ICCJ. Decizia nr. 1798/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1798/2014
Dosar nr. 521/1/2014
Şedinţa publică din 10 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiş la 13 aprilie 2006, reclamanţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Statul Român, prin Consiliul Local Timişoara, au chemat în judecată pârâţii Ministerul Sănătăţii - Comisia internă pentru analiza notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001, R.H.L. şi Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ. şi au solicitat, în principal, anularea Deciziei nr. EN/8164 din 15 martie 2006 a pârâtului Ministerul Sănătăţii - Comisia internă pentru analiza notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 şi respingerea notificării pârâtei R.H.L. pentru lipsa calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului, iar în subsidiar au solicitat respingerea notificării pentru restituirea în natură a imobilului revendicat şi acordarea de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară, prin reînscrierea ca proprietar a Municipiului Timişoara, aşa cum s-a stabilit prin H.G. nr. 977/2002 şi O.G. nr. 70/2002, sau anularea parţială a deciziei contestate în ceea ce priveşte restituirea extinderii secţiei de chirurgie, care este o construcţie nouă, edificată de stat în anii 1998-1999 şi care nu a fost preluată de la foştii proprietari.
Reclamanţii au solicitat anularea deciziei contestate şi pentru necompetenţa pârâtului Ministerul Sănătăţii de a se pronunţa asupra notificării pârâtei R.H.L. şi trimiterea notificării spre competentă soluţionare unităţii deţinătoare, în speţă, Municipiul Timişoara.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că pârâta R.H.L. a formulat o cerere de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001, care a fost înregistrată la Ministerul Sănătăţii - Comisia internă pentru analiza notificărilor depuse în baza Legea nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului situat în Timişoara, susţinând că acest imobil a fost proprietatea antecesorului ei.
Această notificare a fost soluţionată favorabil de Ministerul Sănătăţii prin Decizia nr. EN/8164 din 15 martie 2006, reclamanţii susţinând, însă, că aceasta este nelegală, în condiţiile în care imobilul din litigiu nu a fost proprietatea Ministerului Sănătăţii, ci a Municipiului Timişoara, în urma încheierii Protocolului de predare-primire din 31 ianuarie 2003, întocmit în baza O.G. nr. 70/2002, astfel că unitatea deţinătoare este Municipiul Timişoara încă din anul 2003.
În ceea ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită a revendicatoarei R.H.L., reclamanţii au susţinut că nu a făcut această dovadă, ea nefiind de altfel singura moştenitoare a fostului proprietar tabular, având în vedere că alte trei persoane au formulat notificări cu privire la acelaşi imobil, respectiv M. şi Ş.P. precum şi M.G.. În plus, reclamanţii au mai arătat că pârâta R.H.L. nu menţionează niciun domiciliu şi astfel, nu se poate stabili dacă mai este în viaţă sau nu, după cum aceasta nu indică nici numărul de CF al imobilului revendicat, iar decizia contestată a Ministerului Sănătăţii nu indică temeiul de drept ce a stat la baza emiterii acesteia.
Reclamanţii au mai arătat că Ministerul Sănătăţii nu a respectat art. 11 şi art. 19 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că în situaţia în care au fost adăugate pe verticală sau pe orizontală corpuri noi de clădire, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora li se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent, prev. de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar în speţă, clădirii originare i s-a mai adăugat o clădire nouă, cu două săli de operaţie şi 4 etaje, rezultând o suprafaţă desfăşurată de peste 500 mp, aşa cum rezultă din contractele de executare a lucrărilor de construcţii şi instalaţii din 1998. Potrivit Legii nr. 10/2001, se pot restitui în această situaţie cel mult corpurile de clădire care au existat la data naţionalizării şi nicidecum cele construite ulterior de Statul Român.
În plus, decizia Ministerului Sănătăţii nu respectă nici art. 16 din Legea nr. 10/2001, care prevede că în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în Anexa nr. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public - în speţă, unitate sanitară de urgenţă chirurgicală pentru copii - foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora li se restitui imobilul în proprietate, cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de 5 ani, însă această menţiune nu a fost cuprinsă în dispozitivul deciziei de retrocedare.
Prin sentinţa civilă nr. 1115 din 27 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 6324/1/30/2006, în rejudecare după desfiinţarea dispusă prin Decizia civilă nr. 14/A din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, Tribunalul Timiş a respins excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 866/2002.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Statul Român, prin Consiliul Local Timişoara, împotriva pârâţilor Ministerul Sănătăţii, R.H.L. şi Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ.
A anulat Decizia nr. EN/8164 din 15 martie 2006 a pârâtului Ministerul Sănătăţii.
