ICCJ. Decizia nr. 1906/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1906/2014
Dosar nr. 33653/215/2011
Şedinţa publică din 13 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la nr. 33653/215/2011, reclamantul B.A. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat să îi lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă suprafaţa de 420 ha teren situat în comuna N., judeţul Teleorman.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este moştenitorul de drept al proprietarului acestui teren pe care statul îl are în posesie fără drept din 23 martie 1945 şi pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii în temeiul legilor speciale decât în limita a 50 de ha teren care exced suprafeţei în litigiu.
Prin Sentinţa civilă nr. 588/17 ianuarie 2012, Judecătoria Craiova şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Zimnicea, judeţul Teleorman, instanţă în circumscripţia căreia se află terenul revendicat.
Prin Sentinţa civilă nr. 509 din 1 martie 2013, Judecătoria Zimnicea şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Teleorman, având în vedere art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi valoarea necontestată a litigiului de peste 500.000 lei.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi a arătat că acest teren se încadrează în categoria de terenuri cărora le sunt aplicabile dispoziţiile art. 221 din Legea nr. 1/2000, sunt în domeniul public al statului şi nu pot face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate.
Prin Sentinţa civilă nr. 17 aprilie 2013, Tribunalul Teleorman a admis excepţia invocată de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti şi a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamant, pentru următoarele considerente:
Imobilul revendicat de reclamant face obiectul unei legi speciale de reparaţie şi anume Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole solicitate potrivit dispoziţiilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, act normativ special, cu caracter reparatoriu ce a intrat în vigoare anterior promovării prezentei acţiuni (13 decembrie 2011). Controversa dintre părţi cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 221 din Legea nr. 1/2000 în cauză, nu poate fi lămurită decât în cadrul legal al procedurii speciale de restituire a proprietăţii preluate abuziv.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul B.A., iar prin Decizia civilă nr. 330/A din 12 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul a fost respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Prioritar, Curtea a apreciat că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, o astfel de soluţie apărând ca fiind excesiv de formalistă de vreme ce prima instanţă a fost învestită de reclamant cu o acţiune în revendicare imobiliară a unui teren, iar fundamentul unei asemenea cereri se regăseşte în dispoziţiile art. 480 C. civ., iar nu în dispoziţiile noului C. civ., o atare precizare a temeiului juridic nefiind de natură să conducă la concluzia temeiniciei acţiunii, incidenţa legii generale reprezentate de Codul civil neputând face abstracţie de realităţile juridice actuale, mai exact de legislaţia specială adoptată de statul român în materia imobilelor preluate de stat, aplicabilă cu prioritate.
Curtea a avut în vedere, totodată, faptul că apelantul-reclamant nu a contestat afirmaţiile pârâtului în sensul deţinerii de către acesta a terenului în litigiu şi a dedus că autorul reclamantului a deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Teleorman sub nr. 859 din 9 februarie 1938 teren şi conac, fiindu-i expropriate 79 ha teren arabil şi 351 ha teren inundabil, în baza legii reformei agrare, respectiv Legea nr. 187 din 23 martie 1945, statul probând astfel deţinerea cu titlu a imobilului revendicat.
Curtea a reţinut că reclamantul s-a adresat organelor competente şi în temeiul legilor speciale de reparaţie în materia fondului funciar, Primăria Zimnicea soluţionând cererea acestuia în mod favorabil în sensul înscrierii acestuia în anexa 38 la Legea nr. 1/2000, poz. 3, cu suprafaţa de 50 ha, emiţându-se apelantului titlul de proprietate nr. 1100001 din 23 mai 2005, în limita suprafeţei de 50 ha.
Apelantul a recunoscut că terenul revendicat a fost întotdeauna şi este situat în extravilanul localităţii N., situaţie care determină incidenţa legilor speciale de reparaţie în materia fondului funciar.
Curtea a apreciat ca lipsită de relevanţă încadrarea terenului în categoria terenurilor agricole provenite din îndiguiri sau desecări, respectiv din transformarea unor terenuri inundabile în terenuri agricole, de vreme ce în cauza de faţă altele au fost considerentele care au condus instanţa la considerarea pretenţiilor reclamantului ca fiind nefondate.
