ICCJ. Decizia nr. 1904/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1904/2014
Dosar nr. 3613/105/2010
Şedinţa publică din 13 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 1381 din 15 mai 2013 pronunţată în Dosarul nr. 3613/105/2010, Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei de interes, a lipsei calităţii procesuale pasive, a inadmisibilităţii acţiunii, a unanimităţii, a lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie.
Totodată, a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţii V.A., P.D., F.E., I.M., în contradictoriu cu pârâta SC A.C. SA, obligând pe pârâtă să plătească reclamanţilor suma de 533.000 RON, reprezentând contravaloarea terenului de 1025 mp situat în Ploieşti, jud.Prahova - identificat potrivit raportului de expertiză (completare) întocmit de ing. P.A. -, proprietatea reclamanţilor, imposibil de restituit în natură.
Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a admis în parte cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie şi, în consecinţă, a constatat că pârâta este constructor de bună credinţă al imobilelor construcţii situate pe terenul de 1025 mp situat în Ploieşti, jud. Prahova, descrise în cuprinsul expertizei tehnice construcţii ing. M.G., teren aparţinând pârâtei şi a obligat chemata în garanţie să plătească pârâtei suma de 533.000 RON, reprezentând contravaloarea terenului de 1025 mp situat în Ploieşti, jud. Prahova, imposibil de restituit în natură reclamanţilor.
A fost respins ca neîntemeiat capătul acţiunii precizate privind obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi paşnică posesie terenul de 1025 mp situat în Ploieşti, jud. Prahova, precum şi capetele cererii reconvenţionale precizate privind constituirea în favoarea pârâtei a unor servituţi de trecere, de vedere, de exploatare a construcţiilor, a obligării reclamanţilor privind contravaloarea construcţiilor, a reţelelor de utilitate.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că, prin actul de vânzare nr. 6694 din 29 septembrie 1926, numiţii P.D. şi P.A. au dobândit imobilul situat în Ploieşti, având un teren de circa 1025 mp şi construcţii, constând într-o prăvălie, două corpuri de construcţie, o magazie, un grajd.
Reclamanţii din prezenta cauză au probat calitatea de succesori ai proprietarilor P.D. şi P.A., conform certificatelor de moştenitor depuse la dosar, calitate în care au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul constând în construcţie şi teren de 1025 mp situat în Ploieşti.
Prin Dispoziţia nr. 5464 din 5 octombrie 2006, au fost respinse cererile reclamanţilor privind restituirea în natură a imobilului, motivându-se că terenul a fost donat statului, donaţie nedesfiinţată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar în ceea ce priveşte construcţia nu s-a făcut dovada preluării abuzive a acesteia.
Tribunalul a mai reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 3995 din 04 mai 2007 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi împotriva Consiliului Local Ploieşti şi s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei privind imobilul situat în Ploieşti, reţinându-se că o asemenea donaţie a fost nulă absolut, în condiţiile în care nu a existat intenţia reală a autorilor reclamanţilor de a gratifica autorităţile locale privind imobilul în litigiu, ce fusese propus pentru expropriere în urma adresei nr. 1268 din 08 februarie 1978.
S-a reţinut, totodată, că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafaţă totală de 9068 mp şi construcţii constând în ateliere, birouri, garaj, depozit de carburanţi, platformă betonată, figurează în patrimoniul pârâtei, ca urmare a privatizării SC A.T.M. SA efectuate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Din raportul de expertiză topometrică ing. P.A., inclusiv completarea la raport, a rezultat că terenul în litigiu are suprafaţa de 1025 mp, parte din suprafaţa totală de 9068 mp aparţinând pârâtei, fiind unul şi acelaşi cu terenul descris în actul de vânzare nr. 6694/1926, oferta de donaţie din 1978, teren pe care se află construcţiile aparţinând pârâtei, respectiv atelier, staţie de spălare, decantor, separator, rampă, un corp de construcţie de aerisire, reziduuri combinate, având o valoare de 533.000 RON.
