ICCJ. Decizia nr. 1797/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1797/2014
Dosar nr. 71128/3/2011
Şedinţa publică din 10 iunie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată;
Prin acţiunea formulată la 8 noiembrie 2011, SC T.O. SA, a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Statul român prin M.F.P. - să oblige pârâtul la plata sumei de 77.201.856,4693 lei cu titlu de despăgubiri civile pentru tergiversarea punerii în executare a Deciziei nr. 1134/A din 16 iunie 2005 dată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a stabilit dreptul reclamantei la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilele înscrise în C.F. din Sfântu Gheorghe, judeţ Covasna, ce au făcut obiectul notificărilor adresate de reclamantă unităţii deţinătoare (Primăria municipiului Sfântu Gheorghe) în procedura Legii nr. 10/2001.
Cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la cca.4 ani de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti vizând plata despăgubirilor, M.F.P. a emis Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009 prin care s-a propus acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în cuantum de 77.201.856,4693 lei.
Ulterior, Dosarul a fost înregistrat în evidenţele C.C.S.D. sub nr. 46217/CC, aşa cum rezultă din adresa A.N.R.P. din 06 ianuarie 2010. Conform art. 16 Titlul VII Cap. V din Legea nr. 247/2005, C.C.S.D. trebuia să emită decizia reprezentând titlul de despăgubiri.
Faţă de refuzul nejustificat al acesteia, prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 3430/2/2010, reclamanta a solicitat obligarea Comisiei la emiterea deciziei. Prin sentinţa civilă nr. 4647 din 22 noiembrie 2010, prima instanţă a respins ca neîntemeiată cererea, însă prin Decizia nr. 3014 din 25 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul şi a modificat sentinţa atacată, obligând C.C.S.D. „să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire conform Ordinului nr. 82 din 18 noiembrie 2009 emis de M.F.P."
Prin notificarea înregistrată din 06 iunie 2011, având în vedere „tergiversarea” procedurii de despăgubire, reclamanta a solicitat C.C.S.D. executarea obligaţiei stabilite în sarcina acesteia prin hotărâre irevocabilă. Ulterior, a formulat numeroase alte notificări, solicitând emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, însă până în prezent C.C.S.D. nu şi-a executat obligaţia care îi incumba conform legii, recunoscută ulterior prin hotărâre judecătorească.
Prin urmare, se arată, în pofida faptului că s-au scurs peste 10 ani de la formularea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a faptului că reclamanta deţine un bun în sensul art. 1 C.E.D.O, până în prezent nu a primit despăgubirile la care este îndreptăţită.
A invocat reclamanta art. 1 din Primul protocol adiţional C.E.D.O., arătând că în speţă imobilele enumerate anterior reprezintă un "bun actual" în sensul normei arătate, având în vedere că prin Decizia civilă nr. 1134/A din 16 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă, s-a recunoscut în mod expres dreptul acesteia de a primi măsuri reparatorii în echivalent cu privire la aceste imobile.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 1219 din 5 iunie 2012, a respins ca inadmisibilă cererea, reţinând în esenţă că, o acţiune în contradictoriu cu Statul prin M.F.P. poate fi primită doar în condiţiile expres reglementate prin dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv atunci când nu este cunoscută unitatea deţinătoare a bunului. Tot astfel, în contextul modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, Statul poate sta în proces doar prin Comisia Centrală, atunci când se contestă deciziile emise de acest organ administrativ.
Tribunalul a mai reţinut că problema drepturilor ce i se cuvin reclamantei cu privire la imobilele în litigiu a fost tranşată irevocabil prin Decizia civilă nr. 1134/A din 16 iunie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi respectiv, încheierea pronunţată la data de 11 iunie 2008 în Dosarul nr. 31090/2/2004, când instanţa a lămurit dispozitivul deciziei prin care a fost obligat M.F.P. la plata măsurilor reparatorii în echivalent, în cuantumul precizat în rapoartele de expertiză aflate la dosar potrivit procedurii instituite de art. 16, Titlul VII, Cap. V din Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, reclamantei i-au fost recunoscute drepturile, urmare a utilizării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ceea ce face ca prezenta cerere în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., să nu poată fi primită.
După modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, se arată, procedura prealabilă a sesizării instanţei s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deţinătoare emite decizie/dispoziţie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabileşte valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite titlul de despăgubiri.