Existenţa Legii nr. 18/1991 presupune obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal pentru că, împotriva hotărârii emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă, căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, fiind pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Curtea a constatat că reclamantul a formulat notificare şi în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea construcţiilor şi terenului aferent, proprietatea sa, aflate în administrarea SC P. SA Zimnicea, această notificare fiind soluţionată de către Agenţia Domeniilor Statului prin Decizia nr. 160.464 din 31 iulie 2009 în sensul respingerii notificării cu motivarea că terenul se află în extravilanul localităţii, bunul notificat nefăcând obiectul Legii nr. 10/2001, faţă de dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi, totodată, pentru faptul că reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 1/2000, notificarea rămânând astfel fără obiect.
Curtea a analizat cu prioritate şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului dacă, în ceea ce priveşte terenul revendicat, reclamantul are calitatea de deţinător al unui "bun actual", constatând că în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărâre a din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), Curtea a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul reclamantului deposedat abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres şi restituirea bunului (par. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
S-a considerat că, prin respingerea acţiunii în revendicare nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece norma convenţională garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, reclamantul nu a făcut dovada deţinerii unui "bun actual".
Cum în cauză exproprierea s-a produs înainte de ratificarea Convenţiei şi fiecare stat contractant a avut o marjă de apreciere în adoptarea acestor legi, iar statul român a considerat că în materia fondului funciar legile de reparaţie sunt adecvate pentru îndreptarea nedreptăţilor comise de regimul anterior, Curtea a apreciat ca nefondată susţinerea reclamantului în sensul că legea internă în această materie ar fi neîndestulătoare întrucât nu ar da posibilitatea unei reparaţii integrale.
De vreme ce statul român, pentru situaţia unor imobile similare şi a unor situaţii de drept din aceeaşi categorie ca şi a reclamantului, a statuat prin legi speciale de reparaţie condiţiile şi limitele reconstituirii dreptului de proprietate, iar reclamantul a urmat această procedură, obţinând, în limitele stabilite de legea specială o reparaţie pentru dreptul pretins, verificarea în prezenta cauză a modului în care s-a realizat preluarea imobilului apare ca inutilă, de vreme ce reclamantul, neavând un "bun actual", nu poate obţine nici un folos practic din constatarea caracterului acestei preluări.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.A. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestuia s-a arătat că instanţa de apel, încălcând regulile de procedură prevăzute la art. 294 - 298 C. proc. civ. pentru judecarea apelului, a considerat că poate soluţiona, direct în apel, fondul procesului, cu motivarea că trimiterea spre rejudecare la instanţa de fond care respinsese acţiunea pe cale de excepţie, fără a intra în cercetarea fondului, apare ca fiind extrem de formalistă.
În acest fel reclamantul-apelant a fost lipsit de o cale de atac în ceea ce priveşte soluţia dată pe fondul cauzei, acesta fiind rezolvat, pentru prima dată, definitiv, de instanţa de control judiciar, deşi era atributul primei instanţe să rezolve fondul, iar reclamantul, pentru a se bucura de dublul grad de jurisdicţie şi de un proces echitabil (recurs efectiv în legislaţia comunitară) avea dreptul să supună controlului instanţei superioare, pe calea apelului, soluţia dată de judecătorie asupra fondului cauzei, drept care i-a fost suprimat prin decizia recurată.
Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000 nu au asigurat restituirea întregului terenului preluat abuziv de stat fără o justă şi prealabilă despăgubire, cum prevedea Constituţia României de la data la care era în vigoare Legea nr. 187/1945, astfel că nu se poate reţine că aceste legi sunt o piedică în calea unei acţiuni în revendicare.
Legea nr. 187/1945 constituie un abuz deoarece încălcă dreptul de proprietate al autorului recurentului prin refuzul restituirii întregului imobil preluat, pe motiv că statul deţine acest teren ca proprietar, câtă vreme imobilul a fost preluat prin deposedare abuzivă care nu poate conferi un titlul de proprietate autorului abuzului în contra adevăratului proprietar, care, în statul de drept, trebuie să se mulţumească doar cu ce binevoieşte statul să mai lase de la el, din ce a luat.