Totodată, din raportul de expertiză tehnică construcţii ing. M.G. a reieşit că imobilele construcţii în litigiu edificate de către pârâtă în perioada 1983 - 2000 constau într-un atelier, o staţie de spălare, bazin decantor, separator de grăsimi, depozit de carburanţi, rampă pentru depozitare, cămine pentru vizitarea rezervoarelor, distribuirea combustibilului, pompe de alimentare, platforme betonate, reţele de canalizare, de alimentare cu apă, electrice, în valoare totală de 126.900 RON, menţionându-se că nu mai există pe teren niciuna dintre construcţiile descrise în actul de vânzare nr. 6694/1926.
Ca atare, s-a reţinut că, atât timp cât autorii reclamanţilor au avut calitatea de proprietari ai imobilul în litigiu, constând într-un teren de 1025 mp şi construcţii care, în prezent, nu mai există, imobil ce a făcut obiectul unei donaţii constatate ca fiind nulă absolut, pe cale judecătorească, imobilul a făcut obiectul unei preluări abuzive de către stat în integralitatea sa, deoarece nu există nicio dovadă la dosar care să ateste manifestarea de voinţă a reclamanţilor sau a autorilor acestora de a transmite dreptul de proprietate, printr-un act juridic valabil, în favoarea statului, în timpul regimului comunist, iar în lipsa unei asemenea transmiteri a fost imposibilă dobândirea în patrimoniul statului a unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu.
De altfel, în condiţiile în care terenul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de către stat în timpul regimului comunist, fără niciun titlu valabil, iar ulterior anului 1990, statul prin instituţiile sale a procedat la înstrăinarea terenului în litigiu în urma unei privatizări a unei societăţi cu capital integrai de stat în favoarea pârâtei, la data dobândirii terenului de către pârâtă, statul prin organismele sale, se afla în imposibilitate legală să transmită în favoarea pârâtei în mod valabil un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, caz în care pârâta, la rândul său, a fost în imposibilitate să dobândească un asemenea drept asupra terenului în litigiu, teren pe care îl ocupă abuziv, fiind obligată să îi despăgubească pe pârâţi cu contravaloarea acestuia de 533.000 RON.
Faptul că, iniţial, reclamanţii au formulat cereri de restituire în natură a terenului în litigiu în baza Legii nr. 10/2001, cereri respinse prin Dispoziţia nr. 5464/2006, iar Legea nr. 10/2001 reprezintă un act normativ care reglementează modalitatea de restituire a terenurilor preluate abuziv de către stat în timpul regimului comunist, de acordare a unor despăgubiri în cazul imposibilităţii restituirii în natură a acestor imobile, nu înseamnă în mod automat că reclamanţii nu au dreptul să promoveze pe calea dreptului comun o acţiune în revendicare, având ca obiect, inclusiv plata contravalorii terenului în litigiu, întrucât Legea nr. 10/2001 conferă posibilitate reclamanţilor de a-şi valorifica anumite drepturi prin intermediul unei proceduri speciale, în funcţie de principiul disponibilităţii părţilor, fiind imposibil ca emiterea unui act normativ cu caracter special să înlăture însuşi dreptul reclamanţilor de a emite anumite pretenţii pe calea dreptului comun, mai ales că actul normativ care constituie dreptul comun aplicabil în materia dreptului de proprietate, instituind anumite principii cu caracter general valabile este Codul Civil şi nicidecum o anumită lege cu caracter special.
Mai mult chiar, în condiţiile în care reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, teren care a aparţinut autorilor acestora, preluat fără niciun titlu de către stat şi aflat în posesia pârâtei, iar pârâta nu a făcut dovada dobândirii unui drept de proprietate asupra acestui teren de la adevăraţii proprietari, înseamnă că reclamanţii au dreptul să promoveze o acţiune în revendicare potrivit dreptului comun, invocând actul lor de proprietate faţă de pârâtă, mai ales că în vederea comparării titlurilor de proprietate devin aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv Codul Civil şi nicidecum orice altă lege specială privind restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945 - 1989, respectiv Legea nr. 10/2001.
