ICCJ. Decizia nr. 1802/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1802/2014
Dosar nr. 53402/3/2011
Şedinţa publică din 10 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin cererea formulată la 13 iulie 2011, C.N. a solicitat instanţei - în contradictoriu cu SC A.H. SRL, N.L., S.I. şi I.D. - să oblige pârâţii la plata sumei de 500.000 euro reprezentând daune morale pentru atingerea adusă dreptului la onoare, reputaţie şi imagine, precum şi a dreptului la viaţa privată şi de familie, drepturi încălcate ca urmare a unei campanii denigratoare şi „batjocoritoare” desfăşurată de către pârâţi la adresa sa.
Totodată reclamantul a mai solicitat şi obligarea pârâţilor de a publica, pe cheltuiala lor, dispozitivul sentinţei ce va fi pronunţată de instanţă, în cazul admiterii acţiunii, pe prima pagină a ziarului, cu aceleaşi caractere ca cele folosite pentru articolele încriminate.
S-a mai solicitat şi înlăturarea tuturor articolelor şi comentariilor conţinute de site-ul w.w.w. adevărul.ro sau de oricare alt site aparţinând pârâtei, care aduc atingere onoarei, demnităţii şi imaginii celui în cauză.
În motivarea cererii, reclamantul a învederat instanţei că a exercitat funcţia de prim-procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, până la data de 22 aprilie 2010, în prezent fiind suspendat. D.N.A. a pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa în data de 22 aprilie 2010 şi a publicat pe site-ul său comunicatul, în cuprinsul căruia se arată faptul că este cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi constituire a unui grup infracţional organizat, precum şi pentru trei infracţiuni de favorizare a infractorului. În urma trimiterii în judecată şi a acordării dreptului de acces al presei la informaţiile cuprinse în dosarul de urmărire penală, precum şi cel privind cercetarea judecătorească, reclamantul a constituit subiectul a numeroase articolele de presă, în mod intenţionat inexacte şi având un caracter acuzator şi denigrator. Astfel, reclamantul a menţionat, cu titlu de exemplu, articole intitulate "V. l-a compătimit pe un procuror spăgar, N.C., patronul Parchetului Buftea; „Caracatiţa Carpen a ademenit şi un judecător”; „Cum albea dosarele rutiere prim-procurorul de la Buftea (Cum operează un procuror corupt)". În continuare, reclamantul a precizat că în data de 14 august 2010 a fost publicat un articol în care se menţiona că, „în afara mânăriilor cu dosare penale, a fost prins pe camerele video, instalate de anchetatori în biroul său, în timp ce întreţinea relaţii sexuale cu avocata C.G.”, faptă nereală. Reclamantul a considerat că aceste articole nu pot fi catalogate drept informaţii oferite opiniei publice, ci atingeri grave aduse onoarei şi reputaţiei unui om, în plus magistrat, scopul fiind denigrarea acestuia şi expunerea sa oprobriului public din dorinţa de a se crea subiecte senzaţionale cu impact asupra cititorilor, având ca finalitate vânzarea acestor ziare şi creşterea popularităţii cotidianului.
Totodată, reclamantul a arătat că aceste informaţii denigratoare au influenţat nu numai opinia publică, dar şi instanţele de judecată la momentul soluţionării recursurilor formulate împotriva încheierilor prin care se dispusese prelungirea măsurii arestării preventive.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 998-999 şi 1000 alin. (3) C. civ., art. 54 din Decretul nr. 31/1954, art. 30-31 din Constituţia României şi art. 10 din C.E.D.O.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civil, a respins cererea ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că urmare punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului, D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis la data de 23 aprilie 2010, un comunicat de presă în care se menţionează că în sarcina acestuia s-au reţinut infracţiunile de luare de mită şi de constituire a unui grup infracţional organizat, precum şi trei infracţiuni de favorizare a infractorului.
