ICCJ. Decizia nr. 1908/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1908/2014
Dosar nr. 46131/3/2009
Şedinţa publică din 13 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1080 din 31 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucuresti, secţia a III-a civilă, a fost admisă în parte cererea precizată, formulată de reclamantul Ş.C., dispunându-se obligarea pârâtului Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, la plata către reclamant a sumei de 34.300 euro (echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plăţii efective), reprezentând despăgubire aferentă terenului expropriat în suprafaţă de 350 mp situat în loc. Căţelu, com. Glina. A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă, ca neîntemeiat, a fost stabilit un termen de plată de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 4900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, s-a arătat, în primul rând, că excepţia lipsei de obiect a cererii este neîntemeiată, întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 1992, ce a vizat o suprafaţă de teren de 389,47 mp, a fost încheiat în calitate de vânzător de către Primăria com. Glina, fără a exista dovada vreunui mandat din partea numitei Ş.G., autoarea reclamantului, dat „vânzătorului”. În plus, acest act nu îndeplineşte condiţia de valabilitate impusă de art. 46 din Legea nr. 18/1991, anume să fie încheiat în forma autentică. De asemenea, nu s-a făcut dovada identităţii acestei suprafeţe de teren cuprinse în actul din 1992 înstrăinate de Ş.G. şi suprafaţa de teren din prezenta cauză, care face parte din terenul cuprins în titlu de proprietate din 7 aprilie 1995 emis de către Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Ilfov, prin care numitului Ş.V. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului de 1 ha şi 4.225 mp în satul Căţelu, com. Glina. Instanţa a mai constatat că numitul Ş.V. a avut doi succesori, reclamantul din prezenta cauză şi Ş.I., care au procedat la partajarea voluntară a masei partajabile, iar reclamantului i-a revenit din parcela 32 doar suprafaţa de 1050 mp, iar o altă suprafaţă de 1.050 mp, a revenit celuilalt comoştenitor.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a constatat, din ansamblul probelor administrate în cauză, înscrisuri şi în special expertiza topo efectuată, că suprafaţa expropriată în fapt de către pârât este de 497 mp reprezentând aliniamentul autostrăzii A2 şi anexele (zona de utilităţi).
Având în vedere că doar pentru o suprafaţă de 147 mp pârâta a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate, tribunalul a constatat că urmare a construirii autostrăzii A2, carosabil şi zona anexă, pârâta a expropriat de facto o suprafaţă de 350 mp, fără parcurgerea etapelor reglementate de legislaţia în vigoare şi fără acordarea unor despăgubiri proprietarului potrivit Constituţiei şi Legii nr. 33/1994.
În condiţiile în care acţiunea reclamantului priveşte o suprafaţă de 389,47 mp, s-a constatat că diferenţa de 40 de mp nu este relevantă, dat fiind că expertul tehnic D.G. a precizat că „este rezultatul poziţionării gardurilor în raport cu terenul aferent autostrăzii şi nu reprezintă un factor care să influenţeze cauza litigiului.”
S-a constatat că reclamantul se prevalează de un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., iar prima condiţie impuse de jurisprudenţa C.E.D.O., anume aceea ca privarea de proprietate să fie prevăzută de lege, în absenţa parcurgerii etapelor procedurale reglementate de legea nr. 33/1994, Legea nr. 198/2004, chiar dacă autorităţile române justifică un scop de interes public pentru privarea de proprietate. Din această perspectivă, prezenta cauză este similară ca situaţie de fapt cu hotărârea Burghelea c. României din 27 ianuarie 2009, precum şi cu hotărârea Vergu c. României din 11 ianuarie 2011, în care instanţa europeană a constatat că, în absenţa unui transfer de proprietate amiabil în virtutea art. 4 din Legea nr. 33/1994 sau a parcurgerii de către pârâtă a procedurii reglementate de Legea nr. 33/1994, procedură transparentă şi, fără excepţie, judiciară, prevăzută specific în acest sens, ocuparea în mod irevocabil a terenului reclamantului s-a făcut fără a i se plăti în prealabil despăgubiri.
Tribunalul a constatat că, pentru a menţine echilibrul rezonabil între interesul public reprezentat de construirea A2 şi dreptul individual de proprietate al reclamantului asupra suprafeţei de teren de 350 mp şi pentru ca reclamantul să nu fie pus în situaţia de a suporta o sarcină specială şi exorbitantă, se impune obligarea pârâtei la acordare unei despăgubiri proporţionale cu valoarea reală a terenului, astfel cum impune art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Prin raportul de expertiză întocmit în cauză, s-a stabilit o despăgubire de 98 euro/mp la data efectuării raportului de expertiză, în total 34.300 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plăţii efective, reprezentând despăgubire aferentă terenului expropriat în suprafaţă de 350 mp situat în loc. Căţelu, com Glina. Tribunalul a stabilit un termen de plată de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă, astfel cum a fost acesta motivat de reclamant, tribunalul a constatat că este neîntemeiat, având în vedere că invocarea unui prejudiciu cauzat prin imposibilitatea folosirii imobilului nu este suficientă în măsura nedepunerii unor dovezi concrete din care să rezulte un prejudiciu concret, iar nu unul teoretic.
Prin Decizia nr. 339/A din 26 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 4.123 lei reprezentând despăgubire aferentă terenului expropriat în suprafaţă de 350 mp situat în localitatea Căţelu, comuna Glina, păstrându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, în mod corect, tribunalul a înlăturat ca nefondate susţinerile pârâtului referitoare la lipsa obiectului cererii, care, de altfel, nu se pot constitui într-o excepţie a lipsei obiectului, ci în apărări pe fondul cauzei.