Motivarea deciziei este şi contradictorie: pe de o parte se menţionează că recurentul nu a urmat procedura prevăzută de legile speciale de restituire şi că nu are calitatea de proprietar ori nu are un bun pe care să îl poată revendica iar, pe de altă parte, că în urma parcurgerii acelor proceduri i s-au restituit 50 ha, ceea ce dovedeşte implicit că a fost făcută de către recurent dovada calităţii de proprietar ori de moştenitor, deci de persoană îndreptăţită la restituire, pentru că numai în această calitate i se puteau restitui cele 50 ha prin titlul de proprietate.
În mod greşit s-a apreciat că terenul revendicat de reclamant face obiect de reglementare al unor legi speciale de reparaţie, întrucât legile speciale de reparaţie adoptate de stat după 1989, aplicabile altor categorii de terenuri ori beneficiari, nu asigură respectarea dreptului de proprietate al recurentului, în condiţiile în care restituirile au fost plafonate la limita de 50 de hectare, astfel că suprafaţa de 420 ha revendicată în acest dosar nu putea fi restituită prin acele legi speciale.
Terenul în litigiu a fost preluat de stat abuziv, fără titlu valabil, prin Legea nr. 187 din 23 martie 1945, fără respectarea dispoziţiilor constituţionale în vigoare la data preluării şi fără nicio despăgubire.
În condiţiile arătate, acţiunea în revendicare de drept comun era singurul mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate încălcat de stat, deci acţiunea era admisibilă în condiţiile concrete ale speţei.
Respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare introdusă ulterior legilor speciale de reparaţie ar avea drept efect privarea recurentului de orice posibilitate rezonabilă de a-şi recupera bunul preluat abuziv, ceea ce este contrar dreptului de acces la justiţie, drept ce este garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Terenul revendicat nu este exceptat de la restituire nici de dispoziţiile art. 221 din Legea nr. 1/2000, deoarece el nu a fost preluat în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare nici de la Domeniul Coroanei, nici de la Ministerul Apărării Naţionale, nici de la ferme de stat, nici de stat, CAP sau IAS după anul 1945. Îndiguirile şi desecările respective, care au dus la transformarea unor terenuri inundabile în terenuri agricole nu au fost executate de stat, CAP sau IAS, ci au fost executate de către proprietarii terenurilor din zona respectivă, între anii 1930 - 1937.
În faza procesuală a recursului, intimata Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Agenţia Domeniilor Statului, a formulat note scrise, solicitând respingerea recursului.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., însă sunt nefondate pentru considerente ce succed:
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată că în apel nu a avut loc o analiză a cauzei pe fond, din perspectiva temeiului de drept invocat de reclamant, respectiv a art. 480 C. civ., întrucât nu s-a trecut la verificarea valabilităţii titlurilor de proprietate invocate de părţi şi apoi la compararea acestora, în baza unor criterii de preferabilitate.
Considerentele deciziei pronunţate în apel au vizat exclusiv aspectul admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, cercetarea fiind extinsă sub aspectul deţinerii de către reclamant a unui bun actual asupra terenului în litigiu, în accepţiunea dată acestei noţiuni de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Aspectul deţinerii de către reclamant a unui bun actual cu privire la imobilul în litigiu, deşi nu constituie un aspect de fond al cauzei, se impune a fi analizat pentru dezlegarea problemei de drept vizând admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a unei legi speciale.
Prin recursul în interesul legii care a făcut obiect al Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţii Unite, a stabilit, cu referire la Legea nr. 10/2001, că nu se poate aprecia că existenţa legii speciale de reparaţie exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Raţionamentul juridic al Deciziei nr. 33/2008 se impunea a fi verificat şi în prezenta cauză, pentru identitate de raţiune, întrucât acţiunea în revendicare de faţă se întemeiază tot pe dispoziţiile dreptului comun fiind formulată ulterior intrării în vigoare a unei legi speciale de reparaţie, alta decât Legea nr. 10/2001.