La data de 16 iulie 2010, cu ocazia dispunerii soluţiei de trimitere în judecată, D.N.A. a emis un alt comunicat de presă în care se precizează reţinerea în sarcina reclamantului C.N. a infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, a trei infracţiuni de luare de mită, a două infracţiuni de trafic de influenţă, a infracţiunii de primire de foloase necuvenite, a opt infracţiuni de favorizare a infractorului a infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale şi a celei de instigare la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fiind detaliată şi starea de fapt care a stat la baza acestor încadrări.
Prin sentinţa penală pronunţată la data de 10 februarie 2012 de Curtea de Apel Braşov, în baza art. 33 lit. a), 34 lit. b), 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate reclamantului pentru unele din faptele menţionate anterior şi s-a dispus aplicarea unei pedepse principale de 5 ani închisoare, ce a fost sporită la 6 ani închisoare, alături de care a fost aplicată şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de magistrat, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei. Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti s-a exercitat calea de atac a recursului, de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul nefiind soluţionat până la data pronunţării unei hotărâri, în prezentul litigiu.
În cotidienele A., A.S. şi A.ro, editate de pârâta SC A.H. SRL, pârâţii N.L., S.I. şi I.D. au publicat o serie de articole intitulate astfel: "Procurorul şpăgar, demascat de un violator" - semnat I.S., 26 aprilie 2010; "Prim-procuror, şpagă-n bani, iepuri şi fazani" - semnat L.N., I.S., 07 mai 2010; "Voicu l-a compătimit pe un procuror şpăgar" - semnat I.S., 14 iulie 2010; "Caracatiţa Carpen a ademenit un judecător" - semnat L.N. şi I.S., 17 iulie 2010; "N.C., patronul Parchetului Buftea" - semnat D.I., 17 iulie 2010; "Cum albea dosarele rutiere prim-procurorul de la Buftea" - semnat L.N. şi I.S., 02 august 2010; "Corupţia din justiţie trece şi prin pat" - semnat L.N., 14 august 2010, conţinutul acestor articole fiind preluat şi de alte trusturi de presă.
În esenţă, în cuprinsul articolelor sunt detaliate informaţii cu privire la faptele de care este acuzat reclamantul, fiind redat şi conţinutul unor interceptări audio.
Analizând cererile ce au format obiectul demersului judiciar, tribunalul a reţinut că, pentru incidenţa răspunderii civile delictuale, este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la săvârşirea unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, stabilirea unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi imputabilitatea faptei ilicite persoanei cu discernământ valabil. În plus, pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, se cer îndeplinite două condiţii speciale suplimentare şi anume existenţa raportului de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus, în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent.
Prima condiţie pentru angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie, dar şi a comitentului pentru fapta prepusului său, în condiţiile textelor legale menţionate, presupune comiterea unei fapte ilicite, care constă în acţiunea ori inacţiunea prin care, încălcându-se normele de drept obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparţine unei persoane.
În cauza de faţă, se arată, fapta ilicită imputată pârâţilor se referă la publicarea unor articole în presă, cu conţinut negativ la adresa bunei reputaţii morale şi profesionale a reclamantului şi la probitatea sa de magistrat.
Existenţa faptelor de publicare a articolelor în forma menţionată este indubitabilă, fiind probată cu extrasele depuse la dosar şi nefiind contestată de către părţi.
Revine instanţei misiunea de a stabili dacă această faptă intră în sfera ilicitului civil şi anume dacă reprezintă un delict ce s-ar impune a fi sancţionat.
Pentru determinarea caracterului licit sau ilicit al acţiunii de publicare a articolelor respective în contextul arătat, mai reţine prima instanţă, trebuie menţionate dispoziţiile legale incidente şi, totodată, efectuată o analiză amplă a jurisprudenţei C.E.D.O. aplicabilă în speţa de faţă.
Astfel, art. 30 din Constituţia României prevede că: (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. (8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.
Din interpretarea dispoziţiei constituţionale prezentate, tribunalul a reţinut opţiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertăţii de exprimare, prin instituirea inviolabilităţii sale, cu rezerva totuşi că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnităţii, onoarei, vieţii private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea civilă a persoanei care şi-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituţional.