Pe lângă argumentele expuse în sentinţă, instanţa de apel a constatat că actul de vânzare-cumpărare din 1992 nu poate fi privit ca un act juridic opozabil numitei Ş.G., respectiv reclamantului. Astfel, în ce priveşte pretinsa plată făcută în baza acestui contract, s-a constatat că ordinul de plată din 20 noiembrie 1992 face dovada plăţii unei sume către Primaria Glina, fără a se face mai departe dovada unei plăţi către numita Ş.G., iar tabelul cuprinzând proprietarii ale căror terenuri se ocupă pentru construirea autostrăzii, în care se face referire la numita Ş.G. căreia i se plătesc despăgubiri de 19.450 lei pentru o suprafaţă de 389 mp teren, reprezintă, de asemenea, un act inopozabil faţă de Ş.G. şi apoi faţă de reclamant, ca succesor în drepturi, nefiind semnat de aceasta, ci de terţi, anume reprezentanţi ai Primăriei Glina.
În al doilea rând, Curtea a constatat că actul de vânzare - cumpărare din 1992 este încheiat în calitate de vânzător de către Primăria com. Glina, anterior emiterii titlului de proprietate din 7 aprilie 1995 emis de către Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Ilfov, prin care numitului Ş.V. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului de 1 ha şi 4.225 mp în satul Căţelu, com. Glina. De asemenea, şi procesul verbal de punere în posesie din 10 ianuarie 1995 este încheiat tot pe numele Ş.V., astfel încât, în condiţiile în care numita Ş.G. a decedat ulterior punerii în posesie, nu se poate constata că pretinsa plată de despăgubiri a fost făcută către un proprietar al terenului.
Instanţa de apel a constatat ca fiind fondate şi argumentele dezvoltate de tribunal referitor la lipsa dovezii privind amplasamentul suprafeţei de 389 mp de teren, la care se face referire în actele din anul 1992, care nu au mai fost reluate în considerentele deciziei de apel.
Curtea a respins şi criticile referitoare la excepţia netimbrării, neexistând temeiuri pentru admiterea acestei excepţii în condiţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, atât timp cât prima instanţă nu a pus în vedere reclamantului un timbraj pe care acesta să nu îl satisfacă.
Referitor la caracterul timbrabil sau nu al cererii, Curtea şi-a însuşit concluzia tribunalului, în sensul că cererea este scutită de plata taxei de timbru, întrucât se plasează în domeniul cererii de acordare de despăgubiri pentru exproprierea unei suprafeţe de teren, situaţie în care este supusă Legii nr. 33/1994 şi Legii nr. 198/2004, fiind irelevant că nu s-a derulat procedura propriu-zisă de expropriere pentru determinarea cadrului juridic aplicabil cererii.
Curtea a respins şi criticile referitoare la necompetenţa primei instanţe în soluţionarea cererii, apreciind că, în aplicarea prevederilor Legii nr. 33/1994, competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine Tribunalului Bucureşti.
Curtea a constatat ca fiind corectă soluţia tribunalului de respingere a excepţiei inadmisibilităţii invocate de către pârâtă.
Împrejurarea că terenul în suprafaţă de 350 mp (conform raportului de expertiză topografică întocmit în faţa primei instanţe) a fost ocupat în mod efectiv, real, cu lucrările aferente autostrăzii (carosabil şi anexele - zonă de utilităţi) a fost dovedită cert, indubitabil, cu probele administrate, respectiv înscrisuri şi expertiză topografică.
Aşadar, suprafaţa de teren în discuţie a fost preluată de către stat pentru o lucrare de utilitate publică, fiind în prezenţa unei „exproprieri de facto”, fără a se face dovada urmării procedurilor legale de expropriere.
Curtea a considerat că acest aspect al neefectuării procedurilor de expropriere nu atrage nicidecum inadmisibilitatea acţiunii, căci este de neconceput ca încălcarea însăşi a legii să atragă consecinţa imposibilităţii de accesare a mijloacelor legale de remediere a încălcării, ci, dimpotrivă, tocmai în această situaţie este necesar ca persoanei lezate să i se recunoască întocmai posibilităţile legale de a reclama respectarea drepturilor sale legale, în condiţiile art. 6 din C.E.D.O., respectiv dreptul de a se adresa instanţei de judecată, iar procedura să se desfăşoare şi drepturile sale să fie recunoscute în condiţiile în care s-ar fi petrecut dacă procedura legală ar fi fost respectată.
În cauză, având în vedere faptul că suprafaţa de teren de 350 mp este afectată în prezent de autostrada A2 şi zona anexelor, a avut loc o expropriere pentru scop de interes public, iar absenţa parcurgerii etapelor procedurale reglementate de Legea nr. 33/1994 rămâne irelevantă în ce priveşte regimul juridic aplicabil cauzei prezente, rolul justiţiei la acest moment fiind acela de a pune pe reclamant în situaţia exactă în care ar fi fost dacă procedura legală ar fi fost respectată.
Situaţia de fapt existentă în prezenta cauză a fost analizată în hotărâri pronunţate de instanţa europeană în cauze împotriva României ca reprezentând o expropriere de fapt, care justifică analiza cauzei prin raportare exact la dispoziţiile legale care reglementează exproprierea pentru utilitate publică (hotărârea Burghelea c României din 27 ianuarie 2009, hotărârea Vergu c României din 11 ianuarie 2011).
În concluzie, Curtea a considerat că cererea este admisibilă, iar regimul juridic aplicabil este cel al Legii nr. 33/1994 şi al Legii nr. 198/2004.
Curtea a respins şi susţinerile referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive, cu motivarea că pârât în cauză este Statul Român, CN A.D.N.R. SA asigurând doar reprezentarea pârâtului. În ce priveşte dreptul de reprezentare, Curtea a apreciat că, odată ce se aplică pricinii regimul juridic specific cererilor în expropriere, reprezentarea este asigurată prin CN A.D.N.R. SA.