A dispus acordarea în favoarea pârâtei R.H. de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul înscris în C.F. Timişoara, situat în Timişoara, teren si construcţii, în componenta avută la momentul nationalizarii, potrivit concluziilor raportului de expertiza efectuat in cauza, ce face parte integranta din hotarâre, coroborate cu cele ale procesului-verbal de constatare din 30 noiembrie 1950, potrivit cărora sanatoriul avea în componentă corpurile A şi B şi terenul aferent.
A dispus restabilirea situaţiei anterioare de C.F., prin radierea dreptului de proprietate inscris in favoarea paratei R.H. asupra imobilului, precum şi obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a menţionatului imobil în favoarea reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Decizia civilă nr. 14/A din 28 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, s-a dispus desfiintarea sentinţei civile nr. 1287 din 04 mai 2009, pronunţată în Dosarul nr. 6324/30/2006 de Tribunalul Timiş, cu consecinta trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanta pentru a se proceda la solutionarea pe fond a litigiului din perspectiva Deciziei nr. 20/2007 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit careia instanţa învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură; în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă; ca atare, s-a apreciat ca se impune compararea titlurilor partilor, cu observarea eventualei incidenţe a O.G. nr. 70/2002, alături de H.G. nr. 866/2002, dar raportat şi la disp. art. 21 şi 23 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme pârâta R.H.L. a formulat o notificare şi se pretinde a fi persoană îndreptăţită, în calitate de moştenitoare a unui asociat din cadrul persoanei juridice care a fost proprietarul tabular al imobilului din litigiu anterior naţionalizării.
Acestea fiind limitele rejudecării, tribunalul a constatat că instanţa de control judiciar nu a procedat la înlăturarea modului de stabilire a situaţiei de fapt de către prima instanţă şi nici nu a infirmat modul de soluţionare a excepţiilor procesuale invocate în cauza, aceste statuări intrând astfel în puterea de lucru judecat.
Totodată, nu a fost infirmată nici soluţia de desfiinţare a deciziei de retrocedare în natură a imobilului, emisă de pârâtul Ministerul Sănătăţii.
În ce priveste latura revendicativa a acţiunii reclamanţilor, din perspectiva faptului că atât reclamanţii, dar şi pârâta R.H.L. revendică şi pretind existenţa unui drept de proprietate asupra imobilului din litigiu, înscris în C.F. Timişoara, compus din casă cu 1 etaj, curte de 1.353 mp, situat în Timişoara, ce a fost proprietatea tabulară a S.A.I.C.O. din Timişoara, care a fost naţionalizat în anul 1956 în baza Decretului nr. 302/1948 şi a fost dat în folosinţa Ministerului Sănătăţii, tribunalul a constatat că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului statului, in privinţa imobilelor ce fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi a bunurilor dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este condiţionată de caracterul valabil al titlului de preluare a bunului în patrimoniul statului, prin raportare la exigenţele Constituţiei, ale tratatelor internaţionale la care România era parte şi ale legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, cu menţiunea expresă prevăzută în alin. (2) că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
În speţă, Decretul nr. 302/1948, în baza căruia bunul in litigiu a fost preluat prin naţionalizare în anul 1956 din proprietatea tabulară a S.A.I.C.O. din Timişoara contravenea dispoziţiilor art. 36 din Constituţia României din 1965, în vigoare la acea dată, care prevedea că dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege.
Dreptul de proprietate era garantat la data preluarii si de prevederile art. 17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948, ratificată de Romania, care stipulau în mod expres ca nimeni nu poate fi lipsit, in mod arbitrar, de proprietatea sa.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg şi imobilele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare, iar potrivit art. 6 alin. (1), prin imobile, în sensul legii, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv.
Ca atare, bunul putea face obiectul procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001.
O situaţie cu totul particulară o prezintă corpul nou de clădire edificat de către Statul Român ulterior naţionalizării, potrivit menţiunilor extrasului de carte funciara, documentaţiei depuse şi concluziilor lucrării de specialitate efectuata in cauza.
Instanţa de apel nu a infirmat soluţia din primul ciclu procesual de anulare a deciziei emisa de Ministerul Sănătăţii în soluţionarea notificării formulate de către pârâta Reiber Henrietta Lydia, urmare a încălcării dispoziţiilor imperative edictate de legea speciala în ce priveşte persoana ori instituţia competenta a soluţiona notificarea. Dimpotrivă, s-a reiterat caracterul mixt al demersului judiciar de faţă, in revendicare si in constatare de nulitate.