A susţine că în prezent ar exista calea acţiunii directe împotriva statului în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri băneşti înseamnă pe de o parte a ignora o jurisprudenţă stabilită şi previzibilă iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecinţe pe planul jurisprudenţei instanţei de contencios european în sensul încălcării art. 6 din C.E.D.O.).
Pe de altă parte, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe jurisprudenţa C.E.D.O. care, nu poate constitui, prin ea însăşi, temei de drept al unei cereri în justiţie, fiind necesar ca prin acţiune să se invoce pe lângă drepturile prevăzute de Convenţie care au fost încălcate şi care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României, justificat de faptul că prin dispoziţiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenţie, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţei Curţii.
Prima instanţă, a respins totodată, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. şi Legii nr. 247/2005.
Sentinţa dată asupra fondului, de tribunal, a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale care, prin Decizia nr. 89/A din 25 aprilie 2013, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
S-a reţinut, în esenţă, că în mod corect prima instanţă a dat eficienţă principiului specialia generalibus derogant, în condiţiile în care reclamanta se găseşte în posesia unei hotărâri irevocabile prin care s-a recunoscut dreptul său la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, în modalitatea emiterii de către C.C.S.D. a unei decizii reprezentând titlu de despăgubire pentru suma stabilită prin hotărârea irevocabilă, dată în anul 2005, aplicarea principiului de drept evocat impunând a se constata că despăgubirea cuvenită reclamantei a fost stabilită pe calea legii speciale şi nu poate fi repusă în discuţie, în temeiul unei acţiuni de drept comun.
Astfel, se arată, înlăturarea prevederilor Legii nr. 247/2005, la solicitarea reclamantei, ar fi oricum lipsită de efecte în litigiul pendinte, câtă vreme s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă, prin care aceste prevederi au fost aplicate, în beneficiul acesteia.
Deasemenea, conchide instanţa de control judiciar, nu poate fi primită nici critica referitoare la greşita aplicare în speţă, a Deciziei nr. 27/2001, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii - pe considerentul susţinut de reclamantă că nu ar fi existat posibilitatea legală de a dezlega chestiunea soluţionată neunitar, din perspectiva dispoziţiilor Convenţiei - în condiţiile în care instanţa supremă a examinat tocmai admisibilitatea unor cereri, cum este cea formulată de reclamantă, întemeiată pe art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., în contradictoriu cu Statul român.
Ca atare, dezlegarea dată de instanţa supremă a avut în vedere raportul dintre legea internă şi Convenţie, astfel încât ea se impune instanţelor, fiind obligatorie în temeiul art. 329 C. proc. civ.
În cauză, au declarat recurs în termen legal reclamantele SC T.O. SA şi S.I.F.M. SA, în calitate de cesionar a 14,33% din drepturile litigioase care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 1, 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:
- lipsa imparţialităţii judecătorilor ce au soluţionat apelul care şi-au exprimat opinia asupra temeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate, antepronunţându-se practic asupra criticii vizând încălcarea Convenţiei de către instanţa supremă, prin pronunţarea Deciziei nr. 27/2011, arătând că nu au competenţa de a face o analiză critică cu privire la statuările făcute de Înalta Curte în respectiva decizie dată în interesul legii.
- reţinând că obiectul prezentei cauze ar fi o „reparaţie paralelă” cu cea deja recunoscută în temeiul legii speciale, astfel că nu poate fi pusă din nou în discuţie pe calea unei acţiuni de drept comun, instanţa a schimbat natura actului dedus judecăţii.
Astfel, reclamanţii au arătat că în ciuda exercitării tuturor drepturilor prevăzute de legea specială, nu au încasat despăgubirile recunoscute, deşi a trecut o perioadă îndelungată, ceea ce reprezintă o ingerinţă în dreptul lor de proprietate.
- s-a reţinut greşit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 27/2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi aplicabilitatea prevederilor art. 3307 (4) C. proc. civ. de la 1865, faţă de prevederile art. 20 (2) din Constituţie, act normativ cu forţă superioară.
Se face trimitere, în susţinerea acestui motiv de recurs, la Decizia nr. 206/2013 a Curţii Constituţionale, care a analizat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145 (4) C. proc. pen. ce reglementează obligativitatea deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii în materie penală.
