ICCJ. Decizia nr. 1792/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1792/2014
Dosar nr. 3985/107/2013
Şedinţa din camera de consiliu de la 5 iunie 2014
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 16 iulie 2013, sub nr. 3985/107/2013, reclamanţii T.V.A., B. (actuală C.) L.M., C.A., M.F. şi B.L.J. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bihor, Curtea de Apel Oradea şi M.F.P., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor 1-3 la plata dobânzii legale aferente titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 90/2008, începând cu data rămânerii definitive a acesteia, respectiv data de 8 decembrie 2008 şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului 4 la virarea sumelor de bani necesare plăţii acestor drepturi băneşti.
În motivarea cererii, s-a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 90/2008 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 929/35/2008 s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi s-a dispus obligarea pârâţilor la plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%.
Prin Decizia civilă nr. 849 din 05 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-au respins recursurile formulate, sentinţa civilă nr. 90/2008 devenind definitivă şi irevocabilă.
Reclamanţii au arătat că, prin acţiunea formulată în dosarul mai sus enunţat, nu au solicitat obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale, ci doar actualizarea sumelor datorate de către pârâţi cu indicele de inflaţie.
Au apreciat însă că, nu există vreun impediment în a solicita pe calea unei acţiuni separate plata dobânzii legale calculate asupra sumelor datorate de către pârâţi potrivit titlului executor.
Prin sentinţa civilă nr. 1 din 07 ianuarie 2014, Tribunalul Alba, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că dobânzile pretinse nu reprezintă o corecţie a drepturilor salariale stabilite prin hotărâre judecătorească în favoarea reclamanţilor, neavând legătură directă cu stabilirea acestor drepturi, acestea reprezentând daune produse creditorului prin întârzierea în executarea unei obligaţii în bani de către debitor şi care îşi au temeiul în dispoziţiile art. 1535 C. civ.
În aceste condiţii, daunele solicitate nefiind drepturi salariale sau pretenţii ce decurg nemijlocit din drepturile salariale, ci daune datorate întârzierii executării unor hotărâri judecătoreşti, competenţa materială revine judecătoriei, conform dispoziţiilor art. 94 lit. j) C. proc. civ.
Acţiunea reclamanţilor este o cerere evaluabilă în bani, a cărei valoare nu depăşeşte 200.000 lei, obiectul fiind un drept la prestaţii succesive, valoarea acestuia fiind dată de prestaţia anuală datorată.
De asemenea, instanţa a reţinut că în cauza de faţă competenţa materială atrage şi competenţa teritorială, faţă de dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. şi a stabilit că, faţă de sediul pârâţilor de ordinul 2 şi 3 din cerere competenţa de soluţionare aparţine Judecătoriei Oradea.
Învestită prin declinare, Judecătoria Oradea a pronunţat sentinţa civilă nr. 4937 din 30 aprilie 2014, prin care a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea Tribunalului Alba; constatând ivit conflictul de competenţă, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 „întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului”, iar conform art. 266 şi 269 alin. (1) din acelaşi act normativ judecarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.
În aplicarea dispoziţiilor art. 94 şi 95 C. proc. civ., instanţa a constatat că în cauză competenţa aparţine tribunalului, dat fiind faptul că dobânzile solicitate de reclamanţi prin acţiune reprezintă o corecţie a drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi achitate cu întârziere.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Litigiul dedus judecăţii are ca obiect obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bihor şi Curtea de Apel Oradea la plata dobânzii legale aferente titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 90/2008, începând cu data rămânerii definitive a acesteia şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului M.F.P. la virarea sumelor de bani necesare plăţii acestor drepturi băneşti.
În cauză, prin cererea ce a făcut obiectul Dosarelor nr. 929/35/2008 şi, respectiv, nr. 181/35/2009 ale Curţii de Apel Oradea, reclamanţii au solicitat drepturi băneşti reprezentând sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizaţia de încadrare brută lunară începând cu 01 februarie 2007 şi pe viitor, actualizat cu indicele de inflaţie, la data plăţii.