În măsura în care reclamantul s-ar fi putut prevala de un bun actual, acţiune în revendicare ar fi devenit admisibilă, iar instanţa de apel, realizând şi o verificare de legalitate sub acest aspect a ajuns la concluzia că este corectă soluţia primei instanţe de fond şi din perspectiva incidenţei în cauză a art. 1 al Primului Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca atare, argumentele suplimentare aduse de instanţa de apel în motivarea soluţiei de respingere a acţiunii ca inadmisibilă nu reprezintă o analiză a cauzei pe fond realizată în apel pentru prima dată şi nu încalcă prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel că este nefondată critica recurentului privind privarea sa de un grad de jurisdicţie, adusă în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Nici argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primită întrucât considerentele deciziei recurate nu sunt contradictorii.
Recurentul susţine că instanţa a argumentat contradictoriu soluţia dată în apel, atunci când a apreciat că reclamantul are calitatea de proprietar al imobilului, în contextul în care i-au fost restituite în natură cele 50 ha teren, pentru ca mai apoi să constate că nu a făcut această dovadă, deoarece nu deţine un bun actual asupra imobilului în litigiu în suprafaţă de 420 ha, deşi atât terenul de 50 de ha, cât şi cel de 420 de ha au fost proprietatea autorului reclamantului.
Înalta Curte constată că raţionamentul instanţei de apel este corect, cât timp în cauză nu s-a contestat calitatea reclamantului de moştenitor al fostului proprietar şi nici faptul că de la acesta s-ar fi naţionalizat o suprafaţă mai mare de 50 de ha teren arabil. Dimpotrivă, altele au fost argumentele instanţei de apel. Aceasta a motivat că, potrivit legii speciale, incidente în raport de categoria de folosinţă a terenului, respectiv Legea nr. 18/1991, nu se pot restitui mai mult decât 50 de ha, iar pentru diferenţă nu se vor acorda despăgubiri deoarece statul român nu a înţeles să prevadă alte măsuri reparatorii în temeiul legilor pe care le-a adoptat ulterior aderării la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Or, Curtea europeană a drepturilor omului a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003), iar, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, a adoptat o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).
Se observă că prin Legea nr. 18/1991 s-a prevăzut doar o restituire parţială, iar nu totală, a bunurilor confiscate într-un regim anterior, ceea ce face ca, pentru suprafaţa de teren care excede celor 50 de ha teren, care i-au fost restituite reclamantului în natură, să nu se fi generat un nou drept de proprietate.
Prin urmare, cele 420 ha de teren care fac obiectul prezentei cauze, nu constituie un bun care intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece depăşesc limita maximă a suprafeţei de teren pentru care legiuitorul a înţeles să acorde măsuri reparatorii prin lege specială.
În contextul consacrării prin lege a acordării unor măsuri reparatorii parţiale, recunoaşterea calităţii de proprietar a reclamantului pentru o parte a imobilului şi respingerea cererii sale pentru suprafaţa de teren care excede limitei maxime impusă de lege pentru despăgubire nu reprezintă o motivare contradictorie, ci o corectă aplicare a legii interne de reparaţie, astfel încât nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul precizează că a avut loc o greşită apreciere a instanţei de apel cu privire la inexistenţa în patrimoniul reclamantului a unui bun actual asupra celor 420 ha de teren, situate în comuna Năsturel, judeţul Teleorman.
Înalta Curte consideră că şi acest ultim motiv de recurs este nefondat, întrucât, după căderea regimului comunist, statul a adoptat o serie de legi în scopul reparării atingerilor aduse dreptului de proprietate de către acest regim, iar pentru terenurile agricole a fost adoptată Legea nr. 18/1991 care le-a recunoscut foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora dreptul la restituirea parţială a terenurilor agricole.
Cea mai importantă modificare a acestei legi a fost adusă prin Legea nr. 1/2000 care a crescut suprafaţa de teren ce putea fi restituită până la 50 de hectare de persoană pentru terenurile arabile şi până la 100 de hectare de persoană pentru păşuni. În lipsa restituirii, beneficiarii aveau dreptul la despăgubire, însă numai în limita maximă prevăzută de lege.
Reclamantul a urmat procedura acestei legi speciale, în temeiul căreia a obţinut restituirea în natură a 50 ha de teren arabil, deci a beneficiat de măsuri reparatorii, în limita maximă în care statul român a acceptat să acorde măsuri reparatorii pentru abuzurile comise de statul comunist.
