ICCJ. Decizia nr. 1878/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1878/2014
Dosar nr. 39891/3/2008
Şedinţa publică din 12 iunie 2014
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 sub nr, 10678/300/2007, reclamanta J.L. a chemat în judecată pe pârâţii F.I. şi F.T. solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul, situat în imobilul din Bucureşti, sector 2.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că imobilul a fost dobândit prin sentinţa civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998, pronunţată de Judecătoria sector 2, fiind singura moştenitoare a părinţilor săi, I.M. şi l.A. Imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 în mod abuziv, iar apartamentul a fost vândut cu rea-credinţă, deoarece reclamanta notificase SC F. SA cu privire la revendicarea imobilului. Astfel, prin compararea titlurilor, cei ai reclamantei este preferabil titlului pârâţilor.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art 480-481 C. civ, Legea nr. 213/1998. Constituţia României şi ale Conveţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Urmare a decesului pârâtului F.I., instanţa a luat act de modificarea cadrului procesual pasiv, fiind introduşi în cauză, ca pârâţi, numiţii F.P.C. şi F.D.O., moştenitori ai defunctului.
Pârâţii F.T., F.P.C. şi F.D.O. au formulat cereri de chemare în garanţie în contradictoriu cu SC F. SA, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi M.F.P., solicitând obligarea acestora la restituirea preţului de circulaţie al imobilului.
Faţă de valoarea de circulaţie a imobilului, stabilită prin raport de expertiză, prin sentinţa civilă nr. 8113 (din 29 septembrie 2008, Judecătoria sectorului 2 a admis excepţia necompetenţei materiale, invocata de pârâţi şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti cauza a fost înregistrată sub nr. 39891/3/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 206 din 18 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamanta I.L. şi, ca rămase fără obiect, cererile de chemare în garanţie formulate împotriva SC F. SA, Municipiul Bucureşti prin primarul general şi M.E.F.
În sinteză, instanţa de fond a reţinut ca, sub aspectul revendicării, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a rezolvat problema raportului dintre legea generală şi legea specială, statuându-se faptul că, prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate, respectiv opţiunea între calea dreptului comun şi calea prevăzută de actul normativ.
Instanţa a mai reţinut că acţiunea în revendicare nu este, de plano, inadmisibilă, dar că Legea nr. 10/2001, fără să diminueze accesul la justiţie, condiţionează restituirea în natură de anularea titlului de proprietate al terţului dobânditor astfel încât, cât timp contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu statul nu a fost anulat, cererea reclamantei este nefondată, o atare interpretare fiind conforma cu principiul securităţii juridice consacrat de jurispmdenţa C.E.D.O. şi cel al respectării dreptului de proprietate.
Prin Decizia civilă nr. 123/A din 17 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Iliescu Letiţia împotriva sentinţei civile nr. 206 din 18 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă de fond, pentru rejudecarea cauzei.
Instanţa de apel a reţinut că tribunalul, prin considerente, s-a pronunţat numai cu privire la admisibilitatea acţiunii, tară să analizeze preferabil itatea titlurilor părţilor, astfel cum s-a cerut.
Prin Decizia civilă nr. 5285 din 20 iunie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâţii F.P.C. şi F.D.O., în nume propriu şi ca succesori ai recurentei pârâte F.T. împotriva Deciziei nr. 123/A din 17 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, constatând faptul că, deşi reclamanta I.L. a decedat în anul 2009, moştenitorii acesteia nu au fost introduşi în cauză, iar instanţa de apel a soluţionat cauza în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu şi de folosinţă.
În rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 39891/3/2008.
Prin Decizia civilă nr. 198/A din 11 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi N.M. şi N.L. împotriva sentinţei civile nr. 206 din 18 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
Curtea a reţinut că sentinţa civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998, pronunţată de Judecătoria sectorului 2, prin care pârâtul C.L.M.B. a fost obligat să lase reclamantei I.L., în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, sector 2, nu poate fi avută în vedere drept titlu în cadrul acţiunii în revendicare, deoarece are caracter declarativ a! dreptului de proprietate şi nu este opozabilă intimaţi lor-pârâţi, nefiind pronunţată în contradictoriu cu aceştia.