Dacă s-ar considera că reclamanţii ar fi în imposibilitate de a-şi valorifica pretenţiile, în principiu, pe calea dreptului comun, prin intermediul acţiunii în revendicare şi că numai Legea nr. 10/2001 ar reprezenta singurul act normativ care instituie în favoarea foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora dreptul de a-şi redobândi imobilele preluate abuziv de către stat fără titlu, ar însemna ca reclamanţii să se afle în imposibilitate de a-şi revendica vreodată pe calea dreptului comun bunurile imobile preluate abuziv de către stat de la autorii lor, având ca efect imposibilitatea acestora de a se adresa unei instanţe judecătoreşti în scopul valorificării dreptului de proprietate, o încălcare a drepturilor fundamentale recunoscute de Constituţia României, de dreptul intern, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constând în liberul acces la justiţie, la respectarea dreptului de proprietate, ceea ce este inadmisibil.
În realitate, Legea nr. 10/2001 constituie, datorită prevederile sale, procedurii pe care o reglementează, o lege cu caracter special, limitată în timp, producând efecte în anumite perioade de timp, neinstituind în favoarea persoanelor îndreptăţite un drept imprescriptibil de a solicita restituirea imobilelor preluate abuziv, ci limitat la anumite termene de decădere, aspecte care demonstrează caracterul special al acestui act normativ, instituirea unei proceduri administrative cu caracter special, obligatorie în anumite perioade de timp, în raport de anumite categorii de imobile, caracter care nu înlătură, nu exclude invocarea unui drept de proprietate prin intermediul dreptului comun în cazul în care moştenitorii foştilor proprietari înţeleg să acţioneze, pe cale judecătorească, în vederea redobândirii bunurilor de care au fost deposedaţi autorii lor.
Tribunalul a apreciat că pretenţiile reclamanţilor privind obligarea pârâtei la restituirea în natură a terenului în litigiu de 1025 mp sunt neîntemeiate, deoarece, în realitate, terenul nu este liber, fiind imposibil să fie restituit în materialitatea sa, datorită amplasării construcţiilor aparţinând pârâtei, construcţii care prin însăşi natura lor, reprezintă imobile de sine stătătoare, nefiind susceptibile de desfiinţare, servind în exclusivitate desfăşurării activităţii specifice a pârâtei, motiv pentru care acestea au fost edificate cu bună-credinţă de către pârâtă în calitate de dobânditoare de drepturi a fostei societăţi comerciale A.T.M. SA, aparţinând în proprietate exclusivă pârâtei.
Totodată, tribunalul a reţinut că apărările pârâtei în sensul că a dobândit în mod legal un drept de proprietate asupra terenului în litigiu în baza unui act de proprietate opozabil reclamanţilor, necontestat de către aceştia, fiind cea care şi-a intabulat dreptul de proprietate nu pot fi avute în vedere, întrucât, chiar dacă pârâta a fost de bună-credinţă la data încheierii unor contracte de vânzare-cumpărare, acte adiţionale, aceasta s-a aflat în imposibilitate legală de a dobândi efectiv un drept de proprietate asupra terenului în litigiu în calitate de cumpărătoare în condiţiile în care statul, în calitate de vânzător, nu deţinea efectiv în proprietate terenul în litigiu, neavând un drept de proprietate dobândit în mod legal asupra acestuia.
Tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul acţiunii precizate privind revendicarea terenului în litigiu, întrucât pârâta nu poate fi obligată să predea în natură terenul în litigiu, în condiţiile în care acesta este ocupat de construcţiile edificate cu bună-credinţă de către autoarea pârâtei, care, ia momentul construirii lor, a crezut că terenul îi aparţine în proprietate. în consecinţă, au fost respinse pretenţiile pârâtei privind constituirea în favoarea sa a unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, atât timp cât pârâta nu va fi obligată să predea terenul în natura reclamanţilor.