Potrivit art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie, se arată, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Tribunalul a reţinut că prin Legea nr. 30/1994, cu efecte juridice începând din data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocoalele sale adiţionale, adoptate la nivelul Consiliului Europei. Prin urmare, fapta pretins ilicită a pârâţilor constând în depăşirea limitelor libertăţii de exprimare trebuie analizată prin prisma Convenţiei europene şi a jurisprudenţei Curţii.
Or, libertatea de exprimare, proteguită de articolul 10 din Convenţie, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de acest act, stând chiar la baza noţiunii de societate democratică ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia.
Această importanţă cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit, ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare.
Cât priveşte hotărârile pronunţate de C.E.D.O., tribunalul şi-a însuşit interpretarea potrivit căreia acestea au dincolo de efectele inter partes şi un efect erga omnes, consecinţă a autorităţii de lucru interpretat de care se bucură, în condiţiile în care potrivit art. 32 din Convenţie, misiunea specifică a instanţei europene este interpretarea şi aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naţionale ale statelor contractante. Astfel, jurisprudenţa Curţii constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naţionale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecţie dat de prevederile Convenţiei.
Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut, subliniază prima instanţă.
Parag. 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Restricţiile aduse libertăţii de exprimare sunt însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispoziţiilor articolului 10 din Convenţie cristalizate în cadrul jurisprudenţei referitoare la acesta.
Astfel, pentru a statua asupra existenţei unei nevoi sociale imperioase pentru impunerea limitării dreptului la liberă exprimare al pârâţilor, trebuie pornit de la rolul presei într-o societate democratică.
Având în vedere faptul că cel mai adesea informaţiile se transmit prin presă, instanţa europeană a subliniat mereu în jurisprudenţa sa că, din moment ce libertatea de expresie constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, garanţiile acordate presei au o importanţă cu totul deosebită (cauza Goodwin contra Regatului Unit). În cauza Lingens contra Austriei, Curtea a precizat rolul presei astfel: "Dacă presa nu trebuie să depăşească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputaţiei altuia, ei îi incumbă obligaţia de a comunica informaţii şi idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum şi în cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcţia sa care constă în a difuza se adaugă dreptul pentru public de a primi aceste informaţii".
În acest context, tribunalul a reţinut că articolele incriminate conţin informaţii privind faptele penale de care este acuzat reclamantul, săvârşite în perioada în care acesta avea funcţia de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea.
În mod incontestabil, se concluzionează, articolele tratează un subiect de interes general pentru comunitate, pe care pârâţii aveau dreptul să-l aducă la cunoştinţă publicului prin intermediul presei. Împrejurarea că faptele au fost mai întâi aduse la cunoştinţa publicului de către D.N.A. prin comunicate de presă nu face decât să confirme faptul că articolele incriminate se înscriu în cadrul unei dezbateri de interes pentru comunitate, care are dreptul să fie informată.
Rolul ziariştilor de investigaţii este tocmai acela de a informa şi de a atrage atenţia publicului asupra unor asemenea împrejurări, de nedorit pentru societate, din momentul în care aceştia intră în posesia informaţiilor pertinente (cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României). Or, la data redactării articolelor, pârâţilor le erau cunoscute comunicatele de presă emise de D.N.A., mijloacele prin care aceştia au făcut rost de informaţii suplimentare fiind specifice libertăţii de investigare inerente exercitării profesiei lor.
Tribunalul a mai reţinut că exercitarea libertăţii de exprimare implică obligaţii şi responsabilităţi şi că garanţiile oferite jurnaliştilor de art. 10 sunt supuse condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (cauza Radio France ş.a. împotriva Franţei, cauza McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).
Astfel, hotărârile Curţii de la Strasbourg (cauza Dalban împotriva României, cauza Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei) indică clar principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie de atingere a reputaţiei sau demnităţii, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor. În consecinţă, atunci când persoana acuzată de săvârşirea unui delict de presă nu poate dovedi integral exactitatea afirmaţiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acesteia în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului jurnalistic, verificându-se dacă s-a urmărit informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public.