Tribunalul a constatat că în anul formulării notificarii a intrat în vigoare O.G. nr. 70/2002, publicată în M. Of. nr. 648 din 31 august 2002, şi potrivit art. 1 alin. (5) din O.G. nr. 70/2002 terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea spitale clinice şi spitale universitare sunt parte integrantă a domeniului public al judeţelor, municipiilor şi sectoarelor mun. Bucureşti şi se dau în administrarea unităţilor sanitare respective prin hotărâre a consiliului judeţean, municipal sau de sector, după caz, iar consiliile judeţene, municipale sau locale nu pot percepe taxe şi chirii asupra terenurilor şi clădirilor în care îşi desfăşoară activitatea spitalele clinice şi cele universitare. Ulterior, prin H.G. nr. 866/2002 privind trecerea unor imobile din domeniul privat al statului şi din administrarea M.S.F., în domeniul public al municipiilor, oraşelor şi comunelor şi în administrarea consiliilor locale, s-a aprobat trecerea imobilelor compuse din terenuri şi construcţii în care îşi desfăşoară activitatea unităţile sanitare prevăzute în anexa la această hotărâre, din domeniul privat al statului şi din administrarea M.S.F., în domeniul public al municipiilor, oraşelor şi comunelor şi în administrarea consiliilor locale respective, imobilul din litigiu fiind menţionat la poziţia 2 din anexă.
Dată fiind succesiunea actelor normative, se impunea ca Ministerul Sănătăţii să dispună trimiterea notificării spre competenta soluţionare Primarului Municipiului Timişoara, în considerarea dispoziţiilor imperative ale art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Parata R.H.L. a susţinut, pe cale de excepţie invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/ 2004, nelegalitatea acestui din urma act administrativ, excepţie se impune a fi respinsa în considerarea caracterului normativ al menţionatei hotărâri de guvern, în condiţiile în care potrivit art. 4 alin. (1) pot face obiect al cenzurii pe calea excepţiei de nelegalitate doar actele administrative cu caracter individual (care se adresează unor subiecte de drept determinate), în vreme ce alineatul 4 exceptează în mod expres de la aceasta cale de control judiciar actele administrative cu caracter normativ, acte al căror control judecătoresc urmează a fi exercitat exclusiv de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de legea contenciosului administrativ.
La aceeaşi concluzie se ajunge, a reţinut tribunalul, si prin interpretarea literală şi logică a prevederilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213 din 1998, potrivit cărora hotărârea de trecere a bunurilor dintr-un patrimoniu in altul poate fi atacată, în condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul.
Tribunalul a constatat că pârâta R.H.L. are calitatea de persoană îndreptăţită la masuri reparatorii, in considerarea, pe de o parte a calităţii de moştenitoare testamentară a soţiei supravieţuitoare a unuia dintre asociaţii principali ai societăţii naţionalizate, iar pe de alta, a calităţii de moştenitoare legală a fiului celor doi soţi, notificarea formulată valorând acceptare expresă a moştenirii in temeiul art. 4 din legea speciala de reparaţie.
În speţă îşi găsesc aplicarea prevederile art. 31 alin. (1) din legea de reparaţie, care exclud măsura restituirii in natura a imobilelor in ipoteza particulară prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. b), stipulând in mod expres că persoanele arătate în norma de trimitere, respectiv persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în speţă urmând a se proceda şi la deducerea valorii actualizate a despăgubirii primite la data naţionalizării.
Situaţia de excepţie reglementată de art. 18 lit. a) ipoteza finala din aceeaşi lege, potrivit căreia restituirea în natura ar fi admisibilă în cazul în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii, nu se regăseşte în speţă, nefiind făcută proba apartenenţei tuturor asociaţilor la aceeaşi familie.
Astfel, D.L.G. nu deţinea decât o parte din acţiunile I.C.O., societate care era proprietara imobilului înainte de naţionalizare; în concret, dintr-un număr de 2.000 de acţiuni Dr. L.G., acţionar principal, deţinea doar 1.727 acţiuni, evaluate potrivit procesului-verbal din data de 26 februarie 1951 la suma de 1.727.000 lei, iar în cauză nu s-a probat un transfer de acţiuni din partea celorlalţi acţionari către acţionarul principal.
Faptul că ulterior preluării au fost dresate diverse acte în care se menţionează exclusiv numele socrului paratei, nu schimbă această concluzie, întrucât în mod constant in aceste documente este prevăzută parte din valoarea imobilului cuvenita ca despăgubire asociatului principal, desigur prin raportare la numărul de acţiuni deţinute.
În plus, potrivit art. 44 alin. (2) din Constituţia României, cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la U.E. şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală (cu condiţia ca moştenirea să fi fost deschisă dupa revizuirea legii fundamentale, condiţie în mod evident neîndeplinită în speţă).