Prin Decizia nr. 155 din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a admis apelurile formulate de către pârâta SC A.C. SA şi chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul respingerii ca inadmisibilă a cererii principale precizate, admiţându-se, în prealabil, excepţia cu acest obiect; a respins cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie.
Pentru a decide astfel, instanţa a apreciat că, întrucât motivele de apel ale ambelor apelante cuprind susţineri atât cu privire la excepţii, cât şi cu privire la fondul raportului juridic litigios, se impune analizarea cu prioritate a primei categorii, de vreme ce aprecierea acestora ca fondate face de prisos evocarea a chiar fondului raportului juridic litigios dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, prin cererea reconvenţională şi prin cererea de chemare în garanţie.
În raport de ordinea de soluţionare a excepţiilor, Curtea a analizat cu prioritate criticile având ca obiect modul de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei de inadmisibilitate a cererii principale, invocată de către apelanta pârâtă pe cale de întâmpinare.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă revendicarea imobilului situat în Ploieşti, compus din terenul în suprafaţă de 1025 mp, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar anterior formulării prezentei acţiuni pe calea dreptului comun, reclamantele au uzat pentru acelaşi imobil de procedura Legii nr. 10/2001, judecarea cauzei având ca obiect contestaţia împotriva dispoziţiei emise de către Primarul Municipiului Ploieşti în baza Legii nr. 10/2001, aflată pe rolul Tribunalului Prahova, este, în prezent, suspendată.
Legea nr. 10/2001 reprezintă un act normativ cu caracter special prin care s-au reglementat toate cazurile de preluare abuzivă în perioada martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv pentru situaţia juridică a imobilului din speţa pendinte pentru care s-a constatat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, caracterul abuziv al preluării, gama măsurilor reparatorii fiind la rândul său diversificată.
Chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, formulate după apariţia Legii nr. 10/2001, a făcut obiectul unui recurs în interesul legii soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite prin Decizia nr. 33/2008 publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, prin care s-a conchis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pronunţată în anul 1997 în Cauza Brumărescu contra României).
Or, prin prisma deciziei în interesul legii, de vreme ce reclamantele au înţeles să uzeze de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acestea nu mai pot ulterior să formule o acţiune în revendicare cu privire la acelaşi imobil, demersul lor judiciar fiind inadmisibil.
Curtea a apreciat că această soluţie nu reprezintă o încălcare a drepturilor fundamentale recunoscute de Constituţia României, de dreptul intern, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constând în liberul acces la justiţie şi respectarea dreptului de proprietate, deoarece reclamantele se bucură de toate garanţiile protecţiei dreptului lor de proprietate, având deschis inclusiv accesul la instanţă, dar în cadrul procedurii speciale de care au înţeles să uzeze mai întâi, iar nu cadrul unui litigiu având ca obiect revendicarea în baza dreptului comun.
S-a apreciat ca se impune respingerea cererii principale ca inadmisibilă, însă şi a capătului de cerere subsidiar, prin formularea căruia reclamantele au urmărit să eludeze dispoziţiile legislaţiei speciale în materia acordării de despăgubiri pentru bunurile ce nu mai pot fi redobândite în natură.
Curtea a înlăturat susţinerile intimatelor din cadrul întâmpinării la apelul pârâtei, în sensul că prin calea de atac s-ar fi invocat chiar excepţia de inadmisibilitate, ceea ce este nelegal, de vreme ce singura posibilitate a apelantei era să formuleze critici la hotărârea de primă instanţă.
După cum rezultă din chiar conţinutul cererii de apel, pârâta a solicitat schimbarea hotărârii şi deci, admiterea mai multor excepţii, printre care şi cea a inadmisibilităţii. Pe de altă parte, din dezvoltarea criticilor sub acest aspect s-a reţinut că apelanta s-a raportat în mod expres la hotărârea de primă instanţă.
