ICCJ. Decizia nr. 1952/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1952/2014
Dosar nr. 12885/121/2011
Ședința publică din 18 iunie 2014
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele,
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la data de 13 decembrie 2011, reclamanta CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. C.F. Galaţi a solicitat, în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Galaţi, să se constate că este proprietatea imobilului - clădire corp administrativ, situat în Galaţi.
În motivarea acţiunii, a arătat că respectiva clădire a fost edificată în anul 1900 şi se află în evidenţa reclamantei din anul 1977.
A mai arătat că, în baza art. 5 şi 20 din Legea nr. 15/1990, clădirea a intrat în proprietatea reclamantei în puterea legii.
În drept, a invocat art. 5 şi 20 din Legea nr. 15/1990 şi art. 111 C. civ.
Legal citat, pârâtul Municipiul Galaţi prin primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, arătând că respectiva clădire nu era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, în patrimoniul reclamantei ci se afla în administrarea acesteia.
A mai arătat că reclamanta nu a făcut niciun demers pentru a obţine pe cale administrativă un titlu de proprietate, aspect reţinut şi în considerentele sentinţei civile nr. 8566 din 16 noiembrie 2007 pronunţată de Judecătorie Galaţi, în Dosarul de fond.
Tribunalul a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri.
A fost ataşat Dosarul de fond al Judecătoriei Galaţi.
Tribunalul a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe care a pus-o în discuţia părţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 1150 din 07 mai 2013 a Tribunalului Galaţi, a fost admisă excepţia invocată şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea reclamantei ca fiind inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, deşi reclamanta a solicitat să se constate că este proprietara construcţiei situate în Galaţi, arătând că aceste clădiri au devenit proprietatea sa potrivit Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, aceasta nu a făcut nici un demers administrativ în sensul obţinerii unui titlu de proprietate pentru aceste clădiri în temeiul actului normativ sus- menţionat.
De asemenea, nu a făcut niciun demers administrativ pentru a obţine titlu de proprietate pentru terenul pe care se află construcţiile respective.
Instanţa a mai reţinut că, prin Decizia nr. 3549 din 03 mai 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în sensul că titlul de proprietate al unităţilor economice de stat asupra imobilelor pe care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, aceste unităţi le administrau, este chiar actul normativ invocat, adică Legea nr. 15/1990.
Or, atâta timp cât, aşa cum a arătat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanta deţine un titlu de proprietate, respectiv Legea nr. 15/1990, tribunalul a apreciat că este inadmisibilă solicitarea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să constate existenţa unui drept de proprietate conferit de lege.
Pe de altă parte, instanţa a mai reţinut că intenţia reclamantei este doar aceea de obţinere a unui „înscris constatator” al dreptului său de proprietate şi nu a constatării existenţei unui drept, atât timp cât, chiar în cererea sa, a arătat că aceste construcţii sunt proprietatea sa conform Legii nr. 15/1990.
Or, esenţa art. 111 C. civ. nu este aceea de a se emite un „înscris constatator”, înscris pe care reclamanta îl poate obţine pe cale administrativă în virtutea Legii nr. 15/1990, situaţie faţă de care tribunalul a apreciat că acţiunea în constatare promovată de reclamantă este inadmisibilă.
Prin Decizia civilă nr. 91/A din 20 noiembrie 2013, Curtea de Apel Galaţi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva susmenţionatei hotărâri.
Curtea de apel a reţinut următoarele:
Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl reprezintă constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra clădirii corp administrativ situată în Galaţi, bun care, susţine reclamanta, a intrat în proprietatea sa în baza dispoziţiilor art. 5 şi 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat în regii autonome şi societăţi comerciale.
Prin urmare, deşi reclamanta a susţinut în mod constant, atât la fond, cât şi în apel, că bunul în litigiu este proprietatea sa prin efectul legii, doreşte, totuşi, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să îi constate acest drept, motivul solicitării sale fiind, aşa cum în mod expres a precizat prin motivele de apel, acela de a avea un document constatator, absolut necesar pentru efectuarea oricărei operaţiuni juridice care ţine de dreptul de dispoziţie asupra imobilului.
Curtea a constatat că în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea ca inadmisibilă în condiţiile în care reclamanta avea la îndemână calea unei acţiuni în realizarea dreptului său, cu atât mai mult cu cât ea însăşi susţine că are un drept de proprietate asupra construcţiei respective, dobândit prin efectul legii, respectiv al dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 iar motivul promovării prezentei acţiuni îl constituie doar necesitatea obţinerii unui document constatator al acestui drept.