Reclamanţii din cererea de faţă fac parte din categoria personalului bugetar, cărora li s-au acordat sume de bani cu titlu de drepturi salariale printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar pârâţii sunt autorităţi şi instituţii publice în sarcina căror instanţele au stabilit obligaţia plăţii creanţelor.
Pentru acoperirea prejudiciului suferit prin eşalonarea drepturilor salariale câştigate, prin acţiunea pendinte reclamanţii au solicitat dobânzi penalizatoare, ce reprezintă câştigul pe care creditorii l-ar fi obţinut ca urmare a investirii banilor, dacă aceştia ar fi fost plătiţi la scadenţă, iar nu actualizarea creanţei cu indicele preţurilor de consum, ce are rolul menţinerii valorii reale a obligaţiei monetare la data efectuării plăţii.
Or, pentru soluţionarea justă a cauzei, fără a se cerceta pe fond pretenţia dedusă judecăţii, se impune a se observa că dobânda şi actualizarea sumei sunt două instituţii de natură juridică diferită, dobânda reprezentând preţul lipsei de folosinţă, iar actualizarea cu indicele de inflaţie urmărind păstrarea valorii reale a obligaţiilor băneşti.
Raportat la aceste aspecte, dobânzile pretinse de reclamanţi se circumscriu dispoziţiilor art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind C. mun., sumele solicitate fiind corelative drepturilor salariale cuvenite acestora.
Reclamanţii şi-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile citate, care reglementează modalitatea de plată a salariului, precum şi posibilitatea obligării angajatorului la plata daunelor-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului, în cazul întârzierii nejustificate a plăţii salariului sau pentru neplata acestuia.
Întrucât hotărârea judecătorească la care au făcut trimitere reclamanţii a stabilit drepturi salariale în favoarea lor, acţiunea formulată în cauză vizează un drept accesoriu, situaţie în care Tribunalul Alba este competent să soluţioneze pricina.
În cauză, natura şi obiectul acţiunii, respectiv interesul reclamanţilor, sunt circumscrise, supuse şi subrogate dreptului material principal, respectiv dreptului salarial reprezentând spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% dispus prin titlul executoriu pronunţat de instanţa de fond. Aşadar, dobânzile nu pot fi privite decât ca accesorii ale debitului principal. În raport cu această concluzie, competenţa materială nu poate aparţine decât tribunalului.
Pe de altă parte, executarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei de plată stabilită printr-o hotărâre judecătorească poate antrena răspunderea civilă delictuală, chiar dacă izvorul obligaţiei a cărei încălcare a fost sancţionată prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu este sau nu un contract. Astfel, daunele interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.
Această modalitate de reparare a prejudiciului (cauzat tot prin fapta angajatorului care nu a achitat de bună voie drepturile salariale datorate) prin analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în circumstanţele date, nu atrage incidenţa art. 94 lit. j) C. proc. civ., cât timp este vorba de o hotărâre judecătorească prin care a fost soluţionat un litigiu referitor la drepturi salariale ce decurg din derularea unui raport juridic de muncă.
Din perspectiva normelor juridice incidente, precum şi faţă de obiectul acţiunii, la stabilirea instanţei competente să soluţioneze pricina trebuie avute în vedere prevederile art. 269 alin. (1) C. muncii, potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite potrivit Codului de procedură civilă.
În contextul arătat, acest act normativ, prin prevederile art. 95 pct. 21 şi 4, a acordat competenţă tribunalelor să judece, în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date în competenţa altor jurisdicţii, precum şi orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Astfel, întrucât se constată că printr-o dispoziţie legală expresă s-a stabilit competenţa materială de soluţionare a conflictelor de muncă în favoarea tribunalului, pentru toate considerentele expuse anterior, competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, va fi stabilită în favoarea Tribunalului Alba.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1787/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1793/2014. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