În acest context, Curtea a admis că libertatea de exprimare a ziariştilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează (cauza Bladet Tromse et Stensaas contra Norvegiei), cu precizarea că nu s-ar putea concepe ca un jurnalist să poată formula judecăţi de valoare critice numai cu condiţia de a putea să le demonstreze realitatea (cauza Dalban contra României). Curtea a decis însă că, chiar şi atunci când o declaraţie a unui ziarist constituie o judecată de valoare, o asemenea judecată făcută fără nicio bază factuală poate să apară ca excesivă şi, deci, să se situeze în afara protecţiei conferite de art. 10 (cauza Jerusalem contra Austriei).
În speţă, raportat la conţinutul articolelor menţionate anterior, tribunalul a apreciat că pârâţii au adus la cunoştinţa opiniei publice, prin intermediul articolelor încriminate, informaţii ce se încadrează atât în noţiunea de “fapte”, cât şi în aceea de “judecăţi de valoare” potrivit dihotomiei rezultate din jurisprudenţa C.E.D.O.
Tribunalul a constatat că acuzaţiile pârâţilor cu privire la persoana reclamantului se sprijină pe comunicate de presă furnizate de D.N.A., având ca atare o bază factuală bine fundamentată. Pârâţii au reprodus informaţiile culese, inserând şi judecăţi de valoare, de regulă în titlul articolelor, constituind concluziile acestora în calitate de jurnalişti asupra datelor furnizate, pornind de la acestea şi trecându-le prin filtrul propriei lor experienţe profesionale.
În plus, informaţiile aduse la cunoştinţa opiniei publice de către pârâţi se raportează la dimensiunea profesională a activităţii reclamantului ca magistrat, cu excepţia episodului vizând relaţiile intime pretins avute cu avocata C.G., dar care prin faptul că ar fi avut loc în sediul parchetului, cu un magistrat şi că aceasta ar fi avut calitatea de intermediar în comiterea unor fapte de natură penală, intră în sfera de interes a publicului.
Cât priveşte buna-credinţă a autorilor articolelor incriminate, tribunalul a apreciat că reclamantul nu a probat faptul că pârâţii ar fi urmărit ca scop prin publicarea articolelor, cunoscând absenţa unei minime baze factuale, exclusiv discreditarea procurorului N.C., respectiv afectarea reputaţiei acestuia şi a vieţii sale private.
Judecăţile de valoare ale pârâţilor au fost apreciate de tribunal ca incluzându-se în marja de exagerare şi provocare admisibilă în cazul discursului jurnalistic potrivit jurisprudenţei C.E.D.O.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că balanţa trebuie înclinată în favoarea libertăţii de exprimare, limitele criticii admisibile fiind mai largi în privinţa unui magistrat, vizat în această calitate, decât a unui individ obişnuit, primul expunându-se în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor sale atât din partea ziariştilor, cât şi a masei cetăţenilor.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin Decizia nr. 401/A din 12 noiembrie 2012, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Recursul declarat în cauză de reclamantul C.N. a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I-a civilă, care, prin Decizia nr. 2578 din 14 mai 2013 a casat hotărârea şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut că dacă în privinţa raportului dintre dreptul la liberă exprimare al pârâţilor şi dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, la onoare, demnitate şi reputaţie, instanţele au analizat în mod detaliat şi argumentat inexistenţa unei depăşiri a limitelor libertăţii de exprimare, raportat la baza minimă factuală reprezentată de comunicatele D.N.A., se constată însă că instanţa de apel nu a analizat depăşirea limitelor libertăţii de exprimare cuprinsă în articolul „Iubire în sediul Parchetului Buftea” în care, pârâţii jurnalişti au afirmat că reclamantul „ a fost surprins pe camerele video, instalate în biroul său, în timp ce întreţinerea relaţii sexuale cu avocata X, trimisă în judecată alături de magistrat”.
Or, se arată, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze dacă sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale cu privire la această faptă, care este distinctă şi respectiv să analizeze dacă publicarea acestei informaţii a respectat limitele dreptului la liberă exprimare şi dreptul la demnitate, onoare şi viaţă privată a reclamantului.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 335/A din 18 decembrie 2013, a admis apelul reclamantului şi schimbând în parte sentinţa apelată, a admis în parte acţiunea şi i-a obligat pe pârâţii SC A.H. SRL şi N.L. să-i plătească reclamantului suma de 30.000 euro (echivalentul în lei, la data plăţii) cu titlu de daune morale.