Curtea a respins argumentele aduse de pârât cu privire la puterea de lucru judecat a anumitor hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele române, în realitate fiind vorba despre hotărâri judecătoreşti de speţă, care nu se impun altor instanţe, în condiţiile dreptului român.
Puterea de lucru judecat la care face referire pârâtul vizează obligativitatea faţă de părţile dintr-un anumit proces a dezlegărilor date anumitor chestiuni care le privesc, care se impune într-un alt proces purtat de ele, cu alt obiect şi eventual, faţă de alte persoane. Aşadar, puterea de lucru judecat are efecte relative, care se produc numai faţă de părţile din respectivul proces, nu şi faţă de terţi.
Curtea a respins susţinerea pârâtului conform căreia reclamantul ar solicita ca instanţa să dispună exproprierea: în realitate, exproprierea este deja efectuată, în mod real şi inevitabil, în cauză reclamantul solicitând doar stabilirea despăgubirilor care nu au fost stabilite anterior, din cauza faptului că procedura legală nu a fost urmată de statul expropriator.
Curtea a constatat ca fiind fondate criticile dezvoltate de apelantul pârât referitoare la modalitatea de evaluare a terenului în discuţie, în aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În mod greşit, terenul de 350 mp a fost evaluat ca teren intravilan prin raportul de expertiză întocmit în faţa primei instanţe, în condiţiile în care terenul a fost preluat la nivelul anului 1992, când era situat în extravilan.
Experţii au considerat că terenul este intravilan în baza certificatului de urbanism din 2006 şi a adresei din 2012, însă certificatul de urbanism nu priveşte terenul de 350 mp, cu număr cadastral, ci priveşte terenul cu număr cadastral, pe care este amplasată o construcţie, fără legătură cu prezenta cauză. Adresa din 2012 este irelevantă, în condiţiile în care face referire generic la loturi cu numere cadastrale diferite, ambele loturi nu face nicio referire la data la care s-ar fi schimbat regimul juridic al terenului.
Sub acest aspect s-au administrat probe de către instanţa de apel, anume adresa comunicată de Primăria Glina, conform căreia terenul în litigiu, cu număr cadastral a constituit teren extravilan până la nivelul anului 2012, când a fost trecut în intravilan prin P.U.G. aprobat prin H.C.L. din 2012.
În consecinţă, Curtea a apreciat că despăgubirea cuvenită reclamantului poate fi stabilită doar prin raportare la categoria de teren extravilan avută la data preluării terenului, neputând fi luată în considerare schimbarea de regim juridic intervenită ulterior preluării, când reclamantul a pierdut deja proprietatea terenului.
Pentru aceste motive, Curtea a înlăturat expertiza efectuată în faţa tribunalului şi a luat în considerare expertiza efectuată în apel, care a evaluat terenul în raport de categoria de teren extravilan.
Curtea şi-a însuşit, însă, argumentele pârâtului în sensul că, în contextul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, raportul de evaluare trebuie să aibă în vedere preţuri efectiv convenite în convenţii de vânzare-cumpărare încheiate efectiv, iar nu oferte de vânzare, care nu reflectă decât cererea vânzătorului de a primi un anumit preţ, dar nu şi realitatea acestui preţ.
Prin raportul de expertiză întocmit în faţa instanţei de apel de către experţii desemnaţi, terenul a fost evaluat prin raportare la un număr de contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru terenuri similare. Au fost aplicate de către experţi corecţii impuse de diferitele specificităţi ale terenurilor şi care le pot influenţa valoarea pe piaţă, ca de exemplu deschiderea la stradă, amplasarea, condiţiile pieţei imobiliare, accesul, utilităţi. În final, experţii au evaluat terenul la suma de 11,78 lei pe mp.
Curtea a avut în vedere această evaluare şi a avut, totodată, în vedere suprafaţa de teren de 350 mp, iar nu de 497 mp, căci prin sentinţa tribunalului s-au acordat reclamantului despăgubiri doar pentru suprafaţa de 350 mp, iar aspectul referitor la întinderea suprafeţei pentru care se cuvin despăgubiri a intrat în puterea lucrului judecat, deoarece reclamantul nu a declarat apel.
Drept urmare, instanţa de apel a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 4.123 lei reprezentând despăgubire aferentă terenului expropriat în suprafaţă de 350 mp situat în localitatea Căţelu, comuna Glina.
În aplicarea art. 38 din Legea nr. 33/1994, conform cărora „Toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere şi retrocedare, inclusiv înaintea instanţelor judecătoreşti, se suportă de expropriator”, Curtea a respins cererea apelantului privind cheltuielile de judecată. Totodată, a respins şi cererea intimatului privind cheltuielile de judecată în apel, nefăcându-se dovada efectuării şi a cuantumului acestora.
Împotriva deciziei sus - menţionate, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ş.C. şi pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, criticând-o pentru nelegalitate.
1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul Ş.C. a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, care prevăd stabilirea despăgubirilor pentru expropriere la data efectuării expertizei.
S-a susţinut, astfel, că este nelegală acordarea de despăgubiri prin luarea în considerare a categoriei de folosinţă a terenului de la data exproprierii, adică extravilan, şi nu de la data raportului de expertiză, dar evaluarea făcându-se la data efectuării expertizei, persoana deposedată fiind privată de accesul la o justă despăgubire.