Tot astfel, se arată că prin Decizia nr. 27/2011, recursul în interesul legii s-a transformat „într-o formă de control” a hotărârilor Curţii Europene, în condiţiile în care Înalta Curte a statuat expres, în sensul contrar celor reţinute de instanţa europeană.
Recursul se priveşte ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.
Este de remarcat, dintru început, că recurenţii îşi fundamentează calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art. 1 şi 3 din Convenţie, criticile vizând, în principal, statuările Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii prin care s-a stabilit lipsa calităţii procesuale pasive a Statului român, în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea acestuia la plata unor despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv.
Prin aceeaşi decizie s-a mai stabilit că sunt inadmisibile acţiunile în acordarea despăgubirilor băneşti pentru imobilele preluate abuziv imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul protocol adiţional la C.E.D.O. şi ale art. 13 din această Convenţie.
Se susţine, în esenţă, că în condiţiile în care respectiva decizie este contrară jurisprudenţei C.E.D.O. în mod greşit instanţele au dat eficienţă prevederilor art. 3307 (4) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, afirmându-se că în contextul acestor statuări contrare instanţei europene, recursul în interesul legii s-a transformat într-o „formă de control” a hotărârilor date de aceasta.
Niciuna din criticile formulate de recurente, nu poate fi primită.
Astfel, fără a relua, statuările doctrinare legate de rolul şi locul acestui mecanism procedural (apreciat unanim ca unicul instrument eficace în menţinerea unităţii jurisprudenţei şi interpretarea corectă a normelor legale) este important a sublinia că rolul practicii statornicite de instanţa supremă, în general, nu poate fi ignorat în niciun sistem de drept, jurisprudenţa creată de aceasta trebuind să constituie „un ghid şi o călăuză” pentru judecătorii instanţelor inferioare în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept substanţial şi procesual.
În considerarea caracterului lor obligatoriu, deciziile pronunţate asupra recursurilor în interesul legii au valoarea unui izvor de drept secundar, apropiat actelor normative, dezlegarea dată problemelor de drept judecate impunându-se astfel instanţelor.
Prin recursurile în interesul legii a căror soluţionare a fost finalizată prin decizia în interesul legii invocată de către recurenţi (nr. 27 din 14 noiembrie 2011) instanţa supremă a fost chemată să analizeze şi să se pronunţe asupra posibilităţii pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Toate considerentele reţinute prin această decizie au avut în vedere şi s-au raportat la dispoziţiile C.E.D.O. şi la jurisprudenţa instanţei europene care, a lăsat la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate abuziv sau acordarea de despăgubiri.
Examinând - în lumina art. 13 din Convenţie - posibilitatea existenţei unui „recurs intern” care să permită invocarea, în substanţă, a drepturilor şi libertăţilor consacrate de C.E.D.O., s-a decis (avându-se în vedere de asemenea jurisprudenţa instanţei europene şi făcându-se trimitere la cauzele Rotaru împotriva României, James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit, Kudla împotriva Poloniei, Maria Atanasiu şi alţii împotriva României etc.) că garanţiile prevăzute de respectivele prevederi ale Convenţiei, nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale.
În cauza de faţă, după parcurgerea procedurilor speciale instituite prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, reclamantei i s-a recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă, dreptul la despăgubiri (măsuri reparatorii prin echivalent) în modalitatea emiterii de către C.C.S.D. a unui titlu de despăgubire, procedura derulată ulterior fiind una execuţională care, nu implică achitarea acestor despăgubiri, direct de la bugetul de stat, avându-se în vedere „sarcina importantă” ce ar plana asupra acestuia - impusă, dacă s-ar accepta această modalitate de despăgubire, de cazuistica impresionantă din materia legilor de reparaţie imobiliară - aspect reţinut chiar de C.E.D.O. în hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Nu în ultimul rând, în această materie, trebuie avut în vedere şi un alt criteriu, propriu jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi anume acela al proporţionalităţii, al echilibrului ce trebuie să existe între protecţia dreptului individual de proprietate şi exigenţele apărării unor interese generale (a se vedea cauza Saggio contra Italiei).
Or, lipsa de resurse financiare ale Statului, în raport de amploarea numărului de solicitări, este de natură a „explica” întârzierea emiterii titlului de despăgubire care, urmează de altfel un calendar stabilit prin mai multe reglementări guvernamentale, ce ţin seama în primul rând de ordinea cronologică a înregistrării cererilor, pentru a se asigura egalitatea de tratament a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie şi a evita înfrângerea echilibrului dintre dreptul individual şi interesul general.
