ICCJ. Decizia nr. 1778/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1778/2014
Dosar nr. 118/1/2014
Şedinţa publică din 5 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 5040 din 6 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 2770/1/2013, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.A.N. împotriva Deciziei nr. 7 din 7 februarie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, precum şi recursul împotriva încheierii de şedinţă din 10 aprilie 2013 a aceleiaşi instanţe.
În considerentele acestei hotărâri, instanţa de recurs a reţinut, referitor la recursul împotriva încheierii de şedinţă din 10 aprilie 2013, că recurentul-reclamant reiterează, practic, susţinerile din cererea de îndreptare a erorii materiale formulată împotriva încheierii de dezbateri din 24 ianuarie 2013 (parte integrantă a Deciziei civile nr. 7 din 07 februarie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia) privind faptul că mandatarul acestuia a comunicat părţii adverse, cu prilejul dezbaterilor, un exemplar al precizărilor, contrar celor reţinute în încheierea a cărei îndreptare se solicită; că în încheierea de dezbateri s-a menţionat, eronat, că mandatarul său a precizat că nu contestă structura acţionariatului SC A. SA trimisă de registrul comerţului prin răspunsul oficial existent la dosar, în condiţiile în care declaraţia exactă a acestuia a fost că apelanta a făcut această menţiune în Registrul Comerţului, iar nu că reclamantul ar recunoaşte că această menţiune corespunde realităţii.
S-a reţinut că, în speţă, recurentul-reclamant invocă presupuse erori referitoare la susţinerile părţilor şi la modalitatea de comunicare, între acestea, a unor înscrisuri depuse la dosarul cauzei.
Din cuprinsul încheierii de dezbateri rezultă însă, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, că pentru a da posibilitate reprezentantului pârâtei să ia cunoştinţă de precizările formulate de către reclamant, instanţa a suspendat şedinţa de judecată.
Pe de altă parte, din conţinutul aceleiaşi încheieri de dezbateri, rezultă că mandatarul reclamantului a arătat că nu contestă structura actuală a acţionariatului SC A. SA, astfel cum a fost indicată de Registrul Comerţului prin adresă oficială, împrejurare ce a determinat partea adversă să renunţe la cererea de probatorii formulată încă de la un termen anterior, constând în efectuarea unei adrese către Depozitarul Central (prin care urma a se constata dacă statul prin A.V.A.S. mai figurează ca acţionar la Albapam).
Ca atare, s-a constatat că presupusele erori materiale învederate de către recurentul-reclamant prin intermediul procedurii judiciare reglementate de dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. nu îşi găsesc justificarea, soluţia instanţei de apel, de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale fiind legală şi temeinică, sens în care recursul formulat împotriva acestei soluţii va fi apreciat ca nefondat.
Referitor la recursul împotriva Deciziei civile nr. 7 din 7 februarie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, Înalta Curte a constatat următoarele:
I. În ceea ce priveşte greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la structura actuală a acţionariatului societăţii pârâte, s-a reţinut că această critică este nefondată.
Prin Decizia de casare nr. 3288 din 08 aprilie 2011, instanţa supremă a constatat că „(…) decizia recurată nu analizează aspectul esenţial pentru care s-a dispus casarea, respectiv dacă statul este actualmente deţinătorul unui capital majoritar sau minoritar în cadrul pârâtei şi, după caz, care este proporţia dintre valoarea acestui capital şi valoarea imobilelor solicitate de reclamant”.
În analizarea acestui aspect, instanţa de apel, în rejudecare, a procedat la administrarea de probatorii noi, constând în adresa din 24 noiembrie 2011 a O.R.C. prin care s-au furnizat informaţii cu privire la structura actuală a acţionariatului societăţii pârâte, două expertize tehnice de specialitate contabilă şi evaluări imobiliare, alte înscrisuri.
La dosarul cauzei a fost depusă Hotărârea din 24 ianuarie 2006 a A.G.A., SC A. SA prin care s-a decis reducerea capitalului social al pârâtei cu suma indicată în respectiva hotărâre, reducere care s-a făcut prin retragerea A.V.A.S. (fost A.P.A.P.S.) din capitalul social, cota de participare a acestuia constând în aport în natură dispărând în conformitate cu art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi Titlul I din Legea nr. 247/2005, ca urmare a restituirii în natură a unor imobile.