Recurentul pretinde că este îndreptăţit să îi fie recunoscut întregul drept de proprietate de care autorul său a fost privat, respectiv 79 ha teren arabil şi 351 ha teren inundabil, care au fost expropriate de statul român de la autorul său în temeiul Legii nr. 187 din 23 martie 1945 privind reforma agrară, deci dincolo de limita de 50 de ha pe care Legea nr. 18/1991 a prevăzut-o.
În acest scop, recurentul a înţeles să urmeze şi procedura altei legi speciale, Legea nr. 10/2001, cererea fiindu-i respinsă întrucât terenul, fiind arabil, nu făcea parte din domeniul de aplicare al acestei legi.
În prezenta cauză, recurentul-reclamant doreşte valorificarea dreptului pretins, în temeiul dreptului comun în materie de revendicare, reprezentat de art. 480 C. civ.
Astfel cum s-a motivat anterior, prin recursul în interesul legii, care a format obiectul Deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a decis că rezolvarea concursului dintre legea specială şi legea generală se realizează în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Ca atare reclamantul nu poate alege între legea specială şi cea generală, având a urma numai calea legii speciale şi a obţine reparaţii în limitele pe care aceasta le stabileşte, iar cu privire la suprafaţa care excede limitării aduse de legea specială poate pretinde reparaţii pe calea acţiunii în revendicare de drept comun numai dacă dovedeşte că deţine un bun actual.
Recurentul susţine că nu i se poate imputa că nu a făcut dovada deţinerii unui bun actual, în condiţiile în care, deşi a urmat procedura legilor speciale, acestea nu i-au recunoscut calitatea de titular al unui bun actual asupra celor 420 ha de teren. În opinia sa, singura modalitate pe care o are pentru valorificarea dreptului pretins rămâne calea dreptului comun în materie de revendicare.
Astfel cum a remarcat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Atanasiu, parag. 92 "restituirea nu este un drept absolut şi poate fi supusă unor condiţii sau limitări numeroase. Acelaşi lucru este valabil şi pentru dreptul la o despăgubire".
Întrucât fiecare stat a avut o marjă de apreciere în adoptarea legilor de reparaţie, Curtea europeană consideră că este legală repararea de către statele contractante numai în parte a prejudiciului produs de regimul comunist prin preluarea abuzivă a bunurilor unei persoane, astfel că aceste legi de reparaţie nu încalcă prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Implicit, o asemenea limitare a măsurilor reparatorii respectă şi dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ceea ce face ca persoanele care doresc restituirea integrală a bunurilor preluate, dincolo de limita prevăzută de lege, să nu poată invoca încălcarea dreptului de acces la justiţie pentru a obţine o reparaţie pe care legea internă nu o prevede.
Totodată, este unanim acceptat în doctrină şi jurisprudenţă că art. 1 din Protocolul 1 nu garantează dreptul de a obţine proprietatea asupra unui bun, ci doar respectarea drepturilor existente asupra unui bun. În acest context, pentru ca o cerere să fie admisibilă, reclamantul trebuie să dovedească că, la un moment dat, după ratificarea Convenţiei, a avut recunoscut un drept asupra bunului şi că, urmare a unei acţiuni a statului, acest drept a fost afectat.
Din coroborarea cerinţelor legale şi jurisprudenţiale menţionate anterior, rezultă că, în considerarea principiului specialia generalibus derogant, recurentul nu poate uza de dispoziţiile drept comun în materie de revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, decât dacă invocă deţinerea unui bun actual, adică o hotărâre judecătorească de restituire în natură asupra celor 420 ha teren.
Această accepţiune a noţiunii de "bun actual" a fost exprimată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza pilot Atanasiu, în parag. 140, potrivit căruia "existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului".
În cauza de faţă, după ratificarea Convenţiei, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui terenul în litigiu, astfel încât în mod corect instanţa de apel a considerat că acţiunea în revendicare de drept comun nu devine admisibilă nici din perspectiva existenţei unui bun actual.
Referirile recurentului la art. 221 din Legea nr. 1/2000 nu vor fi analizate deoarece constituie argumente referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare care nu au fost analizate de către instanţa de apel în motivarea soluţiei pronunţate, motiv pentru care nu se pot constitui în critici de nelegalitate a deciziei recurate.
Pentru toate aceste considerente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei nr. 330/A din 12 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1905/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1907/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