Pe de altă parte, stabilirea unui criteriu de definire a imobilului din anul 2002, însă transpus în anul 2012, nu răspunde exigenţei din art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind efectuarea expertizei de evaluare prin raportare la „imobile de acelaşi fel”, care include orice fel de criteriu care să identifice în mod coerent şi complet un imobil, motiv pentru care nu poate fi luat în calcul un criteriu de definire a imobilului de la data exproprierii şi un altul la data efectuării expertizei, cu atât mai mult atunci când acestea se plasează la o distanţă mare în timp (2002 - 2012 în cauză).
În prezentul litigiu, în cele 4 expertize efectuate în cauză s-au regăsit valori foarte diferite şi toate străine de valoarea pe care proprietarul ar fi primit-o pentru teren la data exproprierii. Valoarea terenului la data exproprierii era de zeci de ori mai mare decât valoarea stabilită de către expert la data efectuării raportului de expertiză, pe baza dovezilor depuse la dosarul cauzei.
S-a mai arătat că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în principal derivând din greşita apreciere a actului dedus judecăţii, neluând în considerare că terenul ce face obiectul prezentului dosar era situat în intravilan la data exproprierii, potrivit P.U.Z. din 02 iunie 2000.
Titlul de proprietate a fost emis în anul 1995, când s-a făcut punerea în posesie, astfel încât este eronată reţinerea instanţei potrivit căreia terenul în discuţie a fost preluat la nivelul anului 1992, când era extravilan.
Data la care se naşte raportul juridic obligaţional între A.N.D. (CN A.D.N.R. SA) şi Ş.C. privind suprafaţa de 389,47 mp este data de 21 mai 2007, la care a rămas irevocabilă Decizia nr. 930/2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 4365/299/2008, prin care instanţa a dispus diminuarea suprafeţei înstrăinate către A.N.D. prin actul de vânzare cumpărare din 21 mai 2002 de la 536,47 mp la 147 mp. De la această dată CN A.D.N.R. SA datorează despăgubiri pentru suprafaţa de teren folosită pentru zona de protecţie a autostrăzii A2, respectiv pentru 389,47 mp.
La acea dată a început reclamantul construcţia imobilului pregătită încă din anul 2005, depunând toată documentaţia necesară în vederea construirii. Având în vedere amenajarea zonei de protecţie a autostrăzii, şi-a restrâns proprietatea la suprafaţa de 476,77 mp, solicitând eliberarea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire.
În mod greşit, instanţa de apel a constatat că certificatul de urbanism din 04 mai 2006 nu priveşte terenul în discuţie, în realitate, el demonstrează faptul că terenul este teren intravilan încă din anul 2000, conform P.U.Z. nr. 8/2000.
În aceste împrejurări, expertiza trebuia efectuată în considerarea categoriei de folosinţă intravilan, cu atât mai mult cu cât terenul este situat în zona limitrofă terenului construibil, fiind înconjurat de construcţii, astfel încât preţul nu putea fi acela al unui teren extravilan, situat în câmp.
2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiilor art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, a arătat următoarele:
S-a susţinut, în primul rând, că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că acţiunea introductivă este admisibilă.
Prin această apreciere, instanţa a nesocotit dispoziţiile legii speciale în materie de expropriere în vigoare la momentul introducerii acţiunii, respectiv Legea nr. 198/2004, deoarece, potrivit acesteia, toate etapele care conduc la exproprierea unui imobil aflat în proprietate privată sunt de natură administrativă şi pot fi declanşate doar de către expropriator. De asemenea, acest act normativ permite sesizarea instanţei de judecată doar cu privire la cuantumul despăgubirii şi a dreptului la despăgubire (art. 9 şi art. 10) în contextul exproprierii prealabile a terenului, iar, în speţă, pentru terenul în litigiu nu a fost emisă o hotărâre de guvern şi, pe cale de consecinţă, nicio hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirii, care să poată fi contestată de către reclamant.
Prin urmare, instanţa de apel a considerat în mod greşit că reclamantul are deschisă procedura întemeiată pe prevederile Legii nr. 198/2004 şi că poate solicita direct instanţei de judecată stabilirea unei despăgubiri pentru terenul ocupat.
Considerentele instanţei referitoare la exproprierea de fapt sunt contradictorii, în condiţiile în care se constată, pe de o parte, că aceasta a avut loc, iar, pe de altă parte, se arată că nu s-a produs transferul dreptului de proprietate.
Instituţia „exproprierii de fapt” nu se regăseşte în niciun act normativ şi nu este recunoscută nici de doctrina judiciară.
Împrejurarea că reclamantul din prezenta cauză nu are deschisă procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 şi nici pe cea reglementată de Legea nr. 198/2004 nu echivalează cu îngrădirea accesului la justiţie (acesta are deschisă calea unei acţiuni în revendicare, precum şi posibilitatea de a solicita stabilirea unor daune, pe temeiul dreptului comun).
Intimatul-reclamant a solicitat prin cererea introductivă despăgubiri pentru un teren care nu a făcut obiectul exproprierii, deci pentru un teren care nu a fost declarat de utilitate publică. Or, noţiunea de „despăgubire” este proprie procedurii exproprierii.
Cu alte cuvinte, reclamantul a solicitat instanţei de judecată să se subroge Guvernului României (în condiţiile Legii nr. 198/2004, expropriator este Statul, reprezentat de către Ministerul Transporturilor, prin CN A.D.N.R. SA) şi să stabilească despăgubiri pentru faptul ocupării unei suprafeţe din terenul deţinut în proprietate. Or, atare pretenţie este, în condiţiile legislaţiei naţionale, inadmisibil, cât timp exproprierea este atributul exclusiv al expropriatorului, iar procedura exproprierii nu s-a derulat.
Recurentul - pârât a criticat, totodată, menţinerea, de către instanţa de apel, a dispoziţiei primei instanţe de respingere a excepţiilor procesuale având ca obiect: necompetenţa materială a tribunalului de soluţionare a cauzei în primă instanţă; netimbrarea cererii de chemare în judecată; lipsa calităţii procesuale pasive; lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată şi puterea lucrului judecat, reiterând susţinerile formulate în cursul judecăţii pe acest aspect.