Totodată, împrejurarea că apelanta chemată în garanţie nu a invocat excepţia de inadmisibilitate în faţa tribunalului nu este de natură a conduce la concluzia că aceasta a achiesat la soluţia instanţei de fond sub acest aspect, de vreme ce finele de neprimire în discuţie poate fi invocat în orice fază a judecăţii, inclusiv în căile de atac.
Apreciind demersul judiciar al reclamantelor intimate ca inadmisibil, Curtea nu a mai procedat la analiza celorlalte critici având ca obiect modul de soluţionare a excepţiilor, iar faţă de soluţia asupra cererii principale, a respins şi cererea reconvenţională, formulată pentru situaţia în care cererea principală ar fi admisă, precum şi cererea de chemare în garanţie.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, în termen legal, reclamantele V.A., P.D., F.E. şi I.M., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând că, în mod greşit, instanţa de apel a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare promovată în cauză, pentru următoarele argumente:
- Soluţia instanţei de apel încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a tranşat, într-adevăr, problema admisibilităţii acţiunii în revendicare în ceea ce priveşte concursul între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi legea generală, respectiv Codul civil. însă, prin aceeaşi decizie s-a stabilit că, în cazul în care există neconcordanţă între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Or, reclamantele şi-au întemeiat acţiunea în revendicare nu doar pe dispoziţiile art. 480 C. civ., ci şi pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel încât aceste dispoziţii au fost încălcate prin soluţia de respingere a acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, în condiţiile în care reclamantele au calitatea de proprietari asupra imobilului dedus judecăţii.
Mai mult, după ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit ca Legea nr. 10/2001 are prioritate faţă de Codul civil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat, în Cauza Faimblat contra României publicată în data de 13 septembrie 2009, soluţia instanţelor române de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare după apariţia Legii nr. 10/2001. Astfel, s-a apreciat că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic şi iluzoriu, iar mecanismul pus la dispoziţie de legea specială nu este efectiv (Cauza Katz contra României - Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Cauza Măria Atanasiu şi alţii contra României - Hotărârea din 12 octombrie 2010).
- Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ., iar parcurgerea procedurii speciale determină inadmisibilitatea acţiunii în revendicare ulterioare.
Reclamantele au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 5464 din 5 octombrie 2006 emise în baza Legii nr. 10/2001 de către Primarul Municipiului Ploieşti, iar autoritatea administrativă nu le-a adus la cunoştinţă niciodată că imobilul ar fi în patrimoniul altei entităţi. Abia în cursul judecării acelei cauze au aflat că imobilul ce a aparţinut autorilor lor se găseşte în proprietatea SC A.C. SA, iar nu a unităţii administrativ-teritoriale cu care se judecau, astfel încât au înţeles să atragă SC A.C. SA în acel proces, în calitate de terţ intervenient, pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă, iar nu de pârât, întrucât din punct de vedere procedural nu mai era posibil.
Pentru a redobândi bunul autorilor lor, reclamantele au fost nevoite să promoveze prezenta acţiune împotriva persoanei care deţine, în realitate, bunul imobil, deoarece din culpa autorităţii administrative nu au cunoscut situaţia juridică a terenului, mai ales că dreptul de proprietate pretins de societatea pârâtă nu a fost supus formalităţilor de publicitate imobiliară.
De aceea, demersul judiciar al reclamantelor întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu a avut nicio finalitate, singura cale pe care acestea o aveau la îndemână fiind acţiunea în revendicare.