Art. 3 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 face trimitere, în aceasta privinţă, la condiţiile prevăzute de legea specială, faţă de a cărei tăcere, urmează a se aplica dispoziţiile constituţionale evocate.
Deşi i s-a solicitat in mod expres pârâtei R.H.L. să facă dovada deţinerii cetăţeniei române, aceasta nu a exhibat o probă în acest sens, motiv pentru care, tribunalul a apreciat că notificării nu i se poate da curs decât în sensul acordării de despăgubiri în condiţiile Titltului VII din Legea nr. 247/2005.
Într-adevăr, potrivit art. 19 alin. (1) din lege invocat de către reclamanţi, în situaţia imobilelor-construcţii care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la cap. III şi cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial şi dacă părţile nu convin altfel, foştilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent, aceasta nefiind însă situaţia de fapt a imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat in cauza (fila 393 dosar vol. I).
În ce priveşte componenţa imobilului la data naţionalizării, au fost avute în vedere concluziile raportului de expertiza tehnica întocmit în rejudecare (filele 186 si urm. si 391 şi urm.) coroborate cu cele ale procesului-verbal de constatare din 30 noiembrie 1950 (fila 110 dosar, vol. II), potrivit cărora sanatoriul avea in componenta corpurile A si B si terenul aferent.
Prin încheierea din 27 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. 6324.1/30/2006, Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de petentul Municipiul Timişoara, prin Primar, şi a dispus îndreptarea erorii materiale din considerentele şi dispozitivul sentinţei civile nr. 1115 din 27 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 6324.1/30/2006, cu privire la identificarea imobilului în litigiu, astfel că în loc de imobilul situat în Timişoara, s-a trecut „strada I.N.
Împotriva sentinţei civile nr. 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului Timiş a declarat apel în termen legal pârâta R.H.L.
În motivarea apelului, pârâta a arătat, cu privire la excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 977/2002, că întrucât litigiul se află pe rolul instanţelor dinainte de intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., în baza art. 10 pct. 1 din Legea nr. 554/2004 instanţa de fond trebuia să sesizeze prin încheiere instanţa de contencios administrativ - fiscal, iar nu să soluţioneze ea însăşi excepţia, nefiind aplicabilă Legea nr. 76/2012 şi deci Noul C. proc. civ.
Pârâta apelantă a mai susţinut că H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al Judeţului Timiş nu este un act administrativ normativ, ci unul individual.
Pârâta apelantă a arătat că prima instanţă în mod greşit a constatat că prin Decizia de casare (nr. 14/A/2010 a Curţii de Apel Timişoara în Dosarul nr. 6324/1/30/2006) nu a fost infirmată soluţia de desfiinţare a deciziei de retrocedare.
Susţine că pentru instanţa de fond, în raport cu art. 315 C. proc. civ., erau obligatorii concluziile şi considerentele Deciziei civile nr. 3441/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a confirmat irevocabil Decizia civilă nr. 229/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat că decizia de retrocedare a intrat deja în circuitul civil şi a produs efecte.
A susţinut că Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii, nu se aplică în cauză, deoarece instanţa nu a fost sesizată cu o contestaţie a beneficiarului deciziei de retrocedare sau cu o acţiune pentru refuzul unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea.
Pe fond, pârâta apelantă a contestat titlul reclamanţilor şi a susţinut că H.G. nr. 977/2002 şi H.G. nr. 866/2002, acte administrative individuale, care atesta apartenenţa imobilului în litigiu domeniului public al Judeţului Timiş, contravin Legii nr. 10/2001, act normativ cu forţă juridică superioară.
În acest context, a reiterat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 977/2002 şi a H.G. nr. 866/2002 şi a solicitat sesizarea instanţei de contencios administrativ şi fiscal competente.
Considerând că titlul reclamanţilor este nelegal, nu se mai impune compararea titlurilor, a arătat pârâta apelantă.
Titlul său emis în baza Legii nr. 10/2001 derivă din calitatea sa de moştenitoare a unei persoane căreia i s-a preluat imobilul fără titlu valabil şi care îşi păstrează calitatea de proprietar avută în momentul preluării.
În concluzie, a solicitat admiterea apelului şi, după rejudecarea cauzei, respingerea acţiunii reclamanţilor.
Reclamantul intimat Statul Român, prin Consiliul Local Timişoara, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că deţinătorul imobilului este Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „L.T.”, iar dreptul de proprietate îl deţine Municipiul Timişoara, astfel încât Ministerul Sănătăţii nu este şi nu a fost în măsură să soluţioneze cererea de revendicare.