Recurentul - pârât a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea pentru obligarea sa la plata despăgubirilor aferente suprafeţei de 350 mp, în temeiul art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958.
În speţă, dreptul la acţiune, respectiv dreptul de a pretinde despăgubiri, s-a născut la momentul deposedării de teren, respectiv în luna mai a anului 2002, după cum se arată chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel încât termenul de prescripţie s-a împlinit în anul 2005, în condiţiile în care cererea în pretenţii a fost formulată abia în noiembrie 2009.
Reclamantul a cunoscut faptul deposedării, a făcut demersuri pentru redobândirea posesiei, a beneficiat în permanenţă de asistenţă şi reprezentare juridică, fapt care exclude total teza necunoaşterii legii, iar lipsa de diligenţă nu constituie o cauză de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive.
Chiar dacă ar fi aplicabile normele speciale în materia exproprierii, astfel cum a considerat instanţa de apel, cererea în despăgubiri a fost formulată cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut, sub sancţiunea decăderii, de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, care a început să curgă de la momentul ocupării terenului.
Recurentul - pârât a susţinut că soluţia referitoare la cheltuielile de judecată a fost adoptată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 9 alin. (3), art. 10 alin. (3) şi art. 18 din Legea nr. 198/2004.
Astfel, cu toate că apelul pârâtului a fost admis, dispoziţia primei instanţe referitoare la obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.900 de lei nu a fost schimbată, iar cererea apelantului de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.100 de lei (reprezentând onorariul de expertiză achitat în etapa apelului) nu a fost încuviinţată.
Art. 38 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia „toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere şi retrocedare, inclusiv înaintea instanţelor judecătoreşti, se suportă de expropriator” nu este aplicabil în speţă, deoarece, potrivit art. 18 din Legea nr. 198/2004, dispoziţiile Legii nr. 198/2004 se completează cu prevederile Legii nr. 33/1994, doar în măsura în care nu prevăd altfel.
Or, art. 38 vine în contradicţie cu norma cuprinsă în art. 10 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, iar, pe de altă parte, prevederile Legii nr. 33/1994 se aplică, în litigiile decurgând din prevederile Legii nr. 198/2004, exclusiv cu privire la modul de stabilire a cuantumului despăgubirii pe cale judiciară.
În consecinţă, s-a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul acordării cheltuielilor de judecată efectuate în apel şi scutirii de la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamant la judecata în primă instanţă, în aplicarea art. 274 şi art. 276 C. proc. civ.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.
1. În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamantul Ş.C., se constată următoarele:
Recurentul - reclamant nu a indicat drept temei juridic al criticilor formulate, însă, din dezvoltarea motivelor de recurs, în aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., această instanţă apreciază că aceste motive se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care recurentul susţine aplicarea greşită a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, context în care urmează a fi analizate motivele de recurs.
Recurentul - reclamant pretinde că exigenţa unei juste despăgubiri pentru privarea de proprietate pentru o cauză de utilitate publică, prevăzută de art. 44 alin. (3) din Constituţie, nu este îndeplinită decât în cazul determinării cuantumului despăgubirilor, la data efectuării expertizei de evaluare, în raport de categoria de folosinţă a terenului de la data expertizei, şi nu de la data exproprierii, astfel cum a considerat instanţa de apel în cauză.
Susţinerile cu acest obiect ale recurentului nu sunt fondate, dat fiind că legiuitorul a prevăzut expres, prin art. 26 din Legea nr. 33/1994, nu numai momentul calculării despăgubirilor pentru terenul expropriat, respectiv data efectuării expertizei, ci şi criteriul de calcul al despăgubirilor, anume preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială.
Or, referirea legiuitorului la imobile „de acelaşi fel” semnifică raportarea la categoria de folosinţă a terenului şi la amplasarea în intravilan sau extravilan la momentul exproprierii, neavând vreo relevanţă potenţialul de dezvoltare al zonei. Legiuitorul a intenţionat dezdăunarea persoanei expropriate prin raportare la prejudiciul cert suferit prin privarea de proprietate, a cărui evaluare se bazează pe caracteristicile terenului de la data exproprierii, şi nu pe eventualele modificări ce ar putea interveni în viitor.
Luarea în considerare, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, a situaţiei imobilului de la data privării efective de proprietate este justificată atât în cazul iniţierii şi derulării procedurii de expropriere prevăzute de Legea nr. 198/2004, cât şi în cazul exproprierii de fapt, precum în speţă, întrucât, în ambele cazuri, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat nu mai poate exercita prerogativele dreptului său, indiferent dacă a operat sau nu transferul dreptului de proprietate (ce intervine în condiţiile art. 15 din Legea nr. 198/2004, în ipoteza derulării procedurii administrative reglementate de acest act normativ).
Atât timp cât proprietarul nu mai poate dispune de dreptul real, din cauza exproprierii, acesta nu mai poate interveni ulterior în sensul modificării categoriei de folosinţă a terenului, motiv pentru care cuantumul despăgubirilor pentru expropriere nu poate avea în vedere o altă situaţie a imobilului decât cea de la data exproprierii, în caz contrar, despăgubirile nu ar reflecta prejudiciul cert suferit de către proprietar, ci unul eventual, decurgând din posibilele multiple modificări ale situaţiei terenului, incerte la data exproprierii şi fără legătură cu exerciţiul dreptului de proprietate de către titularul deposedat, ca atare, neputând fi luat în considerare la stabilirea despăgubirilor.
