentinţa nr. 1709 din 13 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, cauza a fost în mod irevocabil perimată, recursul fiind respins prin Decizia nr. 1783 din 30 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
Instanţa anterioară în mod corect a apreciat că, date fiind circumstanţele cauzei de faţă redate anterior, problema conexării celor două cauze, ca şi aceea a ataşării Dosarului nr. 21717/1998 la dosarul pendinte, sunt demersuri procedurale lipsite de orice relevanţă juridică.
Al doilea motiv de recurs referitor la faptul că în mod greşit instanţele nu au analizat, printr-un probatoriu adecvat, valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, nu este întemeiat, în contextul constatării, cu caracter irevocabil, a prescripţiei dreptului material al reclamanţilor la acţiune prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Nu se putea face abstracţie de cele statuate în primul ciclu procesual şi intrate în puterea de lucru judecat, în sensul că dreptul la acţiune al reclamanţilor era paralizat de efectul prescripţiei extinctive, aceştia pierzând posibilitatea de a obţine condamnarea pârâţilor şi implicit posibilitatea de realizare a dreptului lor cu concursul forţei de constrângere a statului.
Analizarea condiţiilor de valabilitate a contractelor încheiate pentru imobilul revendicat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu mai putea fi realizată, în rejudecare, instanţa de fond având a se preocupa exclusiv de analiza acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi iar nu şi a capătului de cerere vizând nulitatea contractelor, soluţionat irevocabil.
În contextul procedural strict stabilit de norme legale şi hotărâri judecătoreşti irevocabile, nu se poate susţine cu deplin temei că instanţa de apel ar fi refuzat să analizeze valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Instanţa de apel a reţinut corect că solicitarea de constatare a nulităţii unui act juridic pentru cauza ilicită şi pentru nerespectarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, are o cauză juridică distinctă de aceea bazată pe nerespectarea interdicţiei legale de înstrăinare a imobilului, instituită prin art. 10 din acelaşi act normativ, în forma în vigoare la data încheierii contractelor, între aceste cauze neexistând nici un raport de legătură sau dependenţă, acest motiv nou de nulitate constituind un temei juridic nou al acţiunii deduse judecăţii iar nu un simplu mijloc de apărare. Din această perspectivă, criticile cu acest conţinut, formulate pentru prima dată în apel, au caracterul unei cereri noi, constituindu-se într-o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată în calea de atac.
Curtea a avut în vedere, aşa cum era firesc, şi dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „ prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Motivul de recurs referitor la modalitatea în care instanţele anterioare au rezolvat problema comparării titlurilor de proprietate - argumentând nevalabilitatea titlului prin faptul că nu au fost desfiinţate contractele de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor - nu poate fi primit, întrucât, circumstanţele cauzei pendinte au impus o analiză a intereselor legitime ale părţilor, din perspectiva normelor cu caracter special, în aplicarea interpretării obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie din decizia în interesul Legii nr. 33/2008.
În conformitate cu statuările obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, văzând dispoziţiile art. 18 lit. c) şi art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi ţinând seama de caracterul special al acestei legi, criteriul de analiză al acţiunii în revendicare promovate de reclamanţi nu îl mai poate reprezenta o comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute în doctrina ca urmare a interpretării art. 480 C. civ., ci a criteriilor impuse prin voinţa legiuitorului, în cadrul legii speciale - Legea nr. 10/2001.
Compararea titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare în mod corect a fost realizată de instanţa de apel, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu exigenţelor impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, potrivit statuărilor obligatorii ale Înaltei Curţi, numai în acest fel se poate stabili care dintre cele două titluri este mai caracterizat.
În cazul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, există dispoziţii legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâţilor, incidenţa Legii nr. 10/2001 în cauză, neputând fi înlăturată prin voinţa reclamanţilor deoarece, aşa cum a statuat Înalta Curte, regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este stabilit prin Legea nr. 10/2001, iar acest regim juridic este obligatoriu, nu facultativ, fapt ce rezultă şi din norma înscrisă în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Instanţa de contencios european a statuat că exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât şi în cazul cumpărătorului de bună- credinţă, astfel că oricare dintre aceştia nu pot fi lipsiţi de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, precum şi de principiile dreptului internaţional.
Este corect astfel raţionamentul instanţei de apel, în sensul că la data expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat, iar aceştia au dobândit speranţa legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare sunt îndreptăţiţi să păstreze apartamentul cumpărat care, conform art. 18 din acelaşi act normativ, nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar.
Tot astfel, nu poate fi ignorat nici principiul securităţii raporturilor juridice, care în cauză, presupune a se da preferabilitate titlului pârâţilor, atâta timp cât nefiind desfiinţate, actele de proprietate exhibate de aceştia, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au avut drept efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor, apariţia legii speciale consacrând în patrimoniul acestora din urmă „bunul" pretins în prezenta procedură, prin recunoaşterea existenţei sale, atâta vreme cât actul este în fiinţă, constituie titlu de proprietate şi este opozabil de la data încheierii sale.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va r espinge, ca nefondat, recursul reclamanţilor.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte va o bliga recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 3.000 lei către intimatul S.O., reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.D.M., D.M.C.S., S.T.C. şi S.E. împotriva Deciziei nr. 296/A din 21 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii B.D.M., D.M.C.S., S.T.C. şi S.E. la plata sumei de 3.000 lei către intimatul S.O., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1769/2014. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 1771/2014. Civil → |
|---|