Consideră întemeiată soluţia instanţei de fond şi cu privire la respingerea excepţiei de nelegalitate, având în vedere art. 4 din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia pot face obiect al cenzurii pe calea excepţiei de nelegalitate doar actele administrative cu caracter individual (care se adresează unor subiecte de drept determinate), în vreme ce alin. (4) exceptează în mod expres de la această cale de control judiciar actele administrative cu caracter normativ, acte al căror control judecătoresc urmează a fi exercitat exclusiv de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de legea contenciosului administrativ.
Pentru termenul din 16 octombrie 2013 au depus la dosar cerere de intervenţie accesorie, în interesul reclamanţilor, intervenienţii G.M. şi P.M. şi au solicitat respingerea apelului pârâtei R.H.L.
În susţinerea cererii, intervenienţii au arătat că în baza Legii nr. 10/2001 au formulat notificare cu privire la acelaşi imobil care face şi obiectul prezentului dosar. Au mai arătat că în mod greşit imobilul a fost restituit pârâtei R.H.L., care nu este persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001.
În drept, intervenienţii au invocat art. 49 alin. (3) şi art. 51 - 55 C. proc. civ.
Prin încheierea din 16 octombrie 2013 (fila 101), pronunţată în Dosarul nr. 6324.1/30/2006, Curtea de Apel Timişoara a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul reclamanţilor de intervenienţii G.M. şi P.M., reţinând aplicabilitatea art. 51 şi 52 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 175/A din 20 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de pârâta R.H.L. şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii G.M. şi P.M.
Pentru a pronunţat această decizie, instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 977/2002, prima instanţă nu a soluţionat pe fond această excepţie, cum susţine pârâta apelantă, ci a respins cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, cu motivarea că H.G. nr. 977/2002 are caracter normativ şi, conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi cenzurată pe calea excepţiei de nelegalitate, ci doar printr-o acţiune în anulare (adresată instanţei de contencios administrativ în condiţiile Legii nr. 554/2004).
Pentru aceleaşi considerente a fost respinsă, prin încheierea din 13 noiembrie 2013, cererea pârâtei apelante de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 977/2002 şi H.G. nr. 866/2002 care, fiind acte administrative cu caracter normativ, sunt exceptate prin art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 de la controlul legalităţii pe calea excepţiei de nelegalitate.
S-a considerat că prima instanţă nu a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., prin raportare la Decizia nr. 3441 din 29 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat în mod irevocabil că litigiul este unul de drept comun, deşi se contestă o decizie emisă în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce îi conferă un caracter mixt, întrucât reclamanţii sunt terţi faţă de decizia contestată.
S-a reţinut că instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, reţinând doar că reclamanţii contestă titlul pârâtei R.H.L., invocând nulitatea acestuia şi propriul titlu.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 1287 din 4 mai 2009, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor Municipiul Timişoara prin Primar şi Statul Român, prin Consiliul Local Timişoara, a admis în parte acţiunea şi a anulat Decizia nr. EN/8164 din 15 martie 2006 a Ministerului Sănătăţii, respingând celelalte capete de cerere.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 14 din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, care a desfiinţat hotărârea apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Fără a se infirma soluţia primei instanţe de anulare a deciziei Ministerului Sănătăţii, de retrocedare a imobilului, s-a reţinut aplicabilitatea Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se obligaţia pentru instanţă de a se pronunţa asupra temeiniciei cererii pârâtei, de restituire în natură a imobilului, prin compararea titlurilor părţilor.
Examinând comparativ hotărârea primei instanţe pronunţată în rejudecare cu dispoziţiile obligatorii ale hotărârilor menţionate, Curtea de Apel Timişoara a apreciat că Tribunalul Timiş a respectat îndrumările instanţei de control judiciar, analizând pe fond cererea pârâtei R.H.L. de restituire în natură a imobilului şi reţinând în mod corect că, deşi aceasta are autoritatea de persoană îndreptăţită conform art. 4 din Legea nr. 10/2001, imobilul nu-i poate fi restituit în natură, întrucât antecesorul său nu a fost asociat unic al Institutului de Chirurgie Ortopedie, iar pârâta nu a făcut dovada cetăţeniei române.