Aşadar, exigenţa constituţională a justei despăgubiri este întrunită, contrar susţinerilor recurentului, prin interpretarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că despăgubirile se calculează la data întocmirii raportului de expertiză în cursul judecăţii, dar pe baza categoriei de folosinţă a terenului şi a amplasării acestuia în intravilan sau extravilan la momentul exproprierii, pentru asigurarea reparării prejudiciului cert suferit prin expropriere în raport de criteriul legal al preţului obişnuit de vânzare al terenurilor de natura celui expropriat.
Titularul dreptului este îndreptăţit şi la repararea prejudiciului creat prin imposibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, atât timp cât art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede obligaţia expropriatorului de dezdăunare a proprietarului pentru un asemenea prejudiciu, distinct de despăgubirile constând în preţul de vânzare a terenului expropriat.
Astfel, deşi este posibil cumulul celor două categorii de despăgubiri, calcularea lor se realizează distinct, în funcţie de criteriile prevăzute de legiuitor.
Or, reclamantul a solicitat în cauză şi contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, printr-o cerere distinctă de cea având ca obiect stabilirea despăgubirilor în funcţie de preţul obişnuit de vânzare al terenurilor, pretenţii ce au fost respinse prin hotărârea primei instanţe, fără ca reclamantul să formuleze apel, astfel încât dispoziţia de respingere a acestui capăt de cerere a intrat în puterea lucrului judecat.
Pentru aceste considerente, sunt nefondate susţinerile recurentului referitoare la criteriile de calcul al despăgubirilor în contextul art. 26 din Legea nr. 33/1994, după cum urmează a fi respinse şi criticile vizând data la care ar fi operat schimbarea poziţionării terenului expropriat de fapt - pentru care s-au solicitat despăgubiri în prezenta cauză - din extravilan în intravilan, respectiv în anul 2000, şi nu în anul 2012, astfel cum a reţinut instanţa de apel.
Finalitatea acestor susţineri rezidă în demonstrarea nelegalităţii dispoziţiei de stabilire a despăgubirilor cuvenite pentru expropriere chiar şi prin raportare la caracteristicile terenului la data exproprierii, cât timp terenul s-ar fi situat în intravilan în anul 2002, şi nu în extravilan, astfel cum s-a reţinut în considerentele deciziei recurate.
Aceste susţineri nu pot fi primite, deoarece recurentul tinde la reaprecierea probelor administrate şi, implicit, a situaţiei de fapt cu privire la momentul trecerii terenului în litigiu din extravilan în intravilan. Astfel, recurentul susţine că certificatul de urbanism din 4 mai 2006 şi adresa din 2012 emisă de Primăria comunei Glina se referă chiar la terenul în discuţie, dovedind, prin coroborare cu înscrisurile referitoare la documentaţia necesară în vederea construirii, amplasarea terenului în litigiu în intravilan în conformitate cu P.U.G. nr. 8/2000.
Or, instanţa de apel a analizat forţa probantă a tuturor acestor înscrisuri atunci când a determinat situarea terenului - în extravilan ori intravilan - la data exproprierii faptice şi a arătat considerentele pentru care le-a înlăturat din ansamblul probator administrat (deoarece se referă la o altă parcelă de teren, respectiv au un conţinut echivoc în privinţa terenului vizat), stabilind situaţia de fapt pe acest aspect pe baza altor înscrisuri depuse la dosar, din care a rezultat că trecerea în intravilan a avut loc abia în anul 2012.
Atât timp cât decizia instanţei de apel cuprinde argumentele pe care se sprijină soluţia adoptată în cauză, reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate excede atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar, circumscrise exclusiv evaluării legalităţii deciziei recurate, prin prisma cazurilor de modificare ori de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei acesteia.
Drept urmare, vor fi respinse susţinerile recurentului pe acest aspect, reţinându-se, totodată, că inserarea, în considerentele deciziei recurate, a datei exproprierii ca fiind anul 1992, în loc de anul 2002, este consecinţa unei erori materiale, în condiţiile în care instanţa de apel a valorificat probatoriul administrat din care a rezultat că terenul în litigiu este ocupat de autostrada A 2 şi de zona de utilităţi a acesteia, că lucrările pentru această autostradă au început în anul 2001, iar terenul în litigiu a fost preluat în fapt odată cu terenul de 147 mp ce a fost înstrăinat de către reclamant C N A.N.D.R. SA prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 13 mai 2002.
Reţinând, în acelaşi timp, că susţinerile recurentului referitoare la consecinţele situării terenului în litigiu în zona limitrofă terenului construibil nu pot fi primite, întrucât tind tot la schimbarea situaţiei de fapt, în condiţiile în care instanţa de apel a acordat despăgubiri în considerarea categoriei de folosinţă a terenului de la data exproprierii, anume extravilan arabil, pe baza probelor administrate, inclusiv a raportului de expertiză întocmit în faza apelului, iar atare finalitate echivalează cu invocarea netemeiniciei, şi nu a nelegalităţii deciziei recurate, Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, se constată următoarele:
Cu toate că s-au indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează doar în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate în cauză.
Astfel, nu poate fi reţinută incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., deoarece recurentul - pârât nu a susţinut că însăşi decizia de apel a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, ci a criticat respingerea motivului de apel vizând necompetenţa tribunalului de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
De asemenea, recurentul nu a criticat denaturarea, de către instanţa de apel, a actului juridic dedus judecăţii, respectiv a titlului de proprietate pe care se întemeiază pretenţiile reclamantului din cauză, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci a susţinut aplicarea greşită a legii în legătură cu condiţiile de acordare a despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate.
