ICCJ. Decizia nr. 1905/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1905/2014
Dosar nr. 10242/63/2010
Şedinţa publică din 13 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 2604 din data de 28 iunie 2011 a Tribunalului Dolj, secţia comercială, pronunţată după casare cu reţinere, s-a respins ca neîntemeiată excepţia de inadmisibilitate; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D.A. şi D.M.; a fost omologat raportul de expertiză din 30 mai 2011, întocmit de expert G.M.; s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţii C.C.V., C.E., C.I., C.C. şi I.A. în contradictoriu cu pârâţii D.A., D.M., SC D.T. SRL şi SC D. SRL.
S-a dispus obligarea pârâtei SC D. SRL să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 3.747 mp situat în satul B., comuna P., jud. Dolj, parte din T22, P5, determinată de conturul punctelor 20-8-12-25-24-22-20 pe planul de situaţie din anexa 4 la raport.
S-a stabilit hotarul despărţitor dintre proprietăţile părţilor ca fiind linia dreaptă ce uneşte punctele 15-18 pe planul de situaţie din Anexa 2 a raportului.
Pârâta SC D. SRL a fost obligată să ridice gardul despărţitor construit pe terenul proprietatea reclamanţilor pe aliniamentul punctelor 8 la N -12 la S, evidenţiat în Anexa 4 la raport.
S-a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei SC D. SRL să ridice platforma betonată şi construcţiile edificate pe terenul proprietatea reclamanţilor.
A fost respinsă acţiunea faţă de pârâţii D.A. şi D.M. ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.
S-a luat act că reclamanţii au renunţat la acţiune faţă de pârâta SC D.T. SRL.
Pârâta SC D. SRL a fost obligată la plata către reclamanţi a sumei de 5.278 RON reprezentând cheltuieli de judecată, precum şi la plata sumei de 2.813 RON către statul român reprezentând taxă judiciară de timbru în cota parte aferentă reducerii acordate cu titlu de ajutor public judiciar; s-a dispus comunicarea unui exemplar al sentinţei către DGFP Dolj, după rămânerea irevocabilă a acesteia.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
În calitate de moştenitori ai defunctei C.E., reclamanţii sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului extravilan în suprafaţă de 5.000 mp, situat în comuna P., sat B., T22, P5, înscris în TDP 2866-45304 din 02 noiembrie 1999, drept dobândit prin reconstituirea dreptului de proprietate conform legilor fondului funciar.
Din raportul de expertiză tehnico-judiciară refăcut la data de 30 mai 2011, întocmit de către expert G.M., instanţa a reţinut că terenul reclamanţilor se învecinează pe latura de vest cu terenul din T22, P 4/1 deţinut de pârâta SC D. SRL în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2226 din 25 iulie 2007 şi a contractului de schimb autentificat sub nr. 4457 din 18 decembrie 2007, teren pentru care, de asemenea, a fost emis titlul de proprietate nr. 1848-59001 din 21 noiembrie 1995.
Din acelaşi raport, instanţa a reţinut că atât reclamanţii cât şi autorul pârâtei SC D. SRL au întocmit lucrări de cadastru pentru terenurile pentru care deţin titluri de proprietate, dar lucrarea de cadastru a pârâtei nu respectă planul parcelar în sensul că este amplasată mai către est, ocupând din terenul reclamanţilor suprafaţa de 3.747 mp determinată de conturul punctelor 20-8-12-25-24-22-20 pe planul de situaţie anexa 4 la raport, astfel: N - pe distanţa de 14,46 m, punctele 20-8; E - pe distanţa de 275,29 m punctele 8-12; S - pe distanţa 12,81 mp, punctele 12-25; V - pe distanţa de 274,61 mp punctele 25-24-22-20. Expertul a constatat că şi lucrarea de cadastru întocmită de reclamanţi este eronată, deoarece nici aceasta nu respectă planul parcelar, adică distanţa faţă de marginea tarlalei şi prezintă o anumită rotire, dar eroarea este irelevantă în raport de obiectul cauzei, cererea urmând a fi analizată prin luarea în consideraţie a amplasamentului real, adică cel stabilit prin planul parcelar iniţial.
Susţinerile pârâtei SC D. SRL în sensul că expertul nu a luat în considerare şi nu a repoziţionat rezerva Primăriei comunei P. în suprafaţă de 1.675 mp au fost apreciate ca neîntemeiate, întrucât expertiza întocmită în cauză a luat în considerare planul parcelar iniţial, aşa cum rezultă din adresa Primăriei P. nr. 2548 din 10 iunie 2011, plan care nu a fost modificat în condiţiile legilor fondului funciar, deşi pârâta a depus la dosar şi un alt plan parcelar cu privire la care susţine că ar fi fost preferabil în zonă. De asemenea, au fost considerate neîntemeiate susţinerile aceleiaşi pârâte în sensul că părţile deţin titluri provenind de la acelaşi autor, iar cel al pârâtei ar avea o vechime mai mare, întrucât titlurile provin de la autori diferiţi, iar emiterea lor s-a făcut în cadrul procedurii administrative prevăzută de legile fondului funciar, pârâta făcând confuzie între autor şi emitent.
Din răspunsul la interogatoriu al reclamantei I.A., coroborat cu declaraţiile martorilor B.I. şi S.S., instanţa a reţinut că reclamanţii au lucrat terenul până în anul 2007 când nu s-a mai putut intra din cauza unor lucrări ale pârâtei SC D. SRL. Martorii nu au putut preciza reperele actuale ale terenului reclamanţilor, din cauza faptului că acestea au dispărut în timp, dar aceasta nu echivalează cu lipsa reperelor iniţiale şi nu pot determina o locaţie diferită de cea a planului parcelar iniţial, adică a posesiilor iniţiale.
Din raportul de expertiză şi declaraţiile martorilor audiaţi, instanţa a reţinut că pe terenul ocupat, pârâta SC D. SRL a edificat o construcţie cu suprafaţa de 287 mp evidenţiată în anexa 4 şi a amplasat un gard metalic pe aliniamentul punctelor 8 la N - 12 la S, adică pe terenul proprietatea reclamanţilor.
Instanţa a apreciat că pârâta este constructor de bună credinţă, deţinând terenul în baza unui just titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 2226/2007 şi contractul de schimb nr. 4457/2007 pe care l-a ocupat în baza unei documentaţii cadastrale greşite, întocmite de către vânzător. Faptul că pârâta a construit fără autorizaţie de construcţie, aşa cum susţin reclamanţii, s-a apreciat a fi lipsit de relevanţă, el vizând un eventual raport de drept administrativ ce excede obiectului cauzei.
Conform măsurătorilor, hotarul despărţitor dintre proprietăţile părţilor este linia dreaptă ce uneşte punctele 15-18 pe planul de situaţie Anexa 2 din Raport, dispuse astfel: punctul 15 - la distanţa de 108,50 m E faţă de pct. 2 colţ tarla la N; punctul 18 la distanţa de 109 m E faţă de pct. 14 colţ tarla la SV.
În consecinţă, în temeiul art. 480 şi 584 C. civ., instanţa a admis cererea în parte, în sensul celor anterior redate ce constituie dispozitivul sentinţei.
Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanţii ca şi pârâta SC D. SRL P., prin administrator judiciar provizoriu A.L.I. şi B.C. SPRL, fiecare aducând soluţiei tribunalului critici proprii de nelegalitate şi netemeinicie.
În apel, s-a încuviinţat şi administrat proba cu o nouă expertiză, raportul fiind întocmit de expert tehnic C.A. care, urmare a obiecţiunilor, a depus 3 suplimente la raport, fiind şi audiat de instanţă în şedinţa din 30 mai 2013 pentru lămuriri.