În caz contrar, reclamantelor li se blochează accesul la instanţă, ceea ce contravine drepturilor fundamentale recunoscute de către Constituţie, de dreptul intern şi de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
- Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că finalitatea acţiunii în revendicare este eludarea dispoziţiilor legii speciale în materie, mai ales prin formularea capătului de cerere subsidiar, în realitate, reclamantele urmărind confirmarea dreptului de proprietate în raport cu actualul deţinător al bunului, prin intermediul unei comparări a titlurilor şi, pe cale de consecinţă, obţinerea posesiei bunului,
Dreptul de proprietate al reclamantelor nu a fost infirmat sau contestat până în prezent, mai mult, este incident art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare de imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar.
Nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a supravieţuirii fostului drept, iar legea nu face nicio deosebire între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi imobilele rămase în patrimoniul statului.
În acest sens, recurentele-reclamante au invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în materia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din cauzele Păduraru contra României şi Străin contra României.
Prin motivele de recurs, a fost criticată interpretarea instanţei de apel în sensul că şi cererea subsidiară având ca obiect obligarea societăţii pârâte la plata contravalorii terenului care nu poate fi restituit este inadmisibilă, reclamantele susţinând că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Susţinerile recurentelor-reclamante din cuprind argumente subsumate motivului de recurs vizând încălcarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel în adoptarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, din perspectiva Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii şi a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Contrar susţinerilor recurentelor, chiar din considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite într-un recurs în interesul legii rezultă că, în principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (pct. 1 din decizie).
Instanţa supremă a arătat expres, în decizia în interesul legii, că "numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi".
Rezultă că, dacă nu este întrunită niciuna dintre ipotezele de excepţie arătate anterior, proprietarul deposedat de către stat în perioada 1945 - 1989 are obligaţia de a iniţia şi de a finaliza procedura Legii nr. 10/2001.
Dacă nu este întrunită niciuna dintre ipotezele de excepţie arătate anterior, iar persoana pretins îndreptăţită la măsuri reparatorii se adresează, totuşi, instanţei cu o cerere în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, fără a urma, în prealabil, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ori dacă a iniţiat-o, însă fie nu a tăcut acest lucru în termenul legal, fie nu a obţinut restituirea în natură a imobilului, soluţia asupra unei asemenea cereri este aceea de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare.
Această soluţie este prevăzută explicit în considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 (pct. II), în care este analizată compatibilitatea sa cu art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Instanţa supremă a conchis în sensul neîncălcării de plano a accesului părţii la justiţie, întrucât adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze (pct. 0.2).
Considerentele deciziei în interesul legii fac corp comun cu dispozitivul - privind concursul între legea specială, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, şi dreptul comun în materia revendicării, reprezentat de Codul civil -, întocmai ca în cazul oricărei hotărâri judecătoreşti, astfel încât se impun ca atare în soluţionarea cauzelor, fiind vorba despre o decizie obligatorie pentru instanţe potrivit dispoziţiilor art, 3307 alin. (4) C. proc. civ.
În speţă, nu s-a reţinut nici un element de fapt din care să rezulte că reclamantele nu ar fi avut deschisă calea Legii nr. 10/2001, în sensul că ar fi fost exceptate de la procedura acestui act normativ ori nu au putut utiliza procedura în termenele legale, din motive independente de voinţa lor.
Împrejurarea relevată în motivarea recursului, anume aceea că nu au cunoscut pe actualul deţinător al imobilului (o societate pe acţiuni), astfel încât dispoziţia asupra notificărilor adresate în baza Legii nr. 10/2001 a fost emisă de către o altă persoană juridică, respectiv de către autoritatea administrativă locală, nu plasează pe reclamante în vreuna dintre situaţiile arătate anterior, dimpotrivă, indică faptul că reclamantele au iniţiat procedura Legii nr. 10/2001 şi au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei emise de către Primarul Municipiului Ploieşti, a cărei judecată este, în prezent, suspendată până la soluţionarea cauzei de faţă, astfel cum s-a arătat în decizia recurată.
S-a arătat deja că în decizia în interesul legii s-a analizat dacă eventuala respingere ca inadmisibilă a cererii în revendicare formulate pe dreptul comun este sau nu de natură să încalce accesul liber la justiţie, garantat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar aceste considerente se impun ca atare în cauză.