Or, raţiunea textului art. 111 C. proc. civ., invocat ca temei de drept al prezentei acţiuni, nu este aceea a reglementării unui mijloc procedural prin care partea interesată să obţină un titlu, în sensul de document, de act scris care să ateste dobândirea unui drept de proprietate sau de instrument de probă, ci aceea de a se da posibilitatea părţii să i se constate însăşi existenţa sau neexistenţa unui drept.
Deşi reclamanta a început în anul 2008 demersurile pentru obţinerea pe cale administrativă a certificatului privind atestarea dreptului de proprietate asupra terenului pe care este amplasată construcţia, acestea nu au fost finalizate, împrejurarea că procedura a fost blocată de refuzul pârâtei de a semna procesele-verbale de vecinătate fiind lipsită de relevanţă.
Astfel, câtă vreme, procedurile administrative care îi permiteau realizarea dreptului asupra terenului au fost abandonate, promovarea prezentei acţiuni în constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor în temeiul art. 111 C. proc. civ. apare ca fiind inadmisibilă.
Curtea a constatat că nici pentru construcţiile situate pe strada D., reclamanta nu are o hotărâre judecătorească de constatare a dreptului de proprietate în baza art. 111 C. proc. civ., solicitarea formulată în acest sens nefiind primită de instanţa care a soluţionat litigiul referitor la acestea. Cu privire la construcţiile din str.D., prin Decizia civilă nr. 3549 din 03 mai 2007, pronunţată în Dosarul de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, doar, că titlul de proprietate al reclamantei (pârâtă în acel litigiu) derivă chiar din lege, respectiv din art. 5 al Legii nr. 15/1990 care, stabilind că „regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său”, a transformat, practic, dreptul de administrare directă conferit unor unităţi economice de stat, cum este şi cazul reclamantei din prezenta cauză, în drept de proprietate. Instanţa nu a constatat însă, dreptul de proprietate în temeiul art. 111 C. proc. civ., astfel că în mod nejustificat reclamanta se prevalează de această hotărâre pentru a argumenta admisibilitatea prezentei acţiuni.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta CN C.F. C.F.R. SA Bucureşti - Sucursala C.R.E.I.R. C.F. Galaţi, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind nepronunţarea instanţei asupra fondului cererii deduse judecăţii, respingerea acţiunii ca inadmisibilă echivalând cu îngrădirea accesului la justiţie.
Instanţele fondului au încălcat esenţial legea prin greşita aplicare a art. 111 C. proc. civ.
Deşi au expus situaţiile de fapt şi au administrat dovezi în cauză, instanţele nu au înţeles raţionamentul lor şi îndrumările date de instanţele ce s-au mai pronunţat în cauzele lor.
Niciuna dintre instanţe nu a arătat care este calea de realizare a dreptului.
Curtea de Apel Galaţi nu face nicio referire la hotărârile judecătoreşti ce i-au determinat să promoveze acţiunea de faţă, reţinând greşit Decizia nr. 3549/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care vizează însă un alt imobil din campusul pe care-l deţine în Galaţi.
Greşit a apreciat Curtea de Apel Galaţi că procedurile administrative prevăzute de H.G. nr. 834/1991 care le permiteau realizarea dreptului asupra terenului aferent construcţiei (în fapt a terenului din întregul campus) au fost abandonate.
În realitate, procedurile sunt blocate (din motive ce nu le sunt imputabile) şi doar obţinerea unei hotărâri judecătoreşti pe dreptul comun poate debloca situaţia şi le poate permite să susţine calea administrativă, de realizare a dreptului şi asupra terenului.
Nu se poate pretinde unei instanţe de contencios la care părţile se adresează atunci când apar incidente pe procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991, să tranşeze chestiuni de drept material (de proprietate). Singura care se poate pronunţa este instanţa de drept comun.
Iar dacă instanţa de drept comun respinge cererea ca inadmisibilă, procedura administrativă blocată tocmai în vederea rezolvării acestei chestiuni de drept comun devine imposibil de realizat.
Reiterând istoricul promovării documentaţiei întocmite în baza H.G. nr. 834/1991 pentru întreg terenul din campusul-sediu administrativ deţinut de unitatea lor în Galaţi, au învederat refuzul pârâtei de a le elibera certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului.