În ceea ce priveşte titlul de proprietate al intimaţi lor-pârâţi, acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumparare din. 23 decembrie 1996, a cărui valabilitate a fost constatată de instanţă prin Decizia civilă nr. 13/A din 10 ianuarie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu autoarea apelanţilor-reclamanţi.
Instanţa de apel a reţinut că a fost corect aplicată Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în considerentele căreia se arată că persoana îndreptăţită nu are dreptul de opţiune între procedura generală şi calea legii speciale, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. în caz contrar, ar însemna că reglementările cuprinse în legea specială ar fi superflue, deşi dispoziţiile legale imperative cuprinse în Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, iar nu de a fi înlăturate de la aplicare.
Instanţa supremă a statuat, prin aceeaşi decizie de interpretare, în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Or, deşi dreptui de proprietate al apelanţilor-reclamanţi a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998 a Judecătoriei sector 2, în contradictoriu cu o autoritate a statului, aveau obligaţia de a urma procedura Legii speciale nr. 10/2001 în ceea ce priveşte apartamentul în litigiu, deoarece hotărârea judecătorească era opozabilă numai părţii în contradictoriu cu care a fost pronunţată (respectiv C.L.M.B.), iar punerea sa în executare era imposibilă, deoarece bunul ce tace obiectul litigiului de faţă nu se afla în patrimoniul acestei părţi, nici la momentul introducerii acţiunii şi nici la momentul rămânerii definitive. Totodată, motivele invocate de apelanţii-reclamanţi pentru care autoarea lor, I.L., nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu reprezintă motive Independente de voinţa părţii, care să o fi împiedicat să formuleze notificarea în termenul prevăzut de legea specială. Prin Decizia nr. 3014 din 30 mai 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis recursul declarat de reclamanţii N.M. şi N.L. împotriva Deciziei civile nr. 198/A din 11 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, pentru ca acţiunea în revendicare să fie analizată şi în raport de cele statuate prin hotărârea dată în cauza Atanasiu împotriva României.
Înalta Curte a reţinut că decizia instanţei de apel a fost pronunţată la 11 mai 2012, când producea efecte hotărârea C.E.D.O., pronunţată în cauza Atanasiu împotriva României, în care s-a statuat că reclamanţii pot fi consideraţi titulari ai unui drept de proprietate actual, pe care să-t poată valorifica pe calea revendicării, dacă deţin „o hotărâre definitivă şi executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi care, prin dispozitivul ei, să fi dispus In mod expres restituirea bunului" (parag. 140, cauza Atanasiu împotriva României), fără să fie necesar ca hotărârea prin care s-a dispus restituirea bunului să fi fost pronunţată în contradictoriu cu pârâţii din procesul de revendicare exercitat ulterior.
Având o hotărâre prin care s-a dispus restituirea bunului, reclamantul din acţiunea în revendicare are un „bun" în sensul Convenţiei, recunoscut prin sentinţa civilă nr. 3107/1998, pronunţată de Judecătoria sectorului 2, motiv pentru care este greşita aprecierea instanţelor de fond că acţiunea în revendicare nu este fondată întrucât reclamanţii nu au urmat procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001.
Prin Deciziei nr. 349/A din 5 decembrie 2013, Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelai declarat de reclamanţii N.M. şi N.L. împotriva hotărârii instanţei de apel
Curtea de Apel a reţinut, în analiza comparativă a titlurilor, că reclamanţii au invocat în favoarea lor, ca titlu de proprietate, contractele de vânzare-curnpărare autentificate din 04 decembrie 1936, din 31 iulie 1935 şi din 1936, prin care autorii acestora, numiţii. I.A. şi I.M., au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în sector 2, pe care îi succed în conformitate cu certificatul de moştenitor din 1996, precum şi sentinţa civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care C.L.M.B. a fost obligat să lase reclamantei I.L., autoarea apelanţilor din dosar, imobilul în litigiu, Înalta Curte stabilind că reclamantul din acţiunea în revendicare are un „bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Titlul de proprietate de care se prevalează pârâtul este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 1996 a cărui valabilitate a fost analizată şi stabilită în mod irevocabilprin respingerea cererii de constatare a nulităţii absolute a actului încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Prin Decizia nr. 13/2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a reţinut că, la data încheierii contractului, au fost respectate condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi de H.G. nr. 20/1996.