În respectarea aceluiaşi echilibru, se impune a da eficienţă principiului specialia generalibus derogant, ca o consecinţă a recunoaşterii „marjei de apreciere” de care beneficiază statele în a implementa procedurile necesare care să conducă la rezultatul final al unei despăgubiri efective.
Cât priveşte prevederile constituţionale invocate de recurente - art. 20 din legea fundamentală - obligaţia judecătorului naţional, ca prin judecător al Convenţiei Europene, de a aplica cu prioritate prevederile acesteia, nu poate fi contestată.
Ipoteza vizată este însă aceea în care normele interne, nu sunt în concordanţă cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Or, aşa cum s-a arătat, normele în discuţie - care, de altfel, au fost supuse examinării instanţei de contencios constituţional, atât din perspectiva conformităţii lor cu legea fundamentală cât şi a convenţionalităţii - nu pot fi apreciate ca fiind contrare reglementărilor Convenţiei.
Astfel, cu referire la prevederile art. 329 C. proc. civ. anterior, atacate în contenciosul constituţional şi invocate în prezenta cauză - prin raportare la prevederile art. 3307 (4) din acelaşi cod - ca fiind greşit aplicate de către instanţe, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 212 din 29 aprilie 2013 că, prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 (care a făcut, şi în acel cadru, obiect al criticilor autoarei excepţiei ) cea mai înaltă instanţă de control judiciar, în exercitarea competenţei sale specifice reglementată de art. 126 alin. (3) din Constituţie, a dat dezlegare unei probleme de drept care nu se circumscrie unei veritabile operaţiuni de interpretare stricto sensu a conţinutului normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ci constituie o soluţie jurisprudenţială obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, a aplicării legii speciale în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Tot astfel, se mai arată, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegării date problemelor de drept, judecate pe calea recursului în interesul legii, nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.
Nu poate fi reţinut nici motivul de recurs vizând „lipsa imparţialităţii instanţei de apel” pentru faptul că unul din membrii completului de judecată şi-ar fi spus părerea cu privire la pricină.
Astfel, excepţiile de neconstituţionalitate vizând Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi respectiv dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. de la 1865, au fost invocate de reclamanta SC T.O. SA, în Dosarul nr. 71128/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, care, prin sentinţa nr. 1219 din 6 iunie 2012 a respins, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Admiţând recursul declarat de reclamantă, împotriva acestei hotărâri, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 156/R din 24 ianuarie 2013, a modificat în parte sentinţa şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Împrejurarea că instanţa (în compunerea căreia s-a aflat şi unul din judecătorii care au soluţionat apelul, în cauza de faţă), în acord cu prevederile art. 29 alin. (4) al Legii nr. 47/1992, republicată, şi-a spus opinia asupra excepţiei, nu poate fi reţinută în sprijinul criticii vizând lipsa imparţialităţii instanţei de control judiciar.
Astfel, potrivit textului mai sus citat, sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.
Opinând asupra netemeiniciei excepţiei ridicată în faţa sa, instanţa de apel a arătat că reclamanta, deşi a susţinut violarea prevederilor art. 20 din Constituţia României, nu s-a raportat la prevederile legale atacate ci doar la conţinutul deciziei nr. 27/2011 dată de instanţa supremă, în soluţionarea recursului în interesul legii prin care au fost dezlegate, printre altele, aspecte privind compatibilitatea Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoalele sale adiţionale.
S-a mai arătat în această opinie că atâta vreme cât hotărârile pronunţate în procedura recursului în interesul legii nu fac parte din sfera actelor a căror legitimitate constituţională poate fi contestată, şi văzând caracterul obligatoriu al acestora, instanţa nu are competenţa de a face o analiză critică, cu privire la statuările făcute de Înalta Curte prin Decizia nr. 27/2011.
Or, aceste dizertaţii ce se înscriu în cadrul legal al unei opinii formulate de instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, nu se pot constitui în argumente care să ducă la concluzia încălcării art. 6§1 din C.E.D.O.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele SC T.O. SA şi S.I.F.M. SA împotriva Deciziei nr. 89/A din 25 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1796/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1798/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