Aspectul nerespectării liberului acces la instanţă poate fi cercetat doar prin prisma dezlegărilor din acea decizie, în sensul dacă procedura legii speciale este efectivă, asigurând valorificarea dreptului subiectiv pretins, fără a fi repusă în discuţie compatibilitatea cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în ipoteza în care se va stabili caracterul efectiv al căii legii speciale, astfel cum se preconizează prin motivele de recurs, dat fiind caracterul obligatoriu al deciziei în interesul legii.
În acest context, trebuie amintit că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 constau, ca regulă, în restituirea în natură a imobilului, inclusiv în ipoteza deţinerii acestuia de către o societate privatizată, în cazurile şi condiţiile expres reglementate şi doar prin excepţie, în măsuri reparatorii în echivalent. în situaţia imobilelor donate statului sau altor persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - precum în speţă -, se instituie condiţia înfăţişării unei hotărâri judecătoreşti definitivă şi irevocabilă de anulare sau de constatare a nulităţii donaţiei.
Reţinând, pe de o parte, că, astfel cum reiese din înscrisurile de la dosar, reclamantele sunt în posesia unei asemenea hotărâri judecătoreşti, însă, pe de altă parte, că aprecierea întrunirii acestei cerinţe legale excede obiectului prezentei cauze, putând fi realizată doar în cadrul contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001 (prin care notificarea a fost respinsă tocmai pentru motivul neîndeplinirii acestei condiţii), Înalta Curte consideră că este suficient, din perspectiva efectivităţii procedurii speciale, că nu este exclusă, în cadrul reglementării Legii nr. 10/2001, obţinerea de către reclamante de măsuri reparatorii constând chiar în restituirea în natură, constatare ce echivalează cu un caracter eficient al procedurii şi confirmă inadmisibilitatea cererii în revendicare.
Sunt nefondate şi susţinerile referitoare la existenţa unui "bun" în înţelesul Convenţiei în patrimoniul reclamantelor.
După cum s-a arătat, prin decizia în interesul legii s-a statuat că, de principiu, cererea în revendicare este inadmisibilă, dată fiind procedura Legii nr. 10/2001, însă s-a acceptat că trebuie recunoscută posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Această situaţie de excepţie a fost prevăzută pentru ipoteza în care imobilul în litigiu nu se mai găseşte în patrimoniul unei unităţi deţinătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, astfel încât persoana îndreptăţită nu ar putea obţine restituirea în natură în cadrul procedurii prevăzute de legea specială, finalitate ce ar putea fi atinsă doar în cadrul unei cereri în revendicare formulate împotriva subdobânditorului persoană fizică, care pretinde că deţine un "bun" în sensul Convenţiei. Or, această situaţie nu este întrunită în cauză, cererea fiind formulată împotriva persoanei juridice în patrimoniul căreia se pretinde că s-ar afla imobilul.
Pe de altă parte, chiar în ipoteza de excepţie menţionată, calea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deschisă doar dacă sunt îndeplinite cerinţele precizate în decizia în interesul legii, în primul rând, dacă reclamantul se prevalează de un "bun" în înţelesul ari 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Această noţiune, rezultată din jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului conturată în cauzele împotriva României, vizează doar un "bun actual" (hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, parag. 140 - 143).
Un asemenea bun există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
În contextul jurisprudenţei instanţei europene, se constată că reclamantele din cauză nu deţine un "bun" în sensul normei în discuţie, din moment ce nu au făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti de restituire a bunului. Reclamantele îşi pot valorifica doar dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (care are valoarea unui drept de creanţă, chiar atunci când se referă la măsura reparatorie a restituirii în natură).