Hotărârea sus menţionată a fost contestată în instanţă de către A.V.A.S., însă cererea de constatare a nulităţii absolute şi a actelor subsecvente a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1088/COM/2008 pronunţată de Tribunalul Alba în Dosar nr. 4240/107/2007, rămasă irevocabilă în căile de atac, prin respingerea apelului şi, respectiv, a recursului formulat de A.V.A.S., reţinându-se, cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, că valoarea cu care s-a diminuat capitalul social este corectă, astfel încât calitatea de acţionar a reclamantei nu se mai justifică.
Pe baza acestor probatorii, în mod corect, instanţa de apel a constatat că începând cu anul 2006 statul nu a mai fost acţionar la societatea pârâtă, iar retragerea acestuia din structura acţionariatului s-a realizat în condiţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca urmare a restituirii în natură a unor imobile către foştii proprietari.
Faţă de această situaţie, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu se mai pune problema valorii acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de stat raportat la valoarea corespunzătoare a imobilului revendicat, întrucât statul nu mai este acţionar.
Susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora excluderea statului din acţionariatul societăţii pârâte şi pronunţarea hotărârilor judecătoreşti de restituire ce au condus la diminuarea capitalului social s-au realizat în condiţii de nelegalitate, exced actualului cadru procesual şi nu pot face obiect de analiză în prezenta cauză.
Sub acest aspect, s-a constatat că nemulţumirile recurentului-reclamant sunt îndreptate, în realitate, nu împotriva celor statuate prin decizia instanţei de apel (ţinută în soluţia adoptată de recomandările deciziilor de casare şi de efectele unor hotărâri judecătoreşti cu putere de lucru judecat), ci împotriva celor stabilite prin hotărârile judecătoreşti la care face trimitere, chestiuni care însă, aşa cum s-a arătat, nu mai pot forma obiect al controlului de legalitate.
Recurentul-reclamant a susţinut că, atât hotărârea prin care s-a respins cererea A.V.A.S., de constatare a nulităţii excluderii din acţionariatul societăţii pârâte, cât şi hotărârile judecătoreşti de restituire ce au constituit premisa acestei excluderi, nu îi sunt opozabile, întrucât nu a figurat, în calitate de parte, în acele procese.
O astfel de apărare nu poate fi însă primită, deoarece, chiar dacă hotărârea produce, sub semnul relativităţii, drepturi şi obligaţii doar faţă de părţi, în acelaşi timp, faptul că a avut loc o judecată şi că rezultatul verificărilor pe care le-a realizat judecătorul este consemnat într-o hotărâre, sunt aspecte opozabile tuturor, iar faţă de terţi cu valoarea unei prezumţii relative împotriva căreia se poate face dovadă contrară, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
II. Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 322 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 99/1999 privind data la care majorarea capitalului social operează de drept în cazul emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, s-a reţinut că nici această critică nu poate fi primită.
Recurentul-reclamant a arătat că, potrivit dispoziţiilor legale mai sus-menţionate şi aşa cum a susţinut în toate ciclurile procesuale, majorarea de capital social operează de drept din momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, neavând nicio relevanţă momentul înscrierii în registrul comerţului a acestei menţiuni. În acest sens, a arătat că dacă pârâta ar fi operat această majorare în termenul prevăzut de lege, la data formulării notificării statul ar fi fost acţionar, iar restituirea în natură a imobilului ar fi fost posibilă.
Prin Decizia de casare nr. 8800 din 28 octombrie 2009 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, situaţia acţionariatului pârâtei prin raportare la data de 14 februarie 2001 a fost analizată, în sensul că la acea dată statul nu era acţionar la această societate, chestiune ce a intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi dezbătută în actuala etapă procesuală, sens în care nici data majorării capitalului social ori a înscrierilor referitoare la aceasta nu mai prezintă nicio relevanţă în actuala configuraţie juridică a cauzei.