I-a obligat totodată pe pârâţi să publice, pe cheltuiala lor, dispozitivul deciziei, pe prima pagină a ziarului.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că publicarea articolului încriminat a constituit „indiscutabil” o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, a demnităţii şi imaginii apelantului, prin aceea că pârâţii l-au acuzat de întreţinerea de relaţii sexuale cu o avocată - coinculpată în dosarul penal - în sediul Parchetului Buftea.
Presa, arată instanţa de trimitere, nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt. Totuşi, îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (a se vedea De Haes şi Gijsels împotruiva Belgiei).
În mod „incontestabil” articolul în discuţie purta asupra unei teme de interes general, corupţia din justiţie, în contextul în care apelantul - reclamant, în calitate de procuror - şef al Parchetului Buftea era cercetat pentru săvârşirea mai multor fapte penale, în acelaşi dosar cu avocata cu care se pretinde că ar fi întreţinut relaţii intime, chiar în sediul parchetului.
Dacă în virtutea rolului pe care îl are, presa avea obligaţia de a aduce la cunoştinţa publicului existenţa unor fapte de corupţie şi chiar se poate accepta că atitudinea şi comportamentul apelantului poate constitui o preocupare majoră a presei, ce trebuie adusă la cunoştinţa opiniei publice şi supusă dezbaterii, întrucât poate contribui la formarea unei imagini asupra justiţiei şi a moralităţii celor ce o înfăptuiesc, totuşi aceasta implică în mod corelativ pentru pârâţi, obligaţia de a se sprijini pe o bază factuală suficientă.
Ori, chiar în contextul dezbaterii publice, reputaţia unei persoane face parte din viaţa sa privată iar articolul în discuţie a depăşit limitele acceptabile în condiţiile în care nu există niciun fel de indicii din care să rezulte realitatea celor relatate şi acuzaţiile privind întreţinerea unor relaţii intime între apelant şi acea avocată nu se sprijineau pe fapte reale, întrucât probatoriul administrat nu confirmă existenţa niciunui indiciu cu privire la această împrejurare.
Astfel, dacă în ceea ce priveşte celelalte articole, instanţele anterioare au avut în vedere comunicatele D.N.A., acestea nu precizează nimic şi nici măcar nu lasă să se înţeleagă că apelantul ar fi întreţinut relaţii intime în sediul Parchetului, nereferindu-se la aceste aspecte. De remarcat faptul că, în articol se menţionează că faptele imputate apelantului ar fi fost surprinse de camerele video instalate de anchetatori, deşi niciun element existent la dosar nu confirmă cele afirmate.
Instanţa de trimitere a mai avut în vedere faptul că pârâţii nu s-au prezentat niciodată în prezentul litigiu în faţa instanţei, nu au depus întâmpinare şi nu şi-au exprimat niciun punct de vedere cu privire la cele ce le sunt imputate, neaducând niciun argument şi nicio probă care să poată fi avută în vedere drept o bază factuală minimă pentru afirmaţia lor din cuprinsul articolului în discuţie.
Având în vedere aceste considerente, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prin publicarea articolului în discuţie care conţinea afirmaţii defăimătoare, lipsite de orice probă, a fost depăşită limita acceptabilă, apelantul - reclamant suferind un real prejudiciu.
Cât priveşte întinderea prejudiciului, s-a observat că spre deosebire de despăgubirile materiale, a căror stabilire este posibilă pe baza probelor administrate, despăgubirile pentru daunele morale presupun o marjă de apreciere a instanţei de judecată.
Or, ţinând seama de aspectele de fapt de natura celor expuse şi raportându-se, la repere jurisprudenţiale în aceeaşi materie, curtea de apel a apreciat că suma de 30.000 de euro reprezintă o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, în termen legal pârâţii SC A.H. SRL şi N.L. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5-9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, aplicabil cauzei de faţă, critică decizia dată în rejudecarea apelului după cum urmează.