Prin urmare, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a stabilit că pârâta R.H.L. are dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 245/2005 şi a obligat-o să lase reclamanţilor imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta R.H.L., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 3 C. proc. civ. şi solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a invocat într-o primă critică nemotivarea hotărârii, susţinând că instanţa de apel nu a cercetat aspectele relevante în apărarea sa, respectiv titlul de proprietate al reclamanţilor, titlul său, în calitate de proprietar în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici nu a cercetat temeiurile juridice privind înlăturarea de la aplicare, de către dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ca lege specială, a Legii nr. 64/1995 şi a Legii nr. 213/1998, în temeiul cărora au fost emise H.G. nr. 866/2002 şi H.G. nr. 977/2002. De asemenea, s-a învederat că nu au fost verificate condiţiile de restituire în natură prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Cea de a doua critică, întemeiată pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ., formulată de recurenta pârâtă a vizat încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, în condiţiile în care, în apărare cu privire la titlul invocat de reclamantă, a solicitat ca, pe cale de excepţie, să se constate nelegalitatea H.G. nr. 977/2002, astfel că instanţa ar fi trebuit, conform art. 10 pct. 1 din Legea nr. 554/2004, să sesizeze prin încheiere motivată tribunalul administrativ - fiscal competent, iar nu să soluţioneze ea însăşi excepţia. În acest sens, s-a susţinut că, prin invocarea unei excepţii de nelegalitate nu se declanşează un litigiu în condiţiile art. 192 din Noul C. proc. civ., care să fie supus dispoziţiilor legale în vigoare la data declanşării sale, ci se rezolvă doar un incident procedural care, numai în procesele pornite după 15 februarie 2012, poate fi soluţionat de către instanţa care soluţionează litigiul principal în cadrul căruia se invocă excepţia.
S-a menţionat că, în cauză, actul administrativ a cărui nelegalitate a fost invocată are caracter unilateral, iar nu normativ, iar admisibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate a fost statuată de Înalta Curte printr-o jurisprudenţă constantă.
Pe fondul cauzei, recurenta pârâtă a reiterat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 977/2002 şi a H.G. nr. 866/2002, solicitând, conform art. 10 pct. 2 din Legea nr. 554/2002, să fie sesizată prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ - fiscal competentă şi să se suspende prezenta cauză.
În acest context, recurenta a susţinut că cele două acte menţionate sunt acte administrative individuale nelegale întrucât contravin unui act normativ cu forţă juridică superioară - Legea nr. 10/2001. S-a arătat că, prin Normele metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, textul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost interpretat în sensul că statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege, cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptăţite potrivit legii. Ca atare, sunt înlăturate de la aplicare cu privire la aceste bunuri, prevederile Legii nr. 64/1995 sau ale Legii nr. 213/1998, cu completările ulterioare (art. 21 pct. 1).
S-a arătat că, mai mult, textul actului administrativ atacat este inaplicabil întrucât imobilul nu se afla în proprietatea privată a statului sau unităţii administrativ teritoriale, ci în administrarea Ministerului Sănătăţii.
După soluţionarea excepţiei, dacă se constată nelegalitatea H.G. nr. 977/2002 şi a H.G. nr. 866/2002, recurenta a solicitat să se constate că titlul reclamantului nu este valabil, iar conform jurisprudenţei în materie de revendicare, nu se mai impune compararea titlurilor.
În măsura în care se va respinge excepţia de nelegalitate şi se va trece la compararea titlurilor părţilor, recurenta a solicitat să se constate că titlul său prevalează, prin vechime şi provenienţă, rezultând din calitatea de moştenitor al unei persoane al cărei imobil a fost preluat de stat fără titlu valabil şi care, ca atare, îşi păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării.
În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, pârâta recurentă a invocat încălcarea, prin soluţiile pronunţate a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, text de lege ce garantează protecţia proprietăţii private.
Intimaţii Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii L.Ţ., G.M., Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar, precum şi intimatul P.M. au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului pârâtei ca nefondat.
Intimatul G.M. a invocat, totodată, prin întâmpinare excepţia nulităţii recursului pârâtei R.H.L. pentru neîndeplinirea exigenţelor art. 3021lit. c) C. proc. civ., în sensul nedezvoltării celor două motive de nelegalitate, respectiv art. 304 pct. 7 şi 3 C. proc. civ.
Examinând cu prioritate cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu privire la excepţia de nelegalitate ce vizează H.G. nr. 866/2002 şi H.G. nr. 977/2002, Curtea urmează să o respingă pentru considerentele ce succed:
Prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012 se referă expres la situaţiile în care „de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, ori, în speţă, soluţionarea litigiului nu depinde de H.G. nr. 977/2002, deoarece, pe de o parte, Legea nr. 10/2001 şi Normele metodologice pentru aplicarea acestuia (H.G. nr. 250/2007) se referă la entitatea deţinătoare, (ca entitate cu personalitate juridică ce exercită în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii), iar, pe de altă parte, O.G. nr. 70/2002 stipulează că terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea spitalele sunt parte integrantă a domeniului public al judeţelor, municipiilor, în administrarea unităţilor sanitare respective.