În acest context, s-a constatat că nemulţumirea recurentului-reclamant constituie, în realitate, o critică adusă deciziei de casare, obligatorie pentru instanţa de trimitere conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ce se situează în afara limitelor procesuale date de respectiva decizie.
III. Nici critica potrivit căreia în mod greşit instanţa de apel s-a raportat la recomandările deciziei de casare în ce priveşte stabilirea actuală a acţionariatului societăţii pârâte, încălcând, astfel, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu a fost găsită întemeiată.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece fondul, în speţă, Curtea de Apel Alba Iulia, trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat.
Modul în care instanţa de control judiciar a soluţionat problema de drept pusă în discuţie este obligatoriu pentru instanţa de trimitere, iar neconformarea atrage casarea hotărârii ca fiind pronunţată cu încălcarea legii.
Împrejurarea că instanţa de apel s-a conformat celor statuate prin deciziile de casare, procedând la judecata cauzei în limitele stabilite prin aceste decizii nu poate constitui un aspect de nelegalitate subsumat cazurilor expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ., neputând fi reţinut ca atare de către instanţa de recurs.
De altfel, majoritatea criticilor aduse de către recurentul-reclamant hotărârii obiect al prezentei căi de atac, se referă, în realitate, nu la argumentele şi concluziile conţinute în considerentele acesteia, ci la aspectele stabilite, cu putere de lucru judecat, prin deciziile de casare.
IV. Referitor la presupusa nepronunţare, de către instanţa de apel, asupra împrejurării că restituirea în natură se impunea şi raportat la faptul că pârâta încetase folosinţa şi exploatarea morii încă din anul 1995, s-a constatat că şi această critică este nefondată.
Astfel, instanţa de apel s-a pronunţat în limitele stabilite prin decizia de casare, care a constatat că este necesar să se stabilească dacă actualmente statul mai deţine vreo parte din capitalul social al societăţii pârâte, urmând ca în caz afirmativ, să se analizeze posibilitatea restituirii în natură a imobilului din perspectiva dispoziţiilor art. 21 (fost 20) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de constatările privind faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, textul legal aplicabil fiind art. 29 din acelaşi act normativ, potrivit cărora pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale, respectiv, la măsuri reparatorii în echivalent, o astfel de analiză nu numai că era irelevantă, dar nu îşi mai găsea nici justificarea.
V. Referitor la presupusa nepronunţare a instanţei de apel asupra solicitării formulate de către reclamant, de constatare a preluării fără titlu a imobilului, prin Decizia de casare nr. 8800/2009 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că „(…) imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în temeiul Legii nr. 119/1948-deci cu titlu, chiar dacă legea are un caracter abuziv. Prin sentinţa nr. 190/2000 a Judecătoriei Alba Iulia-definitivă şi irevocabilă, se confirmă prezumţia de preluare cu titlu valabil a imobilului de vreme ce acţiunea reclamantului prin care s-a tins să se constate că imobilul a fost nelegal naţionalizat a fost respinsă”.
Aşadar, asupra acestei chestiuni a tranşat, în mod irevocabil, instanţa de casare, prin hotărârea mai sus-menţionată, astfel încât instanţa de apel nu putea analiza decât exclusiv aspectele pentru care cauza a fost trimisă în rejudecare, situaţie faţă de care nici această critică nu se susţine.
Prin cererea înregistrată la data de 9 ianuarie 2014 sub nr. 118/1/2014 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, reclamantul M.A.N. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 5040 din 6 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, invocând dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul a arătat că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra motivului de recurs prin care s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nefiind analizate criticile formulate în susţinerea acestui motiv de casare.
A mai arătat contestatorul că, în mod greşit, instanţa de recurs a reţinut ca esenţială pentru soluţionarea cauzei situaţia acţionariatului societăţii intimate de la data soluţionării cauzei, şi nu de la data apariţiei şi intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 322 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 99/1999, instanţa de recurs a reţinut că, prin Decizia de casare nr. 8800 din 28 octombrie 2009 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, situaţia acţionariatului pârâtei a fost analizată, în sensul că la acea dată statul nu era acţionar, chestiune ce a intrat sub autoritatea lucrului judecat.