În acest context, se reţine că, prin motivele de recurs, pârâtul a formulat, în primul rând, critici referitoare la respingerea, prin decizia recurată, a motivelor sale de apel vizând modul de soluţionare de către prima instanţă, în sensul respingerii, a excepţiilor procesuale având ca obiect inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, necompetenţa tribunalului de soluţionare a cauzei în primă instanţă, netimbrarea cererii de chemare în judecată şi lipsa calităţii procesuale pasive.
Se constată că toate susţinerile recurentului - pârât pe acest aspect pornesc de la premisa că cererea în despăgubiri dedusă judecăţii în cauză nu se poate întemeia pe dispoziţiile Legii nr. 198/2004 şi ale Legii nr. 33/1994, atât timp cât nu a fost derulată o procedură de expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel încât nu este aplicabil regimul juridic al cererii în despăgubiri reglementat de aceste acte normative. În esenţă, recurentul - pârât recunoaşte dreptul titularului de a se adresa instanţei de judecată, însă doar pe temeiul dreptului comun.
Aceste susţineri nu pot fi primite, deoarece echivalează cu invocarea de către pârât a propriei culpe, în condiţiile în care pârâtul a preluat în fapt terenul proprietatea reclamantului pentru efectuarea unor lucrări de utilitate publică, fără a iniţia şi parcurge în prealabil procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 198/2004 şi Legea nr. 33/1994, care ar fi permis persoanei expropriate sesizarea instanţei de judecată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, în cazul în care ar fi fost nemulţumită de cuantumul despăgubirilor stabilite de către expropriator.
Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţie şi art. 481 C. civ., proprietarul nu poate fi lipsit de prerogativele dreptului său asupra unui bun decât pentru o cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, astfel încât absenţa procedurilor legale de expropriere, ce trebuiau iniţiate de către stat, reprezintă o ingerinţă în exerciţiul dreptului de proprietate, ce nu este „prevăzută de lege” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
În acest context, este necesar ca titularului astfel privat de dreptul său să i se recunoască accesul la justiţie pentru constatarea încălcării şi cuantificarea despăgubirilor, mai mult, trebuie ca accesul la justiţie să fie efectiv, în sensul ca exerciţiul acestui drept fundamental să se realizeze în aceleaşi condiţii ca în cazul în care procedura de expropriere ar fi fost parcursă. Privarea în fapt de proprietate echivalează cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanţa de apel, motiv pentru care nu se poate face nicio diferenţă de tratament juridic, în privinţa modului de valorificare a pretenţiilor, între persoanele expropriate, în funcţie de derularea ori nederularea procedurii administrative de expropriere.
Împiedicarea titularului de a beneficia de acelaşi regim juridic al acţiunii în justiţie ar echivala cu o nouă ingerinţă în exerciţiul dreptului de proprietate, care, deşi, aparent, are un temei legal (deoarece art. 9 din Legea nr. 198/2004 prevede că se aplică în cazul în care persoana expropriată este nemulţumită de cuantumul despăgubirilor stabilite printr-o decizie adoptată de expropriator în procedura administrativă), este disproporţionată faţă de scopul urmărit, anume apărarea dreptului de proprietate, atât timp cât proprietarul expropriat în fapt ar trebui să se adreseze instanţei de judecată pe calea dreptului comun, fără să beneficieze de înlesnirile procesuale aduse prin legile exproprierii (scutirea de taxa judiciară de timbru, competenţa specială a unei anumite instanţe de judecată - ceea ce exclude posibilitatea aplicării de sancţiuni procesuale în cazul neindicării valorii obiectului cererii -, identificarea certă a obiectului cererii şi a debitorului obligaţiei de despăgubire).
Impunerea unui regim juridic al acţiunii în justiţie diferit de cel asigurat prin legile exproprierii apare ca fiind excesiv cu atât mai mult cu cât exerciţiul acestui drept subiectiv este generat de conduita culpabilă a statului de ocupare a terenului cu încălcarea normelor care reglementează exproprierea. În acest context, instanţa de apel a apreciat în mod corect că este de neconceput ca încălcarea însăşi a legii să atragă consecinţa imposibilităţii de accesare a aceloraşi mijloace legale de remediere a încălcării ca în cazul procedura legală de expropriere ar fi fost respectată de către autorităţile statului.
Chiar dacă art. 9 din Legea nr. 198/2004 nu este suficient pentru repararea prejudiciului produs ca urmare a unei exproprieri faptice (deoarece are în vedere cazul emiterii unei hotărâri de stabilire a despăgubirilor de către expropriator în procedura administrativă, ce poate fi contestată în justiţie de către persoana expropriată), acest temei juridic se completează cu dispoziţiile legale ce permit repararea unui astfel de prejudiciu, respectiv cele ale art. 480 şi 481 C. civ. De asemenea, evaluarea îndreptăţirii la despăgubiri a proprietarului unui bun expropriat în fapt nu poate ignora jurisprudenţa C.E.D.O., la care instanţa de apel a făcut referire în considerentele deciziei recurate ( Hotărârea din 27 ianuarie 2009 în cauza Burghelea contra României şi Hotărârea din 11 ianuarie 2011 în cauza Vergu contra României), pentru asigurarea respectării dreptului de proprietate în conformitate cu exigenţele impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. Este necesar a se ţine cont şi de principiul nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenţie şi chiar de dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenţie, în condiţiile în care regimul juridic al acţiunii în despăgubiri creat prin legile exproprierii este mai favorabil faţă de cel al acţiunii întemeiate pe dreptul comun.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că este aplicabil regimul juridic al unei acţiuni în despăgubiri întemeiate pe prevederile Legii nr. 198/2004, cu consecinţa incidenţei art. 10 din acest act normativ, referitoare la scutirea de taxa judiciară de timbru şi calitatea procesuală pasivă a Statului Român, precum şi a dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. referitoare la competenţa specială a tribunalului de soluţionare în primă instanţă a cererilor în materie de expropriere.