Este, astfel, lipsită de relevanţă, pentru admisibilitatea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, eventuala nevalabilitate a titlului statului constituit prin preluarea imobilului anterior anului 1989, cât timp această împrejurare nu conferă reclamantului un "bun" în sensul unui drept la restituirea imobilului, pe care să-l valorifice în cadrul cererii în revendicare.
Este de precizat că, prin motivele de recurs, s-a pretins că reclamantele deţin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin recunoaşterea chiar de către legiuitor, respectiv prin fostul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a dreptului de proprietate asupra imobilului, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pe acest aspect.
Aceste susţineri nu pot fi primite.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conturată în aplicarea art, 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu s-a apreciat că existenţa unei prevederi legale favorabile ar fi suficientă, prin ea însăşi, pentru recunoaşterea unui "bun", iar reclamanţii nu au invocat nicio decizie a Curţii care să cuprindă o asemenea apreciere. Dimpotrivă, Curtea a considerat în mod constant că o creanţă poate fi considerată drept un "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, doar atunci când are o bază suficientă în dreptul intern şi dacă reclamantul are dreptul de a avea cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui bun (de exemplu, hotărârile din cauzele Slavov contra Bulgariei, Kopecky contra Slovaciei, Gratzinger şi Gratzingerova contra Republicii Cehe).
Pentru a exista speranţa legitimă, Curtea a arătat că "Simpla posibilitate de a obţine, prin efectul unei legi, proprietatea unui bun nu constituie o speranţă legitimă, în lipsa îndeplinirii tuturor condiţiilor legale", fiind necesar ca "solicitarea de obţinere a unui bun să se bazeze pe un act juridic, ale cărui condiţii să fie îndeplinite indiscutabil şi să devină practic o formalitate recunoaşterea actuală a dreptului." (Kopecky contra Slovaciei, hotărâre din 28 septembrie 2004). Or, această apreciere poate fi făcută exclusiv în contextul Legii nr. 10/2001, la momentul emiterii unei dispoziţii de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, atât timp cât persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii are deschisă calea procedurii speciale şi este obligată să o parcurgă, ceea ce exclude existenţa unei speranţe legitime prin dispoziţiile fostului art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
De altfel, după cum s-a arătat anterior, Curtea Europeană a statuat expres asupra conţinutului noţiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu ş.a. contra României, astfel încât instanţa naţională nu ar putea da o altă semnificaţie acestei noţiuni, în contextul susţinerilor recurentelor pe acest aspect.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în faza recursului de către intimata-pârâtă SC A.C. SA, se reţine dovedirea plăţii onorariului de avocat, prin factura nr. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 12 iunie 2014, în cuantum de 12.400 RON, cheltuieli care urmează a fi reduse la jumătate, respectiv la suma de 6.200 RON, în aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ..
Astfel, suma de bani solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă în raport de activitatea prestată de avocat în faza procesuală a recursului, în condiţiile în care întâmpinarea formulată a reluat o parte dintre considerentele deciziei de apei. În mod evident, această apreciere nu reprezintă o cenzurare a însuşi onorariului de avocat convenit de către părţile contractului de asistenţă juridică, ci reflectă o evaluare a cheltuielilor de judecată solicitate de către intimată pe temeiul acestui contract, care trebuie să ţină cont de proporţia rezonabilă între suma de bani achitată cu titlu de onorariu de avocat şi munca prestată de către avocat, criteriu expres prevăzut de art. 274 alin, 3 C. proc. civ.
Drept urmare, Înalta Curte va obliga pe intimatele-reclamante V.A., P.D., F.E. şi I.M. la plata sumei de 6.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse, către intimata-pârâtă SC A.C. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele V.A., P.D., F.E. şi I.M. împotriva Deciziei nr. 155 din 21 noiembrie 2013 a Curţii de Apei Ploieşti, secţia I civilă.
Obligă pe intimatele-reclamante V.A., P.D., F.E. şi I.M. la plata sumei de 6.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse, către intimata-pârâtă SC A.C. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1902/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1905/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