Or, contestatorul susţine că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat în această situaţie, că instanţa de recurs a aplicat greşit prevederile legale şi, de asemenea, nu a ţinut cont de criticile invocate în susţinere acestui motiv de recurs, care au fost omise sub pretextul autorităţii de lucru judecat.
Cu privire la susţinerea din recurs referitoare la faptul că restituirea în natură a imobilului se impunea şi raportat la împrejurarea că pârâta încetase folosinţa şi exploatarea morii încă din anul 1995, instanţa de recurs a reţinut că şi această critică este nefondată, faţă de constatările că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Însă, instanţa a omis că în sprijinul acestui motiv de recurs, servind şi ca temei al acţiunii, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 99/1999, anterioare Legii nr. 10/2001 şi nu a avut în vedere probele noi în baza cărora trebuia reanalizată cauza.
Instanţa de recurs a omis, de asemenea, să ia în discuţie şi să se pronunţe în legătură cu faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, aspect confirmat chiar de Primarul municipiului Sebeş, prin decizia prin care s-a răspuns la notificare.
În acest sens, instanţa de recurs trebuia să precizeze de ce nu consideră aplicabile în cauză prevederile normelor metodologice ale Legii nr. 10/2001, faţă de caracterul lor imperativ.
Contestatorul a mai arătat că instanţa a omis să analizeze motivele de nulitate invocate în recurs, privind excluderea statului din acţionariatul societăţii, susţinând în mod greşit că acestea depăşesc cadrul procesual al cauzei.
În şedinţa publică din data de 5 iunie 2014 instanţa, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, în raport de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., excepţie întemeiată pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că solicitarea contestatorului nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., care prevăd că, în ceea ce priveşte hotărârile instanţelor de recurs, acestea pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul ori admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Textul menţionat are în vedere erorile materiale, respectiv cele de ordin formal, procedural, săvârşite involuntar cu ocazia judecăţii or, potrivit hotărârii atacate, nu a existat o asemenea greşeală materială.
Contestaţia în anulare specială, astfel cum a fost reglementată prin textul invocat ca temei al căii extraordinare de atac, poate fi exercitată numai în condiţiile limitativ prevăzute de acest text, motivele acesteia neputând fi extinse, prin analogie, la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de legiuitor.
În speţă, criticile formulate de contestator vizează fondul cauzei şi se referă la pretinse greşeli de judecată, respectiv greşita interpretare şi aplicare a legii.
În plus, cu referire la omisiunea instanţei de recurs de a cerceta unele motive de recurs, se constată că, de fapt, contestatorul este nemulţumit de modul în care instanţa de recurs a motivat soluţia cu privire la acele critici din recurs faţă de care s-a reţinut că nu pot fi analizate pe fond, deoarece au fost tranşate anterior, în mod irevocabil, prin hotărâri judecătoreşti, astfel că exced cadrului procesual actual şi nu mai pot fi reanalizate în prezenta cauză.
De asemenea, contestatorul este nemulţumit că nu au fost analizate pe fond acele critici cu privire la care instanţa a reţinut că se situează în afara limitelor procesuale date de decizia recurată.
De altfel, instanţa de recurs a reţinut că majoritatea criticilor aduse hotărârii atacate nu se referă la argumentele şi concluziile cuprinse în considerentele acesteia, ci vizează aspecte stabilite anterior, cu putere de lucru judecat, prin deciziile de casare.
Or, în atare situaţie, nu se poate reţine o omisiune din greşeală a instanţei de recurs de a analiza vreunul din motivele de recurs, ci este vorba despre o omisiune motivată, datorată regulilor şi limitărilor procesuale menţionate, care a împiedicat instanţa de recurs să reanalizeze pe fond aspectele invocate de contestator.
Drept urmare, nu se poate reţine că Înalta Curte ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui motiv de recurs, în condiţiile art. 318 C. proc. civ.
În consecinţă, se constată că aspectele invocate nu pot constitui motive ale contestaţiei în anulare pe temeiul cărora să fie retractată hotărârea.
Ca atare, calea de atac fiind exercitată în afara ipotezelor strict reglementate prin dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., urmează să fie respinsă, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.A.N. împotriva Deciziei nr. 5040 din 6 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1777/2014. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 1779/2014. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