Curtea de Apel a concluzionat că, în raport de prevederile parag. 142, 145 şi 146 din cauza Măria Atanasiu contra României, reclamantele sunt cel puţin beneficiare ale unui drept de a fi despăgubite, arătând că, având în vedere hotărârile judecătoreşti interne, această creanţă constituie un „interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern şi care ţine de noţiunea de „bun" la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1.
Potrivit parag. 164 din hotărâre, art. 1 din Protocolul 1 nu garantează un drept de a dobândi bunul, el nu le impune statelor contractante nici o restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie dreptul de proprietate persoanelor deposedate.
Raportând această hotărâre la cauza dedusă judecăţii, Curtea de apel a constatat că, în mod cert, având o hotărâre irevocabilă prin care s-a dispus restituirea bunului, reclamanţii din acţiunea în revendicare au un „bun" în sensul Convenţiei, urmând a se stabili dacă reclamanţilor li se poate restitui în natură imobilul în cauză sau, în iipsa unei posibilităţi de restituire, vor avea dreptul la acordarea unei despăgubiri.
Aplicând prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la speţa dedusă judecăţii, curtea de apel a constatat că trebuie să se dea preferabilitate titlului intimaţilor-pârâţi, în virtutea respectării principiului securităţii raporturilor juridice. Respectând acest principiu, instanţa a apreciat că nu poate fi admisă cererea de restituire în natură a imobilului, cât timp pârâţii deţin o hotărâre irevocabilă prin care li s-a confirmat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat, neputând dispune o eventuală restituire în natură decât cu încălcarea acestui principiu.
Curtea de apel a constatat că prin hotărârea pronunţată în Cauza Atanasiu contra României, s-a reţinut că în cazul privărilor de proprietate, aşa cum este şi cazul reclamantelor, legislaţia naţională prevede, în lipsa unei posibilităţi de restituire, acordarea unei despăgubiri într-un cuantum egal cu valoarea de piaţă pe care bunul naţionalizat ar avea-o astăzi,
În acest sens, Curtea a fâcut trimitere la jurisprudenţa referitoare la dreptul la reparaţie pentru imobilele a căror restituire nu mai este posibilă, respectiv cauzele Străin, Matache împotriva României, Viaşu şi Katz împotriva României.
Curtea de apel a concluzionat că reclamanţii au dreptul la obţinerea de despăgubiri pentru imobilul în cauză, pe care îl pot valorifica pe calea unei acţiuni separate, constatând că restituirea în natură a acestuia nu este posibilă, raportat atât la Cauza Atanasiu, cât şi la Decizia nr. 33/2008.
Prin recursul declarat la data de 4 februarie 2014, reclamanţii N.M. şi N.L., au solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate şi, în consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Reclamanţii au susţinut faptul că, în rejudecarea apelului, Curtea de apel a respectat numaî formal şi aparent recomandările obligatorii realizate prin decizia de casare, în sensul că a făcut aplicarea unor paragrafe şi prevederi din cauza Măria Atanasiu contra României, care tratau alte situaţii de drept şi de fapt decât cele deduse judecăţii, ori au dat o altă interpretare.
Reclamanţii susţin că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile parag. 142 şi 143 din cauza Măria Atanasiu contra României deoarece respectivele paragrafe au în vedere situaţia specifică a doamnelor Atanasiu şi Poenaru cărora nu le-a recunoscut un drept definitiv de a ie fi restituit apartamentul în natură pentru a fi posibilă transformarea în valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, în timp ce reclamanţii în speţă beneficiază de o hotărâre judecătorească prin care se dispune restituirea în natură a imobilului.
Nici paragrafele nr. 145 şi 146 din cauza Măria Atanasiu contra României nu sunt aplicabile în cauză devreme ce, în situaţia analizată de hotărârea C.E.D.O., conform paragrafului 144, reclamantele nu beneficiau de un bun actual, pe când în cauza de faţă reclamantul beneficiază de un bun actual conform unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus restituirea imobilului în natură.
În consecinţă, deşi instanţa de control a dezlegat în sensul că reclamanţii deţin un bun actual, Curtea de apel a apreciat, în mod greşit, că mecanismul de reparaţie este identic cu cel prevăzut de situaţia opusă, respectiv atunci când reclamanţii nu beneficiază de un bun actual, deşi în practica C.E.D.O. se face distincţie între „bun actual" şi „interes patrimonial", hotărârea pronunţată fiind dată cu greşita aplicare a legîi.