Prin Decizia civilă nr. 59 din 17 iulie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţi, a fost admis apelul formulat de pârâta SC D. SRL P. prin administrator judiciar provizoriu lichidator A.L.I. şi B.C. SPRL, sentinţa apelată a fost schimbată în sensul că s-a admis în parte acţiunea precizată şi s-a dispus obligarea pârâtei să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 2.729 mp conturul punctelor 200-109-136-52-45-203-202-200 conform anexei 3 şi suplimentului 3 la raportul de expertiză; a fost stabilită linia de hotar între proprietatea reclamanţilor şi proprietatea pârâtei pe aliniamentul dintre punctele 200 - 202 - 203 conform anexei 3 şi suplimentului 3 la raportul de expertiză; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei; s-a dispus obligarea apelanţilor reclamanţi la 3.919 RON cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă (1719 RON - taxă judiciară de timbru şi 2.200 RON onorariu expert).
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii sunt proprietarii suprafeţei de 5000 mp - T22 P5, conform titlului de proprietate nr. 2866-45304 din 02 noiembrie 1999, având documentaţia de cadastru nr. 30337/2006 şi număr cadastral provizoriu 1446.
Pârâta SC D. SRL este proprietar al suprafeţei de 5.000 mp - T22 P4/1, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2226 din 25 iulie 2007, suprafaţă ce face parte din suprafaţa totală de 10.000 mp - T22 P4 înscrisă în titlul de proprietate nr. 1848-59001 din 21 noiembrie 1995.
Pentru suprafaţa de 5.000 mp din T22, P 4/1 s-a întocmit documentaţia de cadastru nr. 39132/2007, având număr cadastral provizoriu 1644.
Tarlaua 22, în care sunt situate parcelele reclamanţilor şi pârâtei SC D. SRL, se învecinează la nord - intravilan M.A.; la est - De - 313; la sud - Dc - 305; la vest - DN-56.
Conform planului cadastral de la punerea în posesie şi tabelului întocmit cu ocazia punerii în posesie pentru parcelele din T 22 P. au fost puşi în posesie 17 proprietari însumând o suprafaţă de 9,16 ha.
Expertul a constatat la măsurătorile efectuate în tarlaua 22 o suprafaţă în plus de 2.586 mp şi a explicat această diferenţă prin forma geometrică neregulată a tarlalei 22, precum şi prin calitatea tehnică a instrumentelor utilizate pentru măsurătorile de la punerea în posesie, cu performanţe mai reduse în raport de actualele instrumente de măsurare.
Pe planul parcelar de la punerea în posesie nu este materializat la limita de nord a tarlalei 22 drumul de exploatare existent, drumul ce este lăsat cu retragerea limitei de nord de către o parte dintre proprietarii care au întocmit documentaţii de cadastru (o parte dintre proprietăţi are limita retrasă lăsând drum de exploatare, o parte nu are limita retrasă).
Pe planul parcelar, nu s-a menţionat scriptic care este limita de vest a tarlalei, respectiv distanţa de la drumul naţional şi până la prima parcelă cu care s-a început punerea în posesie; astfel, deşi punerea în posesie s-a făcut începând cu limita de vest, această limită nu este identificabilă ca reper fix.
La data punerii în posesie, pe limita de nord-vest a tarlalei 22, existau proprietăţi împrejmuite cu garduri a căror limită a fost stabilită faţă de drumul naţional, astfel încât în opinia expertului acest aliniament ar putea fi luat în considerare pentru limita de vest a tarlalei 22.
De asemenea, la limita de vest a tarlalei 22 a existat un canal, în prezent secat, ce a fost avut în vedere la punerea în posesie.
La poziţionarea parcelelor din tarlaua 22, începând cu limita de vest, cu respectarea lăţimilor corespunzătoare suprafeţelor pentru fiecare parcelă trecute atât pe planul cadastral de la punerea în posesie, cât şi în tabelul cu proprietarii de la punerea în posesie, expertul a constatat că între parcela 17 (cu documentaţie cadastrală întocmită şi corect poziţionată) şi parcela 16 rămâne o distanţă de 7,32 mp, în total o suprafaţă liberă de 1.314 mp.
Cu ocazia audierii la termenul din 30 mai 2013, expertul a dat următoarele lămuriri: există o suprafaţă haşurată cu portocaliu, anexa 3 primul supliment la raportul de expertiză, de 1.346 mp (faţă de suprafaţa din acte) şi de 1.296 mp (faţă de suprafaţa din documentaţia de cadastru) din care, o parte este ocupată în fapt de apelanta pârâtă. Aceasta nu a fost cuprinsă în documentaţia cadastrală a pârâtei.
Cea mai mare parte din această suprafaţă haşurată cu portocaliu nu face obiectul litigiului şi nu a fost prinsă în documentaţia cadastrală la care s-a referit raportul de expertiză, dar a fost avută în vedere iniţial la punerea în posesie şi la întocmirea planului parcelar, regăsindu-se în parcelele 1 şi 2.
Greşeala la întocmirea documentaţiei cadastrale de către părţi porneşte de la inexistenţa unor repere fixe şi de la faptul că s-a luat ca reper prima documentaţie cadastrală întocmită în 2005 înregistrată sub nr. 28952 din parcela 2, precum şi de la faptul că documentaţia cadastrală întocmită pentru parcela 1 nu are continuitate de la nord la sud, conform planului parcelar de la punerea în posesie, documentaţia lăsând un spaţiu liber (suplimentul 1 la raportul de expertiză).
Faţă de cele expuse, instanţa de apel a constatat că documentaţiile cadastrale întocmite, inclusiv cele ale reclamanţilor şi pârâtei, sunt greşit poziţionate în raport de planul parcelar şi situaţia avută în vedere la punerea în posesie, aspect confirmat de expert (raportul de expertiză şi lămuririle din 30 mai 2013), de OCPI prin adresele nr. 19142 din 09 noiembrie 2007 şi nr. 300 din 05 ianuarie 2012 şi de Consiliul Local P. prin adresa nr. 1898 din 28 aprilie 2011.
Conform art. 10 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 7/1996 la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale - comună, oraş şi municipiu - lucrările tehnice de cadastru constau în identificarea amplasamentelor imobilelor pe baza actelor de proprietate sau, în lipsa acestora, pe baza posesiei exercitate sub nume de proprietar şi determinarea formei şi dimensiunilor tuturor imobilelor din cuprinsul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale.
Ca urmare, s-a apreciat că lucrarea de cadastru presupune identificarea amplasamentului imobilului, definit ca fiind una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără construcţii, aparţinând aceluiaşi proprietar, pe baza actelor de proprietate.
În concluzie, în cazul titlului de proprietate eliberat în temeiul legii fondului funciar lucrarea de cadastru presupune identificarea amplasamentului pe baza actelor premergătoare emiterii titlului, ţinând cont de situaţia de la punerea în posesie.
Drept urmare, s-a apreciat că în speţă nu se pune problema comparării titlurilor de proprietate, care provin de la autori diferiţi, şi deci, a determinării titlului mai bine caracterizat, pentru că titlurile părţilor sunt la fel de bine caracterizate, dreptul reclamanţilor şi dreptul autorului pârâtei fiind stabilite în cadrul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate prevăzute de legea fondului funciar.
Litigiul de faţă a rezultat din greşita poziţionare a suprafeţelor identificate în titlurile de proprietate la întocmirea lucrărilor de cadastru, care nu au respectat titlurile şi actele premergătoare eliberării titlurilor de la punerea în posesie (documentaţia de cadastru întocmită pentru terenul reclamanţilor tarlaua 22 parcela 5 este deplasată spre est cu 3.34 m faţă de aliniamentului parcelei 5 aşa cum a fost poziţionată pornind de la limita de vest a tarlalei conform lăţimilor de la punerea în posesie; documentaţiile de cadastrul întocmite pentru terenurile pârâtei tarlaua 22 parcela 4 sunt deplasate spre vest cu distanţa de 8,73 m faţă de aliniamentul parcelei 5 aşa cum a fost poziţionat pornind de la limita de vest a tarlalei conform lăţimilor de la punerea în posesie).