Dat fiind abuzul autorităţii locale, au solicitat instanţei de contencios obligarea primăriei să le semneze procesele-verbale de vecinătate, cerere respinsă irevocabil cu motivarea că „avea posibilitatea de a promova acţiuni civile pentru constatarea dreptului său de proprietate”.
Din acest motiv au promovat cererea dedusă judecăţii şi care, în contextul menţionat, apare ca greşit respinsă ca inadmisibilă.
Recursul nu este fondat.
Ambele motive de recurs formulate de reclamantă se încadrează sub aspectul temeiului de drept, în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta, practic, susţinând nelegalitatea soluţiei instanţelor de fond, de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în constatare a dreptului de proprietate, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 6 din C.E.D.O. şi art. 111 C. proc. civ.
Dispoziţiile ultimului text de lege invocat (art. 111 C. proc. civ.) statuează că partea care are un interes poate să introducă o cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, legiuitorul specificând în alineatul al doilea o condiţie suplimentară de admisibilitate, în sensul că o astfel de acţiune nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Sintagma „cererea nu poate fi primită” nu poate conduce la ideea unei analizări pe fond a dreptului pretins în justiţie, ci legiuitorul a urmărit să suprime această cale procedurală a acţiunii în constatare în toate acele situaţii în care partea are în mod concret, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile, posibilitatea unei acţiuni în realizare. Evident că, soluţionarea nefavorabilă a acţiunii în realizare sau pierderea acestei căi procedurale din motive imputabile reclamantului, care nu s-a conformat existenţelor legale (pentru exerciţiul acţiunii în realizare în condiţii de regularitate procedurală) nu poate justifica admisibilitatea acţiunii în constatare.
Nu poate fi primită critica recurentei în sensul că instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 111 C. proc. civ., deoarece în mod corect instanţa de fond şi instanţa de apel au constatat că recurenta-reclamantă a avut la dispoziţie căi de realizare a dreptului pretins, astfel cum au fost expuse în considerentele hotărârilor pronunţate în cauză, astfel că acţiunea în constatare formulată de reclamată nu poate fi primită.
Nu se poate considera că o astfel de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. este în contradicţie cu prevederile art. 6 din C.E.D.O., care reglementează dreptul la un proces echitabil, deoarece dreptul de acces la o instanţă (de a supune judecăţii o pretenţie) nu este un drept absolut, putând compara unele limitări sau condiţionări, care întră în marja de apreciere recunoscută statului în numeroase rânduri de instanţa de contencios european, în materia drepturilor omului. Având în vedere că nu se aduce atingere substanţei dreptului de acces la justiţie, în condiţiile în care reclamantei-recurente i se recunoaşte de către legiuitor altă cale legală pentru valorificarea dreptului subiectiv pretins, de care însă nu a lezat, curtea apreciază că soluţia pronunţată este în concordanţă cu exigenţele stabilite de C.E.D.O. pe cale jurisprudenţială în materia art. 6 din Convenţie.
Un alt argument în acest sens constă în faptul că legiuitorul a reglementat un domeniu de aplicare foarte îngust pentru dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., în ideea de a da prioritate tranşării definitive a fondului dreptului litigios pe calea acţiunii în realizare (înlăturându-se astfel incertitudinea din raporturile juridice civile) şi numai cu caracter subsidiar, a recunoscut şi posibilitatea acţiunii în constatare în ipoteza bine determinată, în care nu este posibil exerciţiul acţiunii în realizare.
Concluzionând, nu se poate reţine critica de nelegalitate invocată de reclamantă sub aspectul încălcării art. 6 din Convenţia europeană, deoarece accesul liber la justiţie nu înseamnă în toate cazurile accesul nelimitat, la toate organele de jurisdicţie, la toate căile de atac, legiuitorul putând stabili reguli de procedură şi căi particulare de exercitare a drepturilor procedurale, fără ca prin aceasta să aducă atingere principiului stabilit de art. 6 din C.E.D.O., atâta timp cât procedura internă creează efectiv posibilitatea ca partea interesată să se adreseze instanţei de judecată pentru analizarea dreptului pretins cu toate garanţiile de independenţă şi imparţialitate.
Ca urmare, constatând că instanţa de apel a făcut o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., reţinând corect caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul dedus judecăţii urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul CN C.F. C.F.R. SA, Sucursala C.E.Î.R. C.F. Galați, împotriva Deciziei nr. 91/A din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 18 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1934/2014. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1954/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