De altfel, H.G. nr. 977/2002 şi H.G. nr. 866/2002 au fost cenzurate de Înalta Curte, secţia contencios administrativ şi fiscal, care a respins excepţia de nelegalitate cu privire la cele două acte administrative (prin Decizia nr. 5915 din 18 decembrie 2009, nr. 3607 din 26 iunie 2009 şi respectiv 1519 din 19 martie 2009).
Totodată, Curtea va reţine că excepţia de nelegalitate vizează acte administrative emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, aceasta putând privi doar acte administrative cu caracter individual şi nu normativ.
Alin. (4) al art. 4 din Legea nr. 554/2004 exceptează în mod expres de la această cale de control judiciar, actele administrative cu caracter normativ, acte al căror control poate fi exercitat exclusiv de instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de Legea contenciosului administrativ.
Aceeaşi concluzie rezultă şi din interpretarea literală a prevederilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora hotărârea de trecere dintr-un patrimoniu în altul poate fi atacată, în condiţiile legii la instanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul.
Examinând cu prioritate conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinarea intimatului intervenient G.M., Curtea va constata că aceasta este nefondată, având în vedere că motivele de recurs formulate de pârâta R.H.L. se circumscriu în parte dispoziţiilor art. 304 pct. 3, 7 şi 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora recursul urmează a fi examinat.
Pentru aceleaşi considerente, expuse în analiza cererii de sesizare a instanţei de contencios administrativ, Curtea va constata că este nefondat motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ. invocat de pârâtă, în ceea ce priveşte încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, respectiv a celei de contencios administrativ.
Instanţa de fond, a cărei hotărâre a fost confirmată în apel a analizat excepţia de nelegalitate din perspectiva art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificat prin Legea nr. 76/2012.
Mai mult, Curtea va reţine că acest motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi primit, în condiţiile în care nu s-a invocat necompetenţa Curţii de Apel Timişoara ca instanţă de apel, ci soluţionarea excepţiei de nelegalitate cu încălcarea art. 10 pct. 1 din Legea nr. 554/2004, care obligau la suspendarea cauzei, această critică fiind examinată.
Nici critica formulată prin primul motiv de recurs, întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondată.
Recurenta s-a limitat la invocarea necercetării de către instanţa de apel a unor aspecte relevante pe care şi-ar fi întemeiat apărarea.
În realitate, chiar dacă sintetic, decizia recurată a răspuns tuturor motivelor de critică formulate în apel.
Condiţiile procedurale privind motivarea hotărârii, condiţii prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt întrunite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din considerentele hotărârii, în integralitatea lor, să rezulte că s-a răspuns implicit, prin raţionamente logice tuturor argumentelor părţilor.
Criticile referitoare la fondul cauzei vizând prevalenţa titlului pârâtului, ca fiind mai caracterizat, ca vechime şi provenienţă în raport cu titlul reclamantei, nu sunt întemeiate.
Cu privire la imobilul în litigiu s-au formulat mai multe notificări, transmise Ministerului Sănătăţii.
Acesta din urmă a soluţionat doar cererea formulată de R.H.L., deşi s-au formulat solicitări similare de către P.Ş. şi P.M., care au solicitat cote de ½ din moştenirea defunctei G.E., precum şi de către G.M. şi Ş.F.D.C.L., care au invocat de asemenea calitatea de succesibili ai foştilor acţionari ai S.A.I.C.O. din Timişoara.
Potrivit deciziei de casare, Tribunalul Timiş trebuia să soluţioneze litigiul în fond, din perspectiva Deciziei nr. 20/2007 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să compare titlurile părţilor şi să verifice incidenţa O.G. nr. 70/2002, alături de H.G. nr. 866/2002 raportat la art. 21 şi 23 din Legea nr. 10/2001.
Cu respectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanţelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanţa de fond corect a reţinut că se impune desfiinţarea deciziei de restituire în natură, având în vedere că în speţă îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care exclud această modalitate de reparaţie (restituire în natură) în ipoteza particulară prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. b), stipulând în mod expres că persoanele menţionate în norma de trimitere, respectiv persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţineau imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Situaţia de excepţie reglementată de art. 18 lit. a) ipoteza finală din legea specială, potrivit căreia restituirea în natură ar fi admisibilă în cazul în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membrii aceleiaşi familii nu se regăseşte în speţă, nefiind făcută proba apartenenţei tuturor asociaţilor la aceeaşi familie.