Astfel, expertul a procedat la identificarea parcelelor în conformitate cu planul cadastral de la punerea în posesie şi, în raport de poziţionarea corectă a parcelelor şi de situaţia de fapt creată prin ocuparea terenului conform documentaţiilor cadastrale, a determinat suprafaţa de teren ocupată de pârâtă din terenul reclamanţilor în 3 variante.
Raportat la aceste poziţionări, expertul a stabilit că în varianta în care se începe măsurătoarea de la limita de vest a tarlalei pârâta ocupă din terenul reclamanţilor o suprafaţă de 2.471 mp - conturul punctelor 406-109-136-52-45-407-601-406, anexa 1 la suplimentul 3 la raportul de expertiză.
În varianţa în care se începe măsurătoarea de la limita de est pârâta ocupă din terenul reclamanţilor o suprafaţă de 554 mp - conturul punctelor 509-52-45-510-509, anexa 2 la suplimentul 3 la raportul de expertiză.
În varianta în care măsurătoarea ar începe de la limite de vest, avându-se în vedere şi prevederile Ordonanţei nr. 43/1997 privind zona de siguranţă a drumului (distanţa de 8 m prevăzută de lege de la axul drumului), pârâta ocupă din terenul reclamanţilor o suprafaţă de 2.729 mp - conturul punctelor 200-109-136-52-45-203-202-200, anexa 3 la suplimentul 3 la raportul de expertiză.
Cum acţiunea în revendicare reprezintă acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar pentru recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea lucrului şi cum amplasamentul proprietăţilor în conformitate cu titlurile de proprietate este cel de la punerea în posesie, determinat de expert, instanţa de apel a constatat că s-a probat ocuparea unei suprafeţe din terenul proprietatea apelanţilor reclamanţi de către apelanta pârâtă.
Având în vedere faptul că punerea în posesie s-a început de la limita de vest şi faptul că se impune respectarea dispoziţiilor legale privind zona de siguranţă a drumului, s-a apreciat ca justă varianta a treia din suplimentul 3 la raportul de expertiză, astfel încât, pentru aceste motive sentinţa apelată a fost schimbată şi, în consecinţă, s-a admis cererea în revendicare şi s-a dispus obligarea pârâtei să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 2.729 mp - conturul punctelor 200-109-136-52-45-203-202-200, anexa 3 la suplimentul 3 la raportul de expertiză.
În ce priveşte cererea de grăniţuire, instanţa de apel a apreciat că aceasta se impune a fi soluţionată corelativ cu cererea de revendicare, luându-se în considerare varianta a treia din suplimentul 3 la raportul de expertiză, astfel că linia de hotar este cea indicată între punctele 200-202-203, conform anexei 3 la raportul de expertiză.
Curtea de apel a constatat că cererea vizând ridicarea construcţiilor a fost corect soluţionată de instanţa de fond.
Buna-credinţă a constructorului la edificarea unei construcţii reprezintă convingerea acestuia că terenul pe care ridică acea construcţie îi aparţine.
Or, în speţă, pârâta a procedat la identificarea suprafeţei deţinute şi a ocupat terenul pe baza limitelor stabilite în lucrarea de cadastru efectuată de o persoană de specialitate, având convingerea că aceasta a fost corect întocmită.
Pârâta nu a avut reprezentarea edificării halei metalice şi aleii betonate pe terenul altei persoane, ci dimpotrivă a avut convingerea că atât hala metalică, cât şi aleea betonată sunt construite pe terenul proprietatea sa.
Faptul că lucrarea de cadastru nu a respectat titlul de proprietate şi documentaţia premergătoare titlului de la punerea în posesie nu este imputabil pârâtei şi nu conduce la concluzia relei-credinţe a acesteia.
Lipsa autorizaţiei de construire însă constituie o problemă de respectare a prevederilor legale, în raport cu autoritatea administrativă, la momentul edificării şi nu vizează buna sau reaua-credinţă.
Referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, instanţa de apel a constatat că este imposibilă exercitarea controlului judecătoresc, întrucât, conform dovezilor de la dosar, tribunalul a acordat cheltuieli de judecată într-un cuantum superior (5.278 RON) celor efectuate de reclamanţi (500, 900, 2810, 400, 100).
În consecinţă, în lipsa unor critici concrete care să indice sumele dovedite şi neacordate, simpla solicitare de obligare a pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate în faţa Judecătoriei Craiova, a fost înlăturată ca nefondată.
La data de 8 august 2013, apelanţii reclamanţi C.C.V., C.E., C.I., C.C. şi I.A., în temeiul art. 2812 C. proc. civ. au formulat cerere de completare a deciziei pronunţate de instanţa de apel, în sensul de a se insera în cuprinsul dispozitivului hotărârii respingerea apelului nu numai în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D.A. şi D.M., ci şi în contradictoriu cu intimata pârâtă SC D. SRL P..
Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 26 septembrie 2013, instanţa de apel, recalificând cererea ca fiind una de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul dispozitivului deciziei, în temeiul art. 281 C. proc. civ. a dispus admiterea acesteia, dispunând îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 59 din 17 iulie 2013 a Curţii de Apel Craiova, în sensul că se va menţiona corect: "respinge apelul declarat de reclamanţii C.C.V., C.E., C.I., C.C. şi I.A., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D.A., D.M. şi SC D. SRL P."; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa de apel a constatat că la momentul pronunţării Deciziei civile nr. 59/2013, s-a omis a se trece în dispozitivul acesteia respingerea apelului reclamanţilor în contradictoriu şi cu intimata-pârâtă SC D. SRL P., fiind menţionaţi în calitate de intimaţi-pârâţi doar D.M. şi D.A.
În consecinţă, în temeiul art. 281 C. proc. civ., s-a dispus îndreptarea acestei omisiuni, admiţându-se cererea formulată de apelanţii reclamanţi în sensul arătat.
Împotriva acestei încheieri de îndreptare a erorii materiale, pârâţii D.A. şi D.M. au promovat recurs, prin care au învederat, în esenţă, următoarele:
Prin încheierea recurată, instanţa a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de apelanţii reclamanţi prin care au solicitat înlăturarea omisiunii de a fi menţionat în dispozitivul deciziei unul dintre pârâţi, anume, SC D. SRL P.
Recurenţii au învederat că înţeleg să invoce lipsa calităţii lor procesuale pasive, sens în care solicită admiterea recursului, cu consecinţa modificării încheierii, în sensul eliminării menţionării lor dintre pârâţii cauzei.
Temeinicia acestei excepţii rezultă din înscrisurile depuse la dosar; pe de altă parte, niciuna dintre expertizele întocmite în prezenta cauză nu a indicat ocuparea de către recurenţi a vreunei porţiuni din terenul proprietatea reclamanţilor, astfel ca menţinerea lor în cauză este lipsită de temei.
De asemenea, recurenţii menţionează că prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive şi a respins acţiunea faţă de aceşti pârâţi pe calea excepţiei arătate (sentinţa civ. nr. 2604 din 28 06 2011), astfel încât menţinerea lor în cauză de instanţa de apel este lipsită de temei.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au promovat recurs atât reclamanţii C.C.V., C.E., C.I., C.C., I.A., cât şi pârâta SC D. SRL.
1. Recurenţii reclamanţi, care s-au prevalat de motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., au invocat în cuprinsul memoriului de recurs greşita soluţionare de către instanţa de apel a petitului având ca obiect obligarea de ridicare a construcţiilor - hala metalică şi platforma betonată.
Solicitarea de ridicare a acestor construcţii are în vedere împrejurarea că acestea au fost edificate de către pârâtă pe terenul proprietatea lor, cu încălcarea normelor legale de convieţuire socială şi de bună vecinătate.
Soluţionând această cerere, instanţa de apel a reţinut că pârâta a procedat la edificarea acestor construcţii cu convingerea ca acest teren îi aparţine, având în vedere limitele stabilite prin documentaţia cadastrală întocmită pentru proprietatea sa, neluând în considerare că această documentaţie a fost greşit întocmită şi că ea nici nu ar fi trebuit recepţionată, câtă vreme se suprapunea parţial documentaţiei cadastrale a terenului recurenţilor reclamanţi.