- În cauză, nu sunt întrunite condiţiile generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate şi vinovăţie.
Astfel, fapta nu poate fi apreciată ca ilicită, în condiţiile în care reprezintă exerciţiul normal al unui drept, respectiv dreptul subiectiv la liberă exprimare, corelativ dreptului la informare, consacrat de art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din C.E.D.O.
Or, libertatea de informare sau de comunicare presupune libertatea de a difuza informaţii în mod liber şi din diverse surse, putându-se vorbi despre o veritabilă „libertate de recepţionare”.
Se face trimitere la cauza Lingens contra Austriei, în care Curtea a arătat că funcţiei presei de a difuza informaţii „îi corespunde dreptul, pentru public, de a primi aceste informaţii”.
Instanţele, se arată, trebuiau să ţină seama de circumstanţele particulare ale cauzei, articolul încriminat vizând un magistrat - procuror, acuzat de numeroase fapte de corupţie care, a întreţinut relaţii sexuale în sediul Parchetului Buftea, cu o avocată, coinculpată în acelaşi dosar.
În aceste împrejurări, aspectele relatate nu vizau viaţa privată a reclamantului, aşa cum greşit a apreciat instanţa de apel, ci viaţa sa publică, caz în care transparenţa trebuie să fie maximă.
Tot astfel, nu se pune problema vinovăţiei, în condiţiile în care, demersul jurnalistic nu s-a realizat cu intenţia de a cauza prejudicii reclamantului ci de a aduce la cunoştinţa publicului anumite fapte, care, în contextul arătat, se subsumează unui interes general legitim.
- Nu s-a făcut nicio dovadă asupra prejudiciului moral cauzat de articolul încriminat, instanţa de apel făcând abstracţie de faptul că la data apariţiei articolului, reclamantul era deja arestat preventiv şi trimis în judecată, anterior - în piaţa media - fiind scrise nenumărate articole referitoare la faptele acestuia şi la „relaţia amoroasă” avută cu coinculpata.
- Nu există legătură de cauzalitate între faptă şi pretinsul prejudiciu.
Mai mult, se arată, instanţa de apel nu a disociat prejudiciul cauzat de arestarea şi trimiterea în judecată a inculpatului de pretinsul prejudiciu adus acestuia, prin publicarea articolului încriminat.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.
Este de netăgăduit că, libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din C.E.D.O., constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia.
Jurisprudenţa C.E.D.O., în domeniul libertăţii de exprimare, a condus la stabilirea unor principii, care creează un echilibru între exercitarea acestui drept şi limitele impuse prin alin. (2) al art. 10 din Convenţie (cauza Handyside împotriva Regatului Unit).
Prin majoritatea cauzelor soluţionate, instanţa europeană a stabilit că atunci când are de protejat reputaţia altora, libertatea de exprimare trebuie să acopere idei şi informaţii dezbătute în arena politică sau în alte domenii apreciate ca fiind de interes public, în asemenea situaţii, neexistând doar obligaţia de a se comunica astfel de informaţii ci şi dreptul publicului, de a le primi (cauza Sabou şi Pârcălab c. României, cauza Björk Eiosdóttis c. Islandei).
Potrivit instanţei europene libertatea de exprimare constituie unul dintre cele mai bune mijloace prin care publicul are posibilitatea de a-şi forma „o părere” cu privire la atitudinile şi ideile liderilor politici şi persoanelor ce exercită funcţii de demnitate publică.
Pornind de la circumstanţele particulare ale cauzei de faţă, se impune a se analiza, pentru a răspunde motivelor de recurs invocate, în ce măsură libertatea de exprimare a ziaristului şi de informare a publicului - garantată de art. 10 din C.E.D.O. - vine în contradicţie cu art. 8 al Convenţiei, care reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
Ca atare, trebuie examinat dacă a existat un echilibru între dreptul la informare şi libertatea de expresie, pe de o parte, şi dreptul la reputaţie, pe de altă parte, toate garantate de C.E.D.O., pentru a putea stabili dacă, prin publicarea articolului incriminat, ziaristul s-a situat în afara limitelor protecţiei oferite de art. 10 din Convenţie.