Au mai susţinut recurenţii că interpretarea Deciziei nr. 33/2008 se circumscrie tot greşitei interpretări a legii. Astfel, principiul „securităţii raporturilor juridice" care impune interdicţia rediscutării unei soluţii definitive a unui litigiu, este aplicat exclusiv în favoarea pârâţilor omiţându-se faptul că reclamanţii au, la rândul lor, o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care li s-a restituit întregul imobil în natură, Decizia nr. 33/2008 neoferind posibilitatea de a fi interpretată numai în favoarea chiriaşilor terţi dobândîtori.
O altă interpretare face ca rezultatul acţiunilor ilicite ale statului să fie suportat de reclamanţi, iar nu de stat, deşi acesta a fost sensul pronunţării Deciziei nr. 33/2008. O atare susţinere este justificată de faptul că reclamanţii nu mai au cum să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece, la data apariţiei respectivei legi, nu mai există o unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, urmare a Deciziei de restituire nr. 3107/1998, orice cerere de restituire adresată unei autorităţi a statului, fiind lipsită de obiect. în concluzie, situaţia reclamanţilor nu face obiect al reglementării Legii nr. 10/2001, la data apariţiei legii, bunul fiind integral restituit şi neexistând o unitate deţinătoare. în consecinţă, reclamanţii sunt privaţi de bunul imobil naţionalizat integrai şi tară posibilitatea de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, această situaţie reprezentând, în viziunea C.E.D.O., o vătămare definitivă şi iremediabilă a dreptului de proprietate.
Hotărârea instanţei de apei este neiegală, deoarece instanţa respinge acţiunea pornind de la simpla concluzie a valabilităţii titlului pârâţilor. Or, simpla valabilitate a titlului pârâţilor nu atrage după sine respingerea ca nefondată a acţiunii în revendicare, ei reprezintă o condiţie a admiterii în principiu a acţiunii în revendicare. Pornind de la această premisă, instanţa trebuind să realizeze compararea de titluri şi să analizeze care este mai bine caracterizat raportat la vechime, autor, momentul dobândirii, buna credinţă a dobânditorului.
În plus, nu există nicio interdicţie sau limitare din care să rezulte că titlurile trebuie să fie numai act sub semnătură privată sau autentice şi ar fi inadmisibilă în principiu acţiunea în revendicare în cazul în care se compară, ca titiu, o hotărâre judecătorească şi nici o prevedere legală în care să se acorde prioritate unei hotărâri pronunţate în favoarea unui fost chiriaş, faţă de o hotărâre judecătorească pronunţată în favoarea unei terţe persoane, fiind aplicabil principiul unde iege nu distinge nici judecătorul nu trebuie să o facă.
Prin întâmpinare din data de 2 iunie 2014, intimaţii-părâţi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat
Examinând recursul formulat, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, ce pot fi încadrate în cazul de modificare prevăzut de art 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constata că recursul este nefondat.
În raport de situaţia de fapt reţinută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, hotărârea fiind conformă şi Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Se constată faptul că, prin Decizia nr. 3014 din 30 mai 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a IV-a civilă, a dezlegat în sensul că, în temeiul Hotărârii Măria Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010, există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat un „bun actual", doar dacă. s~a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143), rară să existe condiţionarea ca hotărârea să fie pronunţată în contradictoriu cu partea potrivnică din acţiunea în revendicare.
În consecinţă, având în vedere sentinţa civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care C.L.M.B. a fost obligat să lase reclamantei Iliescu Letiţia, autoarea apelanţilor din dosar, imobilul în litigiu, înalta Curte a stabilit că reclamanţii din acţiunea în revendicare au un „bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Prin urmare, faţă de motivul de recurs potrivit căruia instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor Hotărârii Atanasiu contra României, Înalta Curte reţine faptul că, în rejudecare, văzând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., curtea a pornit de la premisa că reclamanţii au un „bun actual" în sensiil convenţiei şi a analizat dacă mai poate fi dispusă restituirea în natură a bunului în litigiu, în condiţiile existenţei dreptului de proprietate al pârâţilor, reprezentat de contactul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate a fost constatată prin hotărâre judecătorească, respectiv sentinţa nr. 13/A/2002 a Tribunalului Bucureşti.
Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecăţii şi legea, aplicabilă acestei operaţiuni, în mod corect prin decizia recurată s-au recunoscut şi aplicat efectele Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în R.J.L.
Astfel, în condiţiile în care reclamanţii au pretins că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în anul 1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în soluţionarea acestei acţiuni nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale de reparaţie, în interpretarea realizată prin Decizia nr. 33/1998, obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a stabilit, cu privire la acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 faptul că, în concursul dintre legea specială şi legea generală, prevalează legea specială, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna sa se încalce principiul „specialta gemralibus derogant".
Cu toate acestea, după cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul ia justiţie.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, acţiunea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă,, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi la respectarea principiului securităţii raporturilor jurdiice.
Or, tocmai în acest sens a procedat şi instanţa de apel, care a plecat de ia premisa că reclamanţii deţin un „bun" în sensul Convenţiei, ceea ce exclude ideea că instanţa de apel ar fi respectat, numai aparent, formal, dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare şi că ar fi pornit, în realitate, de la premisa existenţei unui drept la despăgubire, greşit întemeiat de parag. 142, 143, 145 şi 146 din cauza Măria Atanasiu contra României.
Înalta Curte reţine faptul că jurisprudenţa C.E.D.O. a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună - credinţă.
Astfel, prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice iar, în cazul în care restituirea bunului nu mai este posibilă, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri,
În speţă, se constată faptul că pârâţii persoane fizice au, la rândul lor, un bun actul în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., prin Decizia nr. 13/2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, fiind respinsă, în contradictoriu cu autoarea reclamanţilor, cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie "1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cu motivarea că, la data încheierii contractului, au fost respectate condiţiile prevăzute de Legea nr. 132/1995 şi de Legea nr. 20/1996.
Aşa fiind, criticile recurenţilor referitoare la argumentele reţinute de instanţa de apel în pronunţarea soluţiei, privind aplicarea discriminatorie a principiului securităţii raporturilor juridice numai în favoarea pârâţilor, nu sunt întemeiate.
Se reţine astfel că, faţă de existenţa legii speciale de restituire şi de condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în revendicare cuprinse în Decizia nr. 33/2008, instanţa de apel a dat o dezlegare corectă în sensul că, deşi reclamanţii au un bun în sensul Convenţiei europene, nu se poate face restituirea în natură a bunului revendicat, pârâţii având la rândul lor un bun actual, protejat potrivit dezlegărilor date prin Decizia nr. 33/2008.
În această situaţie, reclamanţii nu pierd dreptul la a obţine despăgubiri prin echivalent în condiţiile dispoziţiilor legii speciale, nr. 10/2001, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (3) din respectiva lege, în cazul în care persoanei îndreptăţite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acţiunea privind restituirea în natura a. bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti".
Or, potrivit interpretării date prin parag. 462 din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 250/2007, prevederea cuprinsă în art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 are caracter special şi se referă la situaţia în care acţiunea în revendicare privind un imobil care cade sub incidenţa legii a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, caz în care persoanele îndreptăţite pot solicita restituirea imobilului respectiv pe calea administrativă prevăzută de lege, într-un termen de 12 luni de la data rămânerii definitive şi irevocabile a respectivei hotărâri.
În consecinţă, nu este fondată nici critica formulată în motivele de recurs, în sensul că, prin interpretarea Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în R.I.L. numai în favoarea pârâţilor, recurenţii au pierdut dreptul a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001.
Aşa fiind, criticile recurenţilor referitoare la argumentele reţinute de instanţa de apel în pronunţarea soluţiei, la condiţiile deţinerii bunului în sensul Convenţiei, la insecuritatea raporturilor juridice, dreptul la despăgubiri şi compensaţii au fost corect analizate, urmând a fi respinse pentru considerentele arătate.
Faţă de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ,, potrivit cărora partea care cade în pretenţii va fi obligata, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, Înalta Curte reţine culpa procesuală a recurenţilor-reclamanţi în promovarea acţiunii de faţa, urmând a fi obligaţi la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii-pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.M. şi N.L. împotriva Deciziei nr. 349/A din 05 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţu-pârâţi.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 muie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1875/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1896/2014. Civil → |
|---|