Recurenţii contestă atare concluzie a instanţei de apel prin prisma dovezilor existente la dosarul cauzei, ceea ce demonstrează greşita aplicare a normelor de drept substanţial în materie.
Astfel, recurenţii arată că dovada relei-credinţe a pârâtei - constructor decurge din următoarele elemente:
Din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că terenul ce a aparţinut reclamantei C.E. - autoarea lor a fost delimitat prin semne vizibile, pârâta modificând dimensiunile terenului prin extinderea şi amplasarea gardului, ca şi prin ridicarea unei hale metalice pe suprafaţa acaparată; aceste probe au fost înlăturate nemotivat de instanţa de apel.
În opinia recurenţilor, este lipsit de relevanţă dacă martorii audiaţi în cauză cunoşteau sau putea preciza cu exactitate care ar fi fost amplasamentul corect al terenurilor învecinate, esenţial fiind faptul că au arătat că semnele de hotar existente de la punerea în posesie nu au mai fost respectate de pârâtă care, de altfel, nu a respectat nici propria documentaţie cadastrală (aspect probat încă de la prima instanţă şi confirmat şi în expertiza efectuată de expert C.A.).
În aceste condiţii, este imposibil de concluzionat că pârâta SC D. SRL a edificat cu bună-credinţă platforma betonată şi hala metalică.
Pe de altă parte, construcţiile au fost începute şi, ulterior, finalizate de pârâtă după ce aceasta fusese notificată de autoarea recurenţilor-reclamanţi, C.E., cu privire la nerespectarea limitelor proprietăţii; în luna august 2007, C.E. a sesizat chiar Inspectoratul Judeţean de Construcţii Dolj cu privire la edificarea de către pârâtă a platformei betonate pe terenul proprietatea sa.
Or, toate aceste demersuri erau de natură a o determina cel puţin să efectueze minime verificări cu privire la realitatea susţinerilor autoarei recurenţilor; pe de altă parte, în ceea ce priveşte documentaţia cadastrală este imposibil de afirmat ca pârâta nu putea avea cunoştinţă de faptul că este greşit întocmită, întrucât OCPI Dolj era în măsură să îi ofere date şi informaţii publice referitoare la suprapunere.
Nu în ultimul rând, în calificarea pârâtei ca fiind constructor de bună sau de rea-credinţă, recurenţii consideră esenţială modalitatea în care s-au realizat aceste lucrări, anume, cu sau fără autorizaţie legală.
Or, lucrările de construire atât a halei metalice, cât şi a platformei betonate sunt realizate fără nicio autorizaţie legală, aspect ce determină, în opinia recurenţilor, calificarea pârâtei ca fiind constructor de rea-credinţă.
A considera că o lucrare efectuată de către o persoană fără autorizaţie de construire este una legală şi nu se impune demolarea acelei lucrări, reprezintă o încălcare flagrantă a dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, sens în care recurenţii citează dispoziţiile art. 1 şi 28 din acest act normativ; în susţinerea celor invocate de recurenţi, se indică şi jurisprudenţa Înaltei Curţi - Decizia civilă nr. 5499 din 22 iunie 2005 a Secţiei civile şi de proprietatea intelectuală.
Simpla afirmaţie a constructorului că s-a aflat în eroare cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra terenului unde a edificat construcţia nu este de natură a susţine prezumţia bunei credinţe în lipsa unei autorizaţii de construire emise în mod legal; or, instanţa de apel a considerat că inexistenţa unei autorizaţii de construire nu poate determina decât eventuale sancţiuni de ordin administrativ.
Recurenţii consideră că menţinerea unor lucrări în detrimentul proprietarului vecin (ceea ce creează şi premisa de a fi obligat chiar la plata acestora) care nu are nicio culpă din acest punct de vedere, reprezintă o soluţie profund nelegală şi care consfinţeşte nerespectarea legislaţiei în domeniul disciplinei în construcţii.
Printr-o altă critică, recurenţii invocă greşita soluţionare a petitului având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată.
Sub acest aspect, s-a învederat că instanţa de apel a apreciat că suma de 5.278 RON acordată de tribunal reprezintă un cuantum superior sumei rezultate din adunarea cheltuielilor efectuate de reclamanţi la Judecătoria Craiova; în plus, a apreciat că nu au fost indicate în concret sumele dovedite şi neacordate.
În condiţiile în care sentinţa pronunţă de Tribunalul Dolj, finalizată cu acordarea sumei de 5.278 RON nu oferă o motivare precisă asupra cheltuielilor efectiv reţinute de instanţă, recurenţii învederează că nici ei nu sunt în măsură să indice în concret ce anume sume nu au fost luate în calcul.
Pe de altă parte, instanţa de apel trebuia să ia în considerare atât cheltuielile efectuate în faţa Judecătoriei Craiova, dar şi cele efectuate în faţă Tribunalului Dolj - ambele instanţe soluţionând cauza în primă instanţă; drept urmare, totalizând cheltuielile efectuate şi dovedite cu înscrisurile existente în dosar, se poate constata că acestea depăşesc suma de 5.278 RON.
În plus, cheltuielile de judecată au fost acordate doar în parte, ca o consecinţă a admiterii în parte a acţiunii precizate şi fără a se justifica procentul de acordare; or, dacă se consideră că acţiunea ar fi trebuit să fie admisă în totalitate, există un al doilea motiv pentru care cuantumul acordat apare ca fiind inferior cheltuielilor efectuate.
2. Recurenta pârâtă SC D. SRL, se prevalează de ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Se învederează de către recurentă că instanţa de apel, analizând apelurile formulate de către părţi, a dispus efectuarea unei noi expertize în cauză, concluzionând, în baza acestei noi lucrări, că documentaţiile cadastrale (atât ale reclamanţilor, cât şi ale recurentei-pârâte) sunt greşit poziţionate, prin raportare la planul parcelar iniţial şi la situaţia avută în vedere la punerea în posesie.
În opinia expertului, aşa cum reiese din cele trei variante prezentate în suplimentul nr. 3 la raportul de expertiza, recurenta pârâtă ocupă o suprafaţă din terenul reclamanţilor, fie că este vorba despre 2.471 mp, 554 mp sau 2.729 mp, instanţa de apel dând eficienţă celei de-a treia variante în care măsurătoarea începe de la limita de vest, cu respectarea distanţei de 8 m de la axul drumului, prevăzută de O.G. nr. 43/1997, dispunând astfel obligarea pârâtei să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 2.729 mp, pe conturul punctelor 200-109-136-52-45-203-202-200.
Se arată de către recurentă că soluţia instanţei de apel, deşi aparent favorabilă pârâtei, suportă critici de nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, în ceea ce priveşte varianta aleasă de instanţă, aceasta prezintă lacune majore atât raportat la conţinut, dar şi având în vedere temeiul invocat în alegerea ei.
Aşa cum se poate observa, din schiţele anexate la suplimentul 3 al raportul de expertiză, punctele 203-202-200, care se presupune ca ar fi trebuit sa constituie linia de hotar dintre cele două proprietăţi, lipsesc, ele nefiind individualizate grafic de către expertul desemnat; în lipsa menţionării acestor repere pe schiţele anexate la raportul de expertiză, face imposibil de stabilit limita de hotar a celor două suprafeţe de teren, ca şi controlul de legalitate a deciziei de către instanţa de recurs.
O altă critică a variantei din raportul de expertiză aleasă de instanţă este legată de indicarea prevederilor O.G. nr. 43/1997 care, în opinia expertului, (preluată întocmai de către instanţă), ar fi esenţiale în stabilirea limitei de la care se impune a se realiza măsurătorile cadastrale, şi anume: distanta de 8 m de la axul drumului; de altfel, de la această distanţă (care nu se regăseşte niciunde în cuprinsul actului normativ), expertul a procedat la efectuarea măsurătorilor.