Potrivit art. 10, paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
Parag. 2 al normei convenţionale, prevede că exercitarea acestor libertăţi - ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi - poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Ca atare, dreptul garantat de art. 10 din Convenţia Europeană, nu este unul absolut, parag. 2 al textului mai sus menţionat, permiţând restrângerea exercitării acestui drept, doar în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim.
Dar, dacă libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate - în adevăr - să fie exercitată abuziv, limitarea acesteia în scopul protejării „reputaţiei şi drepturilor altuia” trebuie făcută doar în cazuri concrete, în condiţiile unei atente circumstanţieri a afirmaţiilor făcute, faţă de adevărul obiectiv.
„per a contrario”, ar însemna că orice afirmaţie făcută prin presă ar putea fi calificată, ca defăimătoare.
În raport de rolul important, unanim recunoscut, al presei în societate („câine de pază al democraţiei”) în considerarea îndatoririi sale de a comunica informaţii şi idei privitoare la toate problemele de interes general, practica instanţelor a decis că aceasta poate recurge la o oarecare doză de exagerare şi chiar de „provocare”, în fiecare cauză impunându-se a se analiza dacă interesul informării publicului poate trece înaintea îndatoririlor şi responsabilităţilor de care sunt ţinuţi ziariştii.
Practica instanţei europene a relevat însă, în aprecierea asupra respectării echilibrului dintre cele două drepturi - consfinţite prin prevederile art. 10 parag. 1 şi art. 8 din C.E.D.O. - importanţa rolului sau funcţiei persoanei vizate şi natura activităţilor ce fac obiectul articolului.
S-a decis că, trebuie făcută distincţia între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice. (a se vedea cauza Minelli împotriva Elveţiei, nr. 14991/02, 14 iunie 2005).
Astfel, un reportaj care relatează fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate democratică, ce priveşte personalităţi publice, în exercitarea funcţiilor oficiale ale acestora, nu poate fi asimilat altuia care priveşte detalii din viaţa privată a unei persoane care nu îndeplineşte astfel de funcţii.
Dacă, în primul caz, rolul presei corespunde funcţiei sale de „câine de pază” care are sarcina, în cadrul unei democraţii, să comunice idei şi informaţii privind probleme de interes public, acest rol a fost privit ca mai puţin important în cel de-al doilea caz, evidenţiindu-se dreptul publicului de a fi informat chiar asupra unor aspecte ce ţin de viaţa privată a persoanelor publice. (cauza Von Hannover împotriva Germaniei -2).
Într-o altă cauză, C.E.D.O. a statuat că limitele criticii admisibile, sunt, ca şi pentru oamenii politici, mult mai largi în cazul funcţionarilor care exercită funcţii oficiale, trebuind manifestată o mai mare prudenţă atunci când măsurile luate sau eventualele sancţiuni de condamnare, sunt de natură a descuraja presa în a participa la discutarea problemelor care acoperă un interes general legitim. (cauza Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei).
Reamintind rolul esenţial al presei, într-o societate democratică, instanţa europeană a mai decis că, chiar şi în cazul în care nu poate depăşi anumite limite, mai ales din domeniul protecţiei reputaţiei şi drepturilor terţilor, presa este obligată totuşi să comunice, respectând datoriile şi responsabilităţile sale, informaţii şi idei privind toate chestiunile de interes general, mai ales cele care, privesc funcţionarea administraţiei şi a puterii judecătoreşti.
Ceea ce trebuie examinat, în aceste situaţii, este dacă ingerinţa în litigiu, corespunde unei „necesităţi sociale imperioase” şi - cu referire la marja de apreciere de care se bucură statele contractante - dacă eventuala restricţie adusă libertăţii de exprimare este „proporţională cu scopul legitim urmărit” iar motivele invocate, sunt relevante şi suficiente. (cauzele Perna împotriva Italiei, nr. 48898/99 şi Cumpănă şi Mazăre împotriva României - nr. 33348/pct. 89-90, 17 decembrie 2004).