Mai mult, s-au solicitat despăgubiri băneşti în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul înscris în C.F. de către Ş.F.D.C.L. şi B.L.M. (prin notificarea din 29 octombrie 2001) şi pentru celelalte active deţinute de S.I.C.O. Timişoara, dosarul notificării fiind transmis spre soluţionare de Ministerul Sănătăţii către Consiliul Local al Municipiului Timişoara prin Primar.
Prin urmare, chiar emitentul actului contestat, Ministerul Sănătăţii a recunoscut implicit, prin declinarea competenţei soluţionării notificării menţionate, că nu avea competenţa de a se pronunţa asupra cererii de restituire (prin Decizia EN/8164 din 15 martie 2006).
Totodată, Curtea va reţine că aşa cum rezultă din copia Statutului I.C.O.S.A. Timişoara, depusă la dosar, capitalul social al acesteia era de 2.000.000 lei, împărţit în 2.000 de acţiuni (câte 1.000 de lei/acţiune).
Din încheierea pronunţată în Camera de consiliu din 25 august 1948, în Dosarul nr. 7875/1948, unde s-a dezbătut succesiunea defunctului D.L.G., decedat la 27 aprilie 1948, rezultă că acesta avea doar 1.727 de acţiuni, actul menţionând şi restul acţionarilor, conform procesului verbal încheiat la 16 iunie 1926.
Ca atare, instanţa de apel a reţinut corect că, la momentul naţionalizării imobilului, autorul pârâtei, D.L.G., nu era singurul asociat al persoanei juridice foste proprietare tabulare, S.A.I.C.O. din Timişoara.
Pârâta R.H.L. însăşi a declarat că socrul său, D.L.G., era proprietarul a 97% din acţiunile spitalului.
Mai mult, nu este lipsită de relevanţă împrejurarea că, prin sentinţa civilă nr. 12343 din 13 noiembrie 1996 pronunţată de Judecătoria Timişoara, definitivă şi irevocabilă, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că de pe urma defunctei G.E. au rămas ca moştenitori legali numiţii P.Ş. şi P.M.
Pârâta R.H.L. are calitatea de legatar cu titlu particular după G.E., decedată, soţia supravieţuitoare a defunctului G.L., calitate ce a fost constatată în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 2240 din 17 februarie 2009 pronunţată de Judecătoria Timişoara în litigiul având ca obiect petiţia de ereditate, în care a figurat ca parte şi intervenientul accesoriu G.M.
În aceste condiţii, emitentul deciziei, Ministerul Sănătăţii, în cazul în care ar fi fost competent material să soluţioneze notificarea, trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pârâtei putând să i se acorde doar despăgubiri, situaţie justificată de faptul că acţionarii sau asociaţii persoanei juridice foste proprietare a imobilului aveau un drept de creanţă asupra societăţii.
Mai mult, aşa cum s-a menţionat anterior, atâta timp cât prin O.G. nr. 70/2002 şi H.G. nr. 866/2002 s-a hotărât transmiterea imobilului în cauză de la Ministerul Sănătăţii în domeniul public al Municipiului Timişoara, Ministerul Sănătăţii nu se putea pronunţa asupra notificării pârâtei R.H.L.
La momentul soluţionării notificării era încheiat Protocolul de predare - primire nr. 636 din 31 ianuarie 2003, între Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „L.Ţ.” Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, unde la poziţia 4 din anexa 1 figurează clădirile ce se află pe terenul restituit, garaj, anexe gospodăreşti, clădiri vechi chirurgie, clădire nouă chirurgie şi sediul administraţiei spitalului.
Susţinerea pârâtei recurente în sensul că imobilul ar fi fost preluat de la G.L. în calitate de proprietar, iar nu de la societatea pe acţiuni nu poate fi primită, fiind infirmată de consemnările cărţii funciare, conform Decretului nr. 115/1938, cu efect constitutiv de drepturi reale conform art. 17.
Deşi s-a invocat faptul că S.A.I.C.O. ar fi cedat proprietatea imobilului către L.G., nu s-a adus nicio dovadă în acest sens, neexistând nicio transmitere a dreptului înscrisă în C.F. în perioada de la cumpărare (1924) şi până la preluare, în 1956.
Prin urmare, instanţele de fond şi apel au reţinut corect că pârâta R.H.L. avea dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi au obligat-o pe aceasta să lase imobilul reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul pârâtei R.H.L. ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu privire la excepţia de nelegalitate cu vizează H.G. nr. 866/2002 şi nr. 977/2002.
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-intervenient G.M.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta R.H.L. împotriva Deciziei nr. 175/A din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 10 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1797/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1799/2014. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