Recurenţii susţin că O.G. nr. 43/1997 nu reglementează o asemenea distanţă ca fiind zona de siguranţă a drumului, adică limita măsurată de la axul drumului şi de la care ar trebui să înceapă măsurătorile în vederea stabilirii fiecărui amplasament; pe de altă parte, chiar dacă ar exista o atare reglementare, ea ar reprezenta doar limita minimă de la care ar putea porni măsurătorile.
Invocarea greşită a acestei norme juridice, pe lângă faptul că dă naştere unei situaţii de fapt în totală contradicţie cu realitatea, reprezintă şi o eroare de aplicare a legii, întrucât punerea în posesie asupra acestor terenuri şi, deci, stabilirea amplasamentelor, s-a făcut cu mult înaintea datei existenţei acestei ordonanţe, astfel ca nu se poate vorbi despre aplicabilitatea O.G. nr. 43/1997 în această cauză.
Pentru justa soluţionarea a pricinii, instanţa trebuia să ţină cont de realitatea situaţiei şi, astfel, să dea importanţă informaţiilor din adresa emisă de Primăria Comunei P., depusă la dosarul cauzei la termenul din data 06 decembrie 2012; or, în această adresă se precizează clar că la punerea în posesie în T 22 s-a început din partea de vest a tarlalei, începând de la parcela 1 către parcela 17, prima parcela fiind pusă în posesie de la distanta de 12,50 metri faţă de marginea DN 56 în partea de sud, iar în partea de nord, punerea în posesie a început de la distanta de 5 metri faţă de marginea DN56. Motivaţia pentru care punerea în posesie a fost făcută începând de la o distanţă de 12,50 m de la marginea drumului la partea de sud a tarlalei, este explicată prin existenţa unui canal menţionat de către Primăria P. în numeroasele adrese emise de-a lungul prezentului litigiu. Suprafaţa acelui canal nu a fost pusă în posesie către niciunul din proprietarii care deţineau titluri de proprietate în Tarlaua 22 şi, implicit, nu trebuia să fie luată în calcul de către expert atunci când o stabilit aşa zisele suprapuneri.
Prin urmare, instanţa ar fi trebuit să indice expertului desemnat să înceapă măsurătorile de la distanţa de 12,50 m faţă de marginea DN 56, întrucât, pe lângă o respectarea riguroasă a legislaţiei în materie de drumuri, nu ar mai fi apărut nicio suprapunere între cele două suprafeţe de teren, astfel că litigiul ar fi fost stins fără prejudicierea vreuneia dintre părţi.
Recurenta mai susţine că este important de menţionat că expertul a stabilit că, deşi există unele suprapuneri de documentaţii cadastrale, suprafaţa totală a terenurilor pentru care au fost emise titluri de proprietate în T22, este mai mică decât suprafaţa efectivă a acesteia; însă, curtea de apel nu a ţinut cont de aceste aspect, pronunţând altfel o hotărâre netemeinică şi nelegală.
Pe de altă parte, deşi au fost efectuate mai multe expertize în soluţionarea cauzei de faţă, diferenţele între expertize în privinţa "suprapunerilor" suprafeţelor stabilite de experţi sunt foarte mari în raport cu suprafaţa totală a tarlalei. Motivul acestor erori repetate este dat de faptul că experţii au luat, de fiecare dată, alte puncte de reper în efectuarea măsurătorilor, fără să se raporteze la situaţia avută în vedere de către autorităţile locale la momentul efectuării punerii în posesie şi fără să ţină cont de limitele de proprietate existente la acel moment, în ceea ce priveşte celelalte parcele existente în Tarlaua 22.
Recurenta susţine că un alt motiv de netemeinicie a deciziei recurate este reprezentat de situaţia injustă care s-ar crea prin punerea ei în executare. Astfel, deşi se constată ca fiecare parte ocupă o suprafaţă de teren egală cu cea existentă în înscrisurile doveditoare ale proprietăţii (eroarea fiind generată de documentaţiile cadastrale), instanţa de apel a dispus obligarea sa să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 2.729 mp, adică mai mult de jumătate din suprafaţa totală a proprietăţii sale, fapt care, pe de o parte, diminuează major dreptul său de proprietate, iar pe de altă parte, creează un plus de proprietate nejustificat în patrimoniul reclamanţilor care, pe lângă cei 5.000 mp, primesc încă 2.729 mp.
Mai mult decât atât, mai arată recurenta, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii au solicitat obligarea sa să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de aproximativ 1.690 mp (atât cât rezultă din compararea celor două documentaţii cadastrale, respectiv suprafaţa suprapusă a celor două documentaţii), în vreme ce instanţele de judecată, omologând rapoartele de expertiză defectuos executate, au dat mai mult decât s-a cerut, fie ca a fost vorba despre 3.747 mp (în fond), fie de 2.729 mp (în apel).
În opinia recurentei-pârâte, atât timp cât ambele părţi au fost de bună credinţă şi "amplasamentul proprietăţilor în discuţie este în conformitate cu titlurile de proprietate, fiind acelaşi de la momentul punerii în posesie", astfel cum s-a reţinut prin decizia recurată, instanţa de apel ar fi trebuit să constate lipsa de obiect a cererii introductive şi, eventual, să dispună refacerea documentaţiilor cadastrale.
Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la motivele de recurs formulate de pârâtă, solicitând, în mod argumentat, respingerea recursului acesteia ca nefondat.
În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe.
În ce priveşte recursul formulat de pârâţii D.M. şi D.A. împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei pronunţate de instanţa de apel, Înalta Curte, din oficiu, la termenul de azi, a invocat excepţia lipsei de interes a recurenţilor în promovarea căii de atac.
Interesul procesual este o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, în timp ce apelul şi/sau recursul sunt forme de manifestare a acţiunii civile ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac şi se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege prin care se urmăreşte protecţia unui drept subiectiv ori a unui interes legitim şi pentru a căror realizare recurgerea la instanţă este obligatorie.
Ca atare, interesul procesual actual, legitim şi personal este o condiţie de exerciţiu ce trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, aşadar, şi în recurs.
Astfel, se observă că obiectul cererii de îndreptare a erorii materiale formulate de reclamanţi şi adresate instanţei de apel după pronunţarea deciziei a privit înlăturarea omisiunii menţionării între părţile în contradictoriu cu care a fost respins apelul lor, şi a intimatei-pârâte SC D. SRL P. (alături de intimaţii-pârâţi D.), cerere care a fost admisă.
Înalta Curte constată că nici cererea astfel cum a fost formulată şi nici soluţionarea ei nu sunt de natură a antrena vreo vătămare pentru recurenţii-pârâţi D.A. şi M., întrucât nu s-a solicitat îndreptarea vreunei erori cu privire la aceştia, iar pe de altă parte, instanţa de apel nu a dispus dincolo de limitele învestirii sale; ca atare, în promovarea recursului împotriva acestei încheieri nu se poate identifica vreun interes personal al recurenţilor pârâţi.
Nemulţumirea recurenţilor (formală, de altfel) priveşte însă menţinerea acestora în cadrul procesual în care cauza a fost soluţionată în apel, dată fiind admiterea excepţiei lipsei calităţii lor procesuale prin Sentinţa civilă nr. 2604 din 28 iunie 2011 a Tribunalului Dolj, măsură procesuală care nu este însă generată de încheierea atacată cu prezentul recurs; recurenţii-pârâţi D. au formulat critici identice şi au avut aceeaşi poziţie procesuală, astfel încât, Înalta Curte se va considera învestită cu un singur recurs al celor doi titulari.
Această necorelare a dispoziţiilor sentinţei apelate cu criticile formulate prin motivele de apel - concepute atât de reclamanţi, cât şi de pârâta SC D. SRL P. (în condiţiile în care niciunul dintre apelanţi nu a criticat admiterea de către tribunal a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D. şi soluţia de respingerea a acţiunii reclamanţilor împotriva acestor pârâţi pe calea excepţiei menţionate), reprezintă o neregularitate pe care intimaţii-pârâţi, citaţi fiind de instanţa de apel, o puteau invoca în condiţiile şi termenele prevăzute de art. 108 alin. (2) şi 3 C. proc. civ., astfel că aceasta putea fi îndreptată de instanţă în condiţiile art. 106 alin. (2) C. proc. civ.