Urmează a fi respinse criticile recurentului - pârât vizând menţinerea dispoziţiilor primei instanţe privind excepţiile procesuale având ca obiect inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, netimbrarea cererii (în funcţie de valoarea obiectului cererii) şi lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român.
În ceea ce priveşte excepţiile lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată şi a puterii de lucru judecat, se observă că recurentul nu formulează critici concrete la adresa considerentelor deciziei de apel, ci doar reiterează argumentele invocate în cursul judecăţii în susţinerea acestor excepţii. Or, în condiţiile în care instanţa de apel a arătat motivele pentru care cele două excepţii procesuale sunt neîntemeiate, reluarea aceloraşi susţineri şi apărări ale părţii, fără vreo referire la considerentele deciziei atacate, nu reprezintă critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care nu vor fi analizate ca atare.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, este de reţinut că această apărare a fost formulată pentru prima dată prin motivele de recurs cu referire la cererea având ca obiect despăgubiri cuvenite pentru exproprierea de fapt, în condiţiile în care excepţia prescripţiei extinctive invocată prin întâmpinarea depusă în cursul judecăţii în primă instanţă a vizat capătul de cerere având ca obiect fructele civile cuvenite reclamantului în perioada mai 2002 - 11 iunie 2006 şi a fost soluţionată ca atare de către tribunal, în sensul respingerii. Dat fiind caracterul absolut al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune vizând înseşi despăgubirile cuvenite pentru expropriere, este admisibilă invocarea sa chiar în faza recursului, urmând a fi analizată ca atare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din acelaşi act normativ, începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
În cauză, dreptul reclamantului de a pretinde despăgubiri pentru suprafaţa de 350 mp s-a născut la data pronunţării Deciziei nr. 930 din 21 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 4365/299/2005), prin care, admiţându-se recursul reclamantului Ş.C., a fost modificată Decizia nr. 1923 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admis apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 9901 din 12 octombrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, ce a fost schimbată, astfel încât a fost admisă acţiunea şi s-a dispus anularea parţială a contractului din 13 mai 2003, în sensul diminuării suprafeţei de teren de la 536,470 mp, la suprafaţa de 147 mp, care a făcut obiectul negocierilor, cu preţul aferent.
Abia din momentul pronunţării acelei hotărâri judecătoreşti irevocabile se poate constata că diferenţa de teren ce nu a făcut obiectul contractului din 13 mai 2003, dar preluată efectiv de către Statul Român şi ocupată de lucrările de utilitate publică, a fost expropriată în fapt, iar reclamantul este îndreptăţit să solicite despăgubiri pentru terenul expropriat.
În raport de data pronunţării deciziei menţionate, respectiv 21 mai 2007, Înalta Curte constată că cererea în despăgubiri dedusă judecăţii în prezenta cauză este formulată înlăuntrul termenului legal de prescripţie de 3 ani, în condiţiile în care cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 20 noiembrie 2009.
În consecinţă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu este întemeiată şi va fi respinsă ca atare.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată constând în onorariul de expert efectuate în cursul judecăţii, contrar susţinerilor recurentului - pârât, instanţa de apel a apreciat în mod corect că acestea rămân în sarcina statului, în aplicarea art. 38 din Legea nr. 33/1994.
Întrucât dispoziţiile legale în materia exproprierii sunt aplicabile şi în privinţa exproprierilor de fapt, pentru considerentele dezvoltate prin prezenta decizie, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 18 din Legea nr. 198/2004, citate, de altfel, prin motivele de recurs, potrivit cărora „ Dispoziţiile prezentei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale C. civ. şi ale C. proc. civ., în măsura în care nu prevăd altfel.”
Contrar susţinerilor recurentului, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 nu se referă la suportarea cheltuielilor de judecată în litigiile având ca obiect despăgubiri cuvenite pentru imobilele expropriate, în funcţie de modul de soluţionare a cererii de chemare în judecată, respectiv în sarcina părţii care a „căzut în pretenţii”, în termenii art. 274 alin. (1) C. proc. civ., ci doar la avansarea lor în cursul procesului, în conformitate cu procedura de drept comun, respectiv în sarcina părţii care a propus proba, conform art. 170 alin. (1) C. proc. civ.
Aşadar, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 nu împiedică aplicarea, după caz, a prevederilor Legii nr. 33/1994 sau ale C. proc. civ., astfel cum prevede art. 18 din Legea nr. 198/2004.
Potrivit art. 38 din Legea nr. 33/1994, „ Toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere şi retrocedare, inclusiv înaintea instanţelor judecătoreşti, se suportă de expropriator.”
Spre deosebire de situaţia în care a fost derulată procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 198/2004, în care transferul dreptului de proprietate operează în condiţiile art. 15, aşadar înainte de sesizarea instanţei de judecată cu cererea în pretenţii prevăzută de art. 9 din Lege, în cazul în care o asemenea procedură nu a fost parcursă, nu operează transferul dreptului de proprietate, iar instanţa de judecată, chiar dacă nu procedează ea însăşi la expropriere, constată, totuşi, privarea de proprietate prin exproprierea de fapt, înainte de a se pronunţa asupra cererii în despăgubiri.
Ca atare, în acest caz, art. 38 este aplicabil, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanţa de apel, care a menţinut în sarcina statului obligaţia de suportare a cheltuielilor de judecată efectuate în cursul judecăţii în primă instanţă şi nu a acordat pârâtului cheltuielile de judecată constând în onorariul achitat pentru expertiza efectuată în cursul judecării apelului, chiar dacă a admis apelul pârâtului.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtului, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA şi de pârâtul Ş.C. împotriva Deciziei nr. 339/A din 26 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1896/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1934/2014. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