În speţă, articolul încriminat (în contextul apariţiei şi a unor alte publicaţii care au relatat despre prezumata activitate infracţională a reclamantului) intră în sfera de interes a publicului în condiţiile în care viza, consumarea unor relaţii nepotrivite între reclamant - magistrat, prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea - şi avocata C.G. (coinculpată în acelaşi dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Braşov) chiar în sediul parchetului, aceasta din urmă fiind acuzată şi pentru faptul că ar fi intermediat comiterea, de către reclamant, a unor infracţiuni de corupţie.
În relatarea aspectelor ce au făcut obiectul articolului încriminat, pârâţii s-au raportat la o bază factuală de natură a conferi o oarecare verosimilitate informaţiilor expuse: înregistrările ambientale operate de către D.N.A şi chiar conţinutul rechizitorului care, fără a menţiona expres despre întreţinerea unor relaţii nepotrivite între cei doi coinculpaţi, chiar în sediul Parchetului Buftea, face trimitere la „relaţiile apropiate” existente între aceştia şi la anumite filmări şi înregistrări ambientale.
Şi în ceea ce priveşte buna credinţă a autorilor articolului încriminat, se constată că reclamantul nu a reuşit să probeze că pârâţii ar fi urmărit, prin publicarea acestuia, exclusiv denigrarea magistratului şi afectarea vieţii sale private, „judecăţile de valoare” ale pârâţilor fiind corect apreciate de către prima instanţă ca înscriindu-se în „marja de exagerare şi provocare” admisibilă în cazul discursului jurnalistic, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., în condiţiile în care se putea realiza distincţia între informaţiile provenind de la autorităţi şi cele care constituiau concluziile personale ale autorilor.
Ca atare, scopul evident al articolului încriminat a fost acela de a atrage atenţia asupra subiectului, apreciat ca fiind de interes public, aspect care se circumscrie exerciţiului libertăţii jurnalistice.
Cât priveşte limitele criticii acceptabile, în practica sa constantă, instanţa europeană a decis că acestea sunt mai largi cu privire la politicieni şi magistraţi decât în raport cu indivizii obişnuiţi. Spre deosebire de cei din urmă, persoanele publice trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient, verificarea strictă a „fiecărui cuvânt şi faptă” atât din partea jurnaliştilor, cât şi a marelui public, dând dovadă de un grad mai mare de toleranţă.
Din această perspectivă, libertatea de exprimare - garantată de art. 10 parag. 1 din Convenţia Europeană - se constituie într-unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din cerinţele prioritare ale progresului societăţii, înscriindu-se în criteriile pluralismului, toleranţei şi „spiritului deschis”, fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace prin care publicul află şi îşi formează opinii despre ideile şi atitudinile celor care deţin funcţii de demnitate publică (a se vedea cauza Lingens contra Austriei, parag. 38-42).
Ca atare, atât în dreptul intern (art. 30 alin. (1) şi (2) din Constituţia României) cât şi la nivel european - în raport de blocul de convenţionalitate instituit prin Convenţie şi Protocoalele adiţionale - dreptul la liberă exprimare, cu limitările impuse prin parag. 2 al art. 10 din C.E.D.O., este privit ca una din valorile fundamentale ale statului de drept şi ţine de însăşi esenţa conceptului de societate democratică, concept ce domină Convenţia, în întregul său.
Or, exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune atât dreptul de a primi informaţii cât şi dreptul de a comunica altora informaţii, raportat la articolul incriminat, urmând a se aprecia că pârâţii beneficiază de protecţia art. 10 din C.E.D.O. şi nu pot fi obligaţi la despăgubiri, către reclamant.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecinţa modificării deciziei atacate şi a respingerii apelului declarat în cauză, de reclamantul C.N.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii SC A.H. SRL prin administrator judiciar „Servicii Reorganizare şi Lichidare Ipurl” şi N.L. împotriva Deciziei nr. 335/A din 18 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia atacată, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantul C.N. împotriva sentinţei nr. 1341 din 20 iunie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1801/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1803/2014. Civil. Grăniţuire. Recurs → |
|---|