Concluzia anterioară decurge din interpretarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - limitele devoluţiunii în apel, cu referire la regula tantum devolutum quantum apellatum, astfel încât instanţa de apel avea posibilitatea să înlăture această neregularitate procesuală dacă îi era semnalată în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., după cum s-a arătat, dispunând eliminarea acestora din citativ.
Dată fiind nulitatea de ordin privat generată prin menţinerea pârâţilor D. în cadrul procesual din apel, se impune a se preciza că aceştia nu ar fi avut niciun folos practic nici în cazul în care ar fi formulat recurs împotriva deciziei pronunţate asupra apelurilor, câtă vreme aceştia nu au invocat această neregularitate în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., întrucât numai soluţia dispusă de instanţa de apel asupra acestei nulităţi era susceptibilă de verificare de instanţa de recurs; de asemenea, şi în acest caz era necesară justificarea interesului procesual.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) rap. la art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca lipsit de interes recursul formulat de pârâţii D.A. şi D.M. împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 26 septembrie 2013.
Recursurile formulate de pârâta SC D. SRL şi reclamanţi vor fi admise, în considerarea celor ce urmează.
Ordinea de evaluare a criticilor formulate prin motivele de recurs este determinată de efectele pe care acestea le pot genera, prioritare fiind cele care pot conduce la casarea deciziei faţă de cele care pot determina modificarea ei, indiferent de partea care a invocat acele critici, regulă ce se desprinde şi din interpretarea dispoziţiilor art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ.
Litigiul de faţă are ca obiect cererea în revendicarea terenului pretins ocupat de pârâta SC D. SRL P. din terenul proprietatea reclamanţilor (art. 480 C. civ.); grăniţuirea proprietăţilor învecinate ale părţilor după verificarea şi stabilirea întinderii dreptului fiecăreia, potrivit propriului titlu de proprietate (art. 584 C. civ.) şi cererea în obligarea pârâtei la desfiinţarea gardului despărţitor plasat pe terenul proprietatea reclamanţilor, a halei şi platformei betonate edificate de aceeaşi pârâtă pe o parte din terenul proprietatea reclamanţilor (art. 494 C. civ.), reclamanţii susţinând că pârâta a fost de rea-credinţă la edificarea acestor construcţii.
În ce priveşte suprafaţa de teren revendicată, se constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate şi posesie o suprafaţă de teren de 1.690 mp, în timp ce prin expertiza efectuată la instanţa iniţial învestită (Judecătoria Craiova) s-a concluzionat că pârâta SC D. SRL ocupă o suprafaţă de teren de 2.455 mp din terenul proprietatea reclamanţilor, în aceste limite fiind admis acest capăt principal de cerere prin Sentinţa civilă nr. 11863 din 8 iulie 2009.
Ulterior, după casarea acestei sentinţe prin Decizia civilă nr. 287 din 12 iulie 2010 a Tribunalului Dolj, secţia Comercială şi reţinerea cauzei de către tribunal pentru evocarea fondului, în aplicarea dispoziţiilor privind competenţa materială de la art. 2 lit. a) C. proc. civ. (în vigoare la acea dată), tribunalul a pronunţat o soluţie în primă instanţă prin care a admis cererea în revendicare pentru o suprafaţă de teren de 3.747 mp pe care pârâta a fost obligată să o lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie.
Prin decizia recurată însă, instanţa de apel, în ce priveşte acest capăt principal de cerere, a decis obligarea pârâtei să lase reclamanţilor în deplină proprietate o suprafaţă de teren de 2.729 mp teren.
Recurenta pârâtă, deşi nu a indicat expres ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., formulează critici prin care a susţinut că instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cerut (2.729 mp faţă de 1.690 mp).
Critica formulată este însă nefondată.
În principiu, o astfel de neregularitate procedurală putea fi invocată la momentul pretinsei săvârşiri de instanţa învestită cu soluţionarea cauzei, aşadar, prin motivele de recurs formulate de pârâtă împotriva Sentinţei civile nr. 11863 din 8 iulie 2009, pronunţată de Judecătoria Craiova şi prin care pârâta a fost obligată la a le lăsa reclamanţilor o suprafaţă de teren de 2.445 mp (în loc de 1.690 mp), ceea ce nu s-a întâmplat, pârâta nesusţinând astfel de critici.
În consecinţă, posibilitatea admiterea cererii în revendicare pentru o suprafaţă mai mare decât cea cunoscută şi invocată de reclamanţi pe baza informaţiilor ce le erau accesibile la data formulării acţiunii (suprapunerile documentaţiilor cadastrale) era o chestiune care, ca regulă, nu ar mai fi putut fi reluată în căile de atac.
Cu toate acestea, trebuie a se avea în vedere că Tribunalului Dolj, secţia comercială, a soluţionat pricina în primă instanţă prin Sentinţa civilă nr. 2604 din 28 iunie 2011, dată fiind casarea cu reţinere dispusă prin Decizia civilă nr. 287 din 12 iulie 2010, această instanţă de fond reeditând admiterea cererii în revendicare într-o suprafaţă mai mare decât cea pretinsă prin acţiune (3.747 mp faţă de 1.690 mp).
Se constată că în faţa acestei instanţe s-a administrat proba cu o nouă expertiză, iar după efectuarea lucrării, recurenţii-reclamanţi, în şedinţa publică din 21 iunie 2011, au menţionat în mod explicit şi neechivoc, astfel cum se poate constata din consemnările făcute în practicaua încheierii de la acel termen, că îşi precizează oral cererea în revendicare, în sensul că solicită obligarea pârâtei SC D. SRL P. să le lase în deplină proprietate şi posesie 3.747 mp teren, conform celor stabilite prin raportul de expertiză, cererea care a fost admisă în aceste limite.
Această manifestare de voinţă a reclamanţilor reprezintă o precizare a cererii de chemare în judecată, astfel cum corect s-a indicat de către aceştia şi a fost calificată şi de instanţă, întrucât prin intermediul acesteia s-a majorat câtimea pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea introductivă de instanţă, ceea ce se circumscrie dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.; în consecinţă, cererea reclamanţilor nu reprezintă o cerere modificatoare, astfel cum nelegal susţine recurenta-pârâtă şi, ca atare, nu era necesar acordul său în acest sens, conform art. 135 C. proc. civ.
Pe de altă parte, cererile precizatoare pot fi formulate oricând în cursul judecăţii în faţa primei instanţe, până la intrarea în dezbateri asupra fondului, iar potrivit celor dispuse în mod derogatoriu prin art. 132 alin. (2) C. proc. civ. acestea pot fi trecute în încheierea de şedinţă pe baza declaraţiilor verbale ale părţii, după cum pot fi formulate şi în scris [în aplicarea regulii prevăzute de art. 82 alin. (1) C. proc. civ.].
În consecinţă, Înalta Curte constată că în ce priveşte capătul principal de cerere, recurenţii reclamanţi l-au precizat în mod legal în limita suprafeţei de 3.747 mp, astfel că soluţia instanţei de apel dispusă prin decizia recurată în sensul admiterii revendicării pentru suprafaţa de 2.729 mp se încadrează în limitele învestirii instanţei, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., motiv pentru care critica încadrată prin prezentele considerente în ipoteza de nelegalitate de la art. 304 pct. 6 C. proc. civ., va fi înlăturată ca nefondată.
În ce priveşte criticile formulate de pârâtă pe fondul cererii în revendicare, capăt de cerere principal de care depinde soluţionarea cererilor accesorii privind grăniţuirea şi obligaţia de a face (recurenţii-reclamanţi formulând critici în legătură cu soluţia pronunţată asupra celei din urmă cereri), Înalta Curte reţine următoarele:
Dat fiind caracterul constitutiv al titlului de proprietate emis în procedura legilor fondului funciar, în mod corect instanţa de apel a procedat la soluţionarea cererii în revendicare prin raportare la planurile parcelare avute în vedere de autoritatea locală la momentul eliberării titlurilor de proprietate, TP nr. 2866/45304/2 noiembrie 1999 emis în favoarea autoarei reclamanţilor, C.E. (decedată pe parcursul procesului şi succedată de recurenţii reclamanţi) pentru 5.000 mp teren extravilan, situat în satul B., T22, P5, precum şi cel al autorilor cu titlu particular ai pârâtei - Titlul de proprietate 3227 din 28 mai 2003 emis pentru o suprafaţă de 5.000 mp (T22, P4/1) în favoarea numitei B.F.; astfel, pentru acest teren, moştenitorii acesteia au încheiat contract de vânzare-cumpărare cu D.A. (dosar Judecătoria Craiova), cumpărătoare care, ulterior, a procedat la încheierea unui contract de schimb cu recurenta pârâtă din cauză (acelaşi dosar).
Fiecare dintre părţile cauzei a procedat la întocmirea documentaţiei cadastrale în vederea intabulării dreptului lor de proprietate, astfel: recurenţii-reclamanţi la 28 iulie 2006 (fiindu-le atribuit nr. cadastral 1446), documentaţia cadastrală fiind înregistrată la OCPI Dolj sub nr. 30667 şi urmată de deschiderea cărţii funciare şi intabularea dreptului de proprietate în CF nr. 1053, prin încheierea nr. 34158/6 septembrie 2006; autorii recurentei-pârâte (fam. B.) au procedat la întocmirea propriei documentaţii cadastrale în anul 2007 (primind nr. cadastral 1644) şi la deschiderea CF nr. 1339 prin încheierea nr. 39132 din 11 iulie 2007, intabulându-şi, la rândul lor, dreptul de proprietate (dosar judecătorie).
Potrivit adresei emise de Consiliul Local P. sub nr. 5714 din 31 octombrie 2007 "în perioada iunie 2006 - iulie 2007 nu s-a făcut reparcelare în T22 din comuna P., sat B."
Pe de altă parte, OCPI Dolj, Serviciul Cadastru prin adresa nr. 19142 din 9 noiembrie 2007 comunicată autoarei recurenţilor reclamanţi (dosar judecătorie) a confirmat că documentaţiile cadastrale pentru T22, P5 şi pentru T22, P4/1 se suprapun parţial; instanţa de apel, pentru verificarea celor menţionate în această adresă şi obţinerea unor informaţii suplimentare, în mod legal a procedat la formularea unei solicitări către OCPI care a răspuns instanţei prin adresa nr. 300 din 25 ianuarie 2012 (dosar apel).
În cuprinsul acestei adrese, OCPI Dolj precizează: documentaţiile cadastrale executate pentru imobilele situate în T22 P. şi datele despre acestea, identificate în baza de date a OCPI, sunt cele menţionate în "lista documentaţiilor cadastrale executate în T22 - P. - anexa nr. 300 din 8 ianuarie 2012, ataşată adresei instanţei; iar pe de altă parte, o analiză asupra poziţionării imobilelor ce au făcut obiectul documentaţiilor nu este elocventă întrucât nu pot fi analizate comparativ coordonatele unor imobile pentru care au fost executate măsurători în sisteme de proiecţie diferite, respectiv în sistem "Local" şi sistem "Stereografic 1970".
Înalta Curte constată că, astfel cum dispune art. 1 alin. (1) din Legea nr. 7/1996: "Cadastrul şi cartea funciară formează un sistem unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică, de importanţă naţională, a tuturor imobilelor de pe întregul teritoriu al ţării. Scopul acestui sistem este:
a) determinarea informaţiilor tehnice, economice şi juridice referitoare la imobile;
b) asigurarea publicităţii drepturilor reale imobiliare în baza actelor prin care s-au constituit, transferat, modificat sau stins aceste drepturi;
c) susţinerea sistemului de impozitare şi a pieţei imobiliare;
d) contribuţia la asigurarea securităţii tranzacţiilor imobiliare şi facilitarea creditului ipotecar."
Cu toate acestea, potrivit celor menţionate în răspunsul OCPI, rezultă că scopul acestui sistem nu este realizat.
Pe de altă parte, se reţine că emitentul adresei a invocat imposibilitatea analizării comparative a coordonatelor unor imobile pentru care au fost executate măsurători în sisteme de proiecţie diferite, respectiv în sistem "Local" şi sistem "Stereografic 1970".
Or, art. 7 alin. (1) lit. a) din Regulamentul privind conţinutul şi modul de întocmire a documentaţiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară, aprobat prin Ordinul ANCPI nr. 634/2006 prevede că execuţia lucrărilor constă în a) - măsurători pentru realizarea reţelelor geodezice de îndesire şi ridicare în sistem naţional de proiecţie Stereografic 1970, ridicarea detaliilor planimetrice cadastrale aflate pe limita şi în interiorul imobilului, culegerea atributelor, verificări şi validări ale datelor existente. Punctele reţelei de ridicare vor fi materializate, conform normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general, prin ţăruşi metalici în extravilan şi ţăruşi de lemn în intravilan, a căror descriere topografică trebuie să se regăsească în documentaţie.
Art. 7 alin. (4) din acelaşi Regulament, prevede că "În cazul realizării măsurătorilor într-un sistem local de coordonate, cu integrarea în sistemul naţional de proiecţie Stereografic 1970 cu ajutorul unor puncte determinate grafic, conform art. 23 alin. (2), eroarea de poziţie absolută a punctelor nu va depăşi plus/minus 1,50 m."
Faţă de cele redate, rezultă că cele două sisteme de proiecţie (local şi Stereografic 1970) sunt egal admisibile pentru realizarea documentaţiilor cadastrale, iar datele stabilite şi identificarea imobilelor realizate prin utilizarea oricăruia dintre ele trebuie să furnizeze date comparabile Oficiului de cadastru care le recepţionează, sau care le poate converti cu luarea în considerare a erorilor permise de Regulament, dar care le şi poate cenzura ori chiar refuza spre recepţionare [art. 8 alin. (6), art. 9 alin. (2) şi 4 etc. din acelaşi Regulament].
Este la fel de important de precizat că documentaţiile cadastrale se întocmesc în baza unei serioase documentări tehnice care, potrivit art. 6 din Regulament constă în: a) analizarea situaţiei existente, conform datelor şi documentelor deţinute de proprietar; b) solicitarea de informaţii aflate în baza de date a oficiului teritorial/biroului teritorial conform anexei 1), inventare de coordonate, planuri de încadrare în zonă, plan parcelar, ortofotoplan, coordonate punctelor de vecinătate, extras de carte funciară pentru informare, copii ale proceselor verbale de punere în posesie şi schiţele anexă ale acestora în cazul imobilelor dobândite în baza legilor proprietăţii.
În consecinţă, documentaţiile cadastrale (care nu au o existenţă de sine stătătoare, fiind accesorii ale actelor de proprietate ale titularilor dreptului) trebuie să respecte şi să fie întocmite pe baza planurilor parcelare şi a schiţelor anexă ale acestora şi nu invers; ca atare, rezultă că în mod legal pricina a fost soluţionată pornindu-se de la această premisă, instanţa de apel dispunând, pe acest temei, încuviinţarea obiecţiunilor la expertiza topo şi stabilind ca expertul să se raporteze la planurile parcelare avute în vedere la punerea în posesie, conform încheierii din 13 septembrie 2012; în plus, în expertizele efectuate în cauză, s-a reţinut că documentaţiile cadastrale ale ambelor părţi nu au respectat planul parcelar de la punerea în posesie, documentaţia întocmită pentru terenul reclamanţilor fiind deplasată spre e cu 3.34 m, în timp ce documentaţia pentru terenul pârâtei este deplasată spre vest cu 8,73 m (dosar apel).
În acelaşi timp, planurile parcelare fiind întocmite de autoritatea emitentă a titlurilor de proprietate, în mod necesar instanţa de apel trebuia a stabili, în exercitarea mandatului de către experţi, luarea în considerare şi respectarea reperelor fixe indicate prin adresele transmise la dosar de Primăria com. P. şi, respectiv Consiliul Local P.
Astfel cum corect susţine recurenta-pârâtă, Consiliul Local P. a comunicat prin adresa nr. 4535 din 25 octombrie 2012 (dosar apel) că în Tarlaua 22 s-a procedat la punerea în posesie începând cu partea de vest a tarlalei, cu parcela 1 până la parcela 20, în est.
Prin aceeaşi adresă, s-a precizat că limitrof DN 56, în partea de est a drumului (deci, cea de vest a tarlalei) exista un canal a cărui suprafaţă nu a fost pusă în posesie; la acest moment, acest canal nu mai există, fiind amenajat cu umplutură de pământ, fapt ce duce la identificarea eronată a limitei de la care s-a început punerea în posesie, mai rezultă din aceeaşi adresă.
De asemenea, în Dosarul nr. 10242/63/2010 al Tribunalului Dolj, secţia Comercială există, la fila 109, o altă adresă - nr. 1898 din 28 aprilie 2011 emisă de Consiliul Local P. în care sunt redate aceleaşi coordonate cu privire la reperele fixe pentru punerea în posesie operată în Tarlaua 22, precizându-se că suprafaţa totală a tarlalei este de 93.275 mp, că au fost emise 20 titluri de proprietate (expertiza efectuată în apel referindu-se la un număr de 17 titluri de proprietate, fila 163 dosar apel şi, respectiv 18 titluri de proprietate- fila 153) ce însumează 91.600 mp, astfel încât a rămas la dispoziţia Comisiei Locale o suprafaţă de 1.675 mp (expertiza identificând alte suprafeţe, din aceste puncte de vedere).
În ce priveşte existenţa canalului în limita de vest a T 22 (respectiv, la E de DN 56) este o împrejurare care a fost menţionată în mod constant de Comisia Locală P. şi care a constituit reperul fix de la care s-a început punerea în posesie.
Cu toate acestea, răspunzând unei obiecţiuni cu acest conţinut expertul a menţionat că, la întocmirea raportului de expertiză şi a schiţelor aferente identificării terenului, nu a avut în vedere şi adresa Consiliului Local P. care făcea referire le existenţa şi poziţionarea unui canal pe limita de vest a T22; nici în cel de-al treilea supliment al raportului de expertiză, nu s-a revenit asupra acestui aspect.
Este de precizat că, deşi indicată în mod repetat existenţa acestui canal ca reper fix, având în vedere că la momentul actual acesta nu mai există, va fi necesar ca, în rejudecare, autoritatea locală să ofere indicii precise cu privire la poziţionarea acestuia, sens în care instanţa va solicita relaţii.
În plus, Înalta Curte constată că şi critica referitoare la incidenţa O.G. nr. 43/1997 nu a fost clarificată de instanţa de apel, cum în mod corect susţine recurenta-pârâtă.
Astfel, în niciuna dintre adresele emise de autoritatea locală nu s-a precizat că la începerea punerilor în posesie şi, respectiv, cu ocazia întocmirii planului parcelar, Comisia Locală P. ar fi avut în vedere dispoziţiile O.G. nr. 43/1997 referitoare la zona de siguranţă, unele dintre titlurile de proprietate fiind emise şi ulterior adoptării acestui act normativ; zona de siguranţă şi dimensiunile ei se regăsesc anexei 1 la O.G. nr. 43/1997, contrar susţinerilor recurentei-pârâte cu privire la inexistenţa unei soluţii legislative în acest sens; dacă însă se are în vedere perioada anterioară anului 1997, se constată că dispoziţii similare referitoare la zona de siguranţă (a drumurilor judeţene ce interesează în speţă, întrucât T 22 este învecinată la Vest cu DN 56) se regăsesc în art. 13 din acest act normativ, dar şi în anexa 3 a Legii nr. 43/1975 pentru stabilirea normelor privind proiectarea, construirea şi modernizarea drumurilor.
Cu toate acestea, cea de-a treia variantă din supliment la raportul de expertiză de la dosar apel, valorifică dispoziţiile legale din O.G. nr. 43/1997 referitoare la zona de siguranţă, expertul prezumând (fără nici un alt indiciu în acest sens) că punerea în posesie s-a început de la o distanţă de 8 m de la axul drumului, aceasta fiind chiar varianta omologată de instanţă şi pe temeiul căreia s-a conchis că pârâta ocupă 2.729 mp din terenul reclamanţilor, suprafaţă pe care a fost obligată să o lase în deplină proprietate şi posesie.
Aşa fiind, pe lângă cele deja menţionate cu privire la relaţiile suplimentare ce se vor solicita Comisiei Locale P. privind necesitatea poziţionării exacte a canalului până la acoperirea lui, în rejudecare, instanţa va solicita informaţii şi cu privire la faptul dacă, la momentul întocmirii planului de parcelare, s-au avut în vedere dispoziţiile O.G. nr. 43/1997 sau, după caz, ale art. 13 din Legea nr. 43/1975.
Faţă de cele arătate, rezultă că instanţa de apel nu a lămurit cauza sub toate aspectele relevante, astfel încât, Înalta Curte constată că, date fiind dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., se impune admiterea recursului pârâtei şi casarea deciziei atacate pentru completarea probatoriului în sensul menţionat, după cum vor putea fi administrate orice alte probe vor fi considerate utile din perspectiva celor ce se cer a fi lămurite în cauză.
Astfel, după suplimentarea probatoriului cu înscrisuri, prin relaţiile ce vor fi solicitate autorităţii locale în condiţiile art. 175 C. proc. civ. şi lămurirea aspectelor menţionate, se va dispune efectuarea unei expertize topo de o echipă de trei experţi, conform art. 201 alin. (1) C. proc. civ. care să efectueze o nouă lucrare:
a) în raport de planul parcelar de la efectuarea punerilor în posesie (nu şi a documentaţiilor cadastrale efectuate ulterior de părţi, pentru motivele arătate);
b) prin prin luarea în considerare a punerii în posesie începând doar de la limita de Vest a T22 (de la limita de est, fiind un obiectiv inutil);
c) cu respectarea reperului fix al canalului situat la limita de Vest (şi la E de DN 56) care, în prezent, nu mai există;
d) şi avându-se în vedere cele ce se vor comunica de autoritatea locală cu referire la luarea în considerare sau nu de către Comisia Locală P. a zonei de siguranţă, la momentul întocmirii planului parcelar şi al punerilor în posesie.
Numai pe baza efectuării unei noi expertize care să răspundă (cel puţin) obiectivelor menţionate şi lămurirea aspectelor relevante ale cauzei, va putea fi soluţionat capătul principal de cerere (revendicare).
Cum soluţionarea cererilor accesorii (grăniţuirea şi obligaţia de a face) depinde de soluţia ce se va da cererii principale, rezultă că instanţa de recurs, la acest moment, nu poate efectua un control de legalitate asupra soluţionării capătului de cerere în grăniţuire (recurenta pârâtă formulând critici referitoare la acesta) şi nici cu privire la soluţionarea cererii în obligaţie de a face (criticile recurenţilor reclamanţi referitoare la obligaţia de ridicare a halei şi platformei betonate, precum şi la buna sau reaua credinţă a constructorului), astfel că, celelalte susţinerilor ale părţilor, formulate prin motivele de recurs, vor fi avut în vedere de instanţa de rejudecare.
Nici criticile reclamanţilor referitoare la cheltuielile de judecată nu pot fi verificate, întrucât, în această etapă procesuală nu este stabilită cu caracter definitiv culpa procesuală, ceea ce se constituie în criteriul de aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi 3 rap. la art. 304 pct. 9 şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile reclamanţilor şi pârâtei SC D. SRL, se va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâţii D.A. şi D.M. împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 26 septembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.
Admite recursurile declarate de reclamanţii C.C.V., C.E., C.I., C.C., I.A. şi de pârâta SC D. SRL împotriva Deciziei nr. 59 din 17 iulie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1904/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1906/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
